ACORDUL COPENHAGA. CRONICA UNUI EŞEC ANUNŢAT

ACORDUL COPENHAGA. CRONICA UNUI EŞEC ANUNŢAT 

Conferinţa Naţiunilor Unite pe probleme de mediu de la Copenhaga, s-a desfăşurat fără succesul scontat în perioada 7-18 decembrie 2009. Delegaţi din 192 de ţări, dintre care cca 100 preşedinti şi prim miniştri, precum şi mulţi oameni de ştiinta au catalogat acest summit drept cea mai importantă conferinţă globală din toate timpurile. Prim ministrul danez Lars Loekke Rasmussen a subliniat înainte de deschiderea summitului că „este nevoie mai mult decât oricând de un angajament comun, puternic şi ambiţios al statelor lumii în privinţa schimbărilor climatice”. Summitul ONU din Copenhaga ar fi trebuit să înlocuiască Protocolul de la Kyoto (la care o serie de puteri industriale, printre care SUA, au refuzat sa adere), care expiră în 2012. Niciodată în cei 17 ani de când încălzirea globală a ajuns pe agenda publică, nu au existat atât de multe ţări care să propună planuri şi soluţii pentru stoparea încălzirii globale. Conferinţa găzduită de capitala Danemarcei a propus obiective globale de reducere a emisiilor poluante în atmosfera terestră şi de consolidare a capacităţii de adaptare a ţărilor globului la schimbările climatice. Acordul  a stabilit, cel puţin teoretic, limitele poluării cu gaze cu efect de seră, înlocuind în felul acesta Acordul de la Kyoto (cunoscut şi ca Protocolul de la Kyoto).

Uniunea Europeană conduce detaşat în cadrul competitorilor mondiali care militează pentru diminuarea schimbărilor climatice, schimbări care pot avea grave consecinţe negative pentru întreaga planetă. Marea Britanie a anunţat cele mai substanţiale reduceri de emisii poluante pe care o ţară le poate avea. Din partea ţărilor asiatice, în frunte cu China, India şi Japonia, pe de o parte, dar şi din partea SUA, pe de altă parte există tăceri pline de subînţelesuri…

 

Preliminariile

Programul Climate Savers, lansat de World Wild Found (WWF) şi Declaraţia de la Tokyo, din februarie 2008 au demonstrat rolul important pe care îl poate avea sectorul de business în iniţierea unor acţiuni de succes împotriva schimbărilor climatice. Companiile au un impact considerabil asupra mediului, dar, prin inovaţie tehnologică, iniţiativă şi colaborare cu partenerii de afaceri, autorităţi şi societatea civila, pot fi şi parte a soluţiei. Sperăm ca acţiunile întreprinse la nivel internaţional să îşi găsească ecou şi în mediul de afaceri din România, unde consecinţele schimbării climei sunt din ce în ce mai vizibile. Identificarea unor soluţii realiste şi eficiente pentru afaceri durabile şi implementarea practică a acestora, pentru reducerea impactului asupra mediului, trebuie să fie o prioritate pentru companii. Pentru că ceea ce este sănătos pentru mediu, este sănătos şi pentru mediul de afaceri. Prin semnarea Declaraţiei de la Tokyo, companiile din cadrul programului Climate Savers au reiterat imperativitatea şi beneficiile acţiunilor inovative împotriva schimbărilor climatice.

Acţiunile de combatere a problemelor legate de încălzirea globală şi relaţiile cu ţările mediteraneene s-au numărat printre principalele chestiuni discutate de liderii UE la summitul din 13-15 martie 2008, desfăşurat tradiţional la Bruxelles. Liderii au convenit ca discuţiile asupra unei serii de măsuri pentru combaterea schimbărilor climatice să fie finalizate până la sfârşitul anului 2009. Anul trecut, statele membre şi-au oferit sprijinul de principiu pentru un plan de acţiune propus de Comisia Europeană (CE), care stabilea o serie de obiective cu privire la emisiile de gaze cu efect de seră şi energia regenerabilă, precum şi măsuri pentru crearea unei pieţe interne a UE pentru energie. Printre măsurile prevăzute de propunerea CE se numără reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20 la sută până în 2020, în comparaţie cu nivelurile din 1990, precum şi creşterea cotei deţinute de energia eoliană, solară, hidrologică şi a valurilor în consumul total de energie al blocului la 20 la sută, faţă de nivelul actual de 7 la sută. Planul stabilea, de asemenea, o ţintă minimă obligatorie de 10 la sută pentru alimentarea vehiculelor de pasageri cu biocombustibili până în 2020. Negocierile purtate au fost dure, date fiind temerile exprimate de naţiunile membre, cu privire la impactul economic al atingerii obiectivelor şi la riscul potenţial ca industriile europene să se mute în ţări cu standarde ecologice mai scăzute.

La jumătatea lunii iunie 2008, şefii celor mai mari 99 de concerne din lume – printre care se numără şeful Deutsche Bank şi al companiei Britisih Airways – au solicitat ţărilor puternic industrializate să preia iniţiativa în ceea ce priveşte încălzirea globală şi să decidă reducerea drastică a emisiilor de gaze cu efect de seră. Completările aduse Acordului Tokyo trebuie să ţină cont de funcţionarea pieţelor de desfacere, să fie consistente, gândite pe termen lung şi eficiente, au precizat şefii celor mai mari companii din lume.

La începutul lunii decembrie 2008 a avut loc sub auspiciile ONU, la Poznan, în Polonia, un summit de 12 zile, la care au particioar delegaţi din 190 de ţări ale planetei, consacrat problematicii reducerii gazelor de seră şi înlocuirii Protocolului Kyoto privind încălzirea globală, ce expiră în 2012. Cu acest prilej, şeful Naţiunilor Unite pe probleme de climat a avertizat împotriva a ceea ce el a numeit “energie ieftină şi murdară” ca remediu rapid la criza financiară globală, apreciind că aceasta va conduce la un nou dezastru economic. Yvo de Boer crede că guvernele nu trebuie să încerce să economisească bani prin renunţarea la înalta tehnologie în favoarea surselor de energie “low cost” foarte poluante, precum carbunele. El a calificat aceasta ca o nouă generaţie de investiţii proaste şi a prezis că centralele solare şi eoliene vor deveni o necesitate în cel mult 10 ani.

În luna iulie 2009, grupul ţărilor puternic industrializate, G8, a adoptat o ţintă de menţinere a creşterii temperaturilor globale din perioada pre-industrială până în prezent de până la 2 grade Celsius. Grupul dominat de China, G77, al ţărilor în curs de dezvoltare, au propus un prag de numai 1,5 grade Celsius, în condiţiile în care nici o ţară puternic industrializată nu a adoptat politici pentru stoparea emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a atinge acest obiectiv. Înţelegerea trebuie făcută printr-un compromis între statele bogate şi industrializate şi cele în curs de dezvoltare. În acelaşi timp, preocuparea societăţii civile vizavi de încălzirea globală a sporit semnificativ în ultimul timp.

La 8 octombrie 2009 a intrat în vigoare un nou tratat privind emisiile poluante, Protocolul privind Emisiile Poluante şi Indexul Poluanţilor Chimici la Convenţia Aarhus a UNECE, adoptat în mai 2003 la Kiev. Protocolul asigură identificarea celor mai mari poluatori în comunităţile europene, inclusiv emisiile de gaze cu efect de seră, ce contribuie la schimbările climatice. Protocolul solicită companiilor să raporteze anual emisiile poluante eliberate în atmosferă precum şi poluanţii din industria chimică, inclusiv gazele cu efect de seră, dioxinele sau metale grele precum mercurul. Informaţiile sunt apoi introduse într-un registru public accesibil pe internet. Sursele de poluare, mici dar foarte răspândite, precum cele din trafic, emisiile generate din agricultură şi de către întreprinderile mici şi mijlocii sunt cuprinse în registrele naţionale de poluare. Unde există deja registre, afişarea de informaţii despre emisiile poluante a condus la îmbunătăţirea comportamentului companiilor faţă de mediu. Protocolul este deschis ratificării de către orice stat membru al Naţiunilor Unite.

Angajamentele Uniunii Europene

La Copenhaga, în decembrie 2009, UE va anunţa că îşi propune să participe la limitarea creşterii temperaturii globale cu mai puţin de 2°C faţă de temperatura medie înregistrată, având în vedere dovezi ştiinţifice solide, conform cărora schimbările climatice vor deveni periculoase dacă se depăşeşte acest prag. Pentru a nu se depăşi pragul de 2°C, emisiile globale nu mai trebuie să se dezvolte înainte de 2020, urmând apoi să scadă, până în 2050, la mai puţin de 50 la sută din nivelurile înregistrate în 1990, potrivit unui comunicat al CE, fapt ce va necesita mobilizarea ţărilor dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate trebuie să preia iniţiativa şi, până în 2020, să îşi reducă emisiile colective cu 30 la sută din nivelurile înregistrate în 1990, preciza, într-un comunicat dedicat pregătii Conferinţei, Comisia Europeană (CE). Comunicarea CE propune, în acest sens, parametri specifici care să asigure un nivel comparabil al eforturilor pentru atingerea obiectivelor naţionale, precum şi îndemnul ca toate ţările membre ale UE şi OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), ţările candidate şi potenţial candidate la UE să îşi asume aceste obiective privind emisiile.

Referitor la ţările în curs de dezvoltare, cu excepţia celor mai sărace dintre ele, acestea ar trebui să îşi limiteze până în 2020, creşterea emisiilor colective la un nivel cu 15-30 la sută sub nivelul care s-ar înregistra dacă nu se iau măsuri. Această limitare ar trebui să includă o reducere rapidă a emisiilor generate de defrişarea pădurilor tropicale. De asemenea, aceste ţări ar trebui să se angajeze să adopte strategii de dezvoltare cu emisii scăzute de carbon, care să reglementeze toate sectoarele poluatoare cheie până în 2011. Toate aceste strategii vor fi evaluate de un nou mecanism internaţional, care va găsi sprijinul extern potrivit pentru acţiunile propuse. Potrivit Comisiei Europene, pentru reducerea emisiilor ar putea fi necesară creşterea investiţiilor suplimentare nete, globale ale ţărilor planetei la aproximativ 175 miliarde de euro pe an din 2020, conform unor previziuni independente. Mai mult de jumătate din această sumă va fi necesară pentru ţările în curs de dezvoltare. Sprijinul financiar internaţional pentru acţiunile care depăşesc resursele interne ale unei ţări ar trebui să provină din surse precum fondurile publice şi mecanismele internaţionale de creditare privind emisiile de carbon.

Acordul de la Copenhaga ar fi trebuit să furnizeze ţărilor un cadru de sprijin în vederea adaptării la schimbările climatice inevitabile. În acest sens, ar fi trebuit să li se impună tuturor ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare elaborarea de strategii naţionale de adaptare, în timp ce statele insulare mici şi ţările cel mai puţin dezvoltate trebuie ajutate să se adapteze. Uniunea Europeană s-a oferit să exploreze posibilele surse inovatoare de finanţare internaţională pe baza principiului „poluatorul plăteşte” şi a capacităţii de plată a celui în cauză. Până în 2015, UE ar trebui să urmărească dezvoltarea unei pieţe a carbonului la nivelul OCDE, prin conectarea sistemului ETS propriu la alte sisteme de limitare şi comercializare comparabile pentru a diminua schimbările climatice şi pentru a strânge fonduri în scopul combaterii acestora. Piaţa ar trebui extinsă pentru a cuprinde marile economii emergente până în 2020, în vederea creării unei pieţe mondiale a carbonului.

La începutul lunii octombrie 2009, cu două luni înaintea declanşării Conferinţei de la Copenhaga, UE se declara dezamăgită de lipsa rezultatelor în cadrul negocierilor privind schimbările climatice şi prevedea un eşec al Summitului din decembrie: „Toată lumea este dezamăgită de ritmul negocierilor, chiar dacă personal nu mă aşteptam la mai mult. Nu s-a ajuns încă la un compromis… Suntem încă la distanţă mare de un acord la Copenhaga şi mai avem numai 60 de zile pentru negocieri”, declara şeful Unităţii pentru Climat al Comisiei Europene, Artur Runge-Metzger. Negociatorul european indica “acţiuni de declaraţii de intenţie”, dar şi „obstacole” în timpul celor două săptămâni de negocieri „ante-Copenhaga”, care au avut loc la Bangkok. „Nu vom avea un acord înaintea ultimei nopţi de la Copenhaga”, a spus negociatorul UE, adăugând că este clar că nu se va putea ajunge la un acord în toate detaliile. Acestea vor trebui rezolvate în viitor, a explicat el.

Uniunea Europeană a anunţat că va acorda un ajutor de 100 miliarde euro pe an, până în 2020, statelor sărace pentru lupta împotriva încălzirii globale. Asupra acestei sume au convenit liderii europeni reuniţi la sfârşitul lunii octombrie 2009 la Bruxelles. Rămâne de stabilit, însă, cum va fi repartizată această sumă. Problema finanţării luptei împotriva schimbărilor climatice a fost subiect al negocierilor de la Copenhaga: o altă  principală temă de discuţie a fost legată de câţi bani sunt dispuse statele industrializate – considerate responsabile de încălzirea globală – să pună pe masă pentru a ajuta statele sărace să se adapteze schimbărilor climatice. Nu este rezolvată însă repartizarea sumei între cele 27 de ţări comunitare sau între alte state ale planetei. Liderii UE au stabilit că toate contribuţiile statelor membre trebuie să ţină cont de capacităţile ţărilor comunitare mai puţin prospere, printr-un mecanism intern de ajustare.

“Avem în faţa noastră o cale dificilă şi nu trebuie să ne lăsăm distraşi de discuţii despre un Plan B, dacă nu vrem să sfârşim cu un Plan E semnificând eşecul”, a avertizat preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, adăugând că „aşa cum a arătat recent un ONG, nu există plan B pentru că nu avem o planetă B”. Întâlnirile preliminarii de la Bangkok au fost urmate pe 2-6 noiembrie de discuţii în cadrul ONU, desfăşurate la Barcelona.

Dialogul surzilor

În procesul limitării agresiunii omului asupra naturii, cele mai mari două puteri economice ale momentului, Statele Unite şi China trebuie să ajungă la o înţelegere privind poluarea; aceste două economii emit împreună la scara întregii planete, 40 la sută din gazele cu efect de seră. China vrea să joace un rol constructiv în ameliorarea situaţiei şi a cerut americanilor să-şi îmbunătăţească oferta făcută pâna acum, privind reducerea gazelor cu efect de seră până în 2020. China ar putea „discuta” obiectivul unei reduceri de 50 la sută a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2050, cu condiţia ca ţările industrializate să se angajeze şi ele pentru o reducere mai importantă şi, mai ales, să crească ajutorul financiar pentru ţările în curs de dezvoltare, care au nevoie de sume mari pentru a se adapta la aceasta evoluţie.

SUA au stabilit ca ţintă, înainte de summitul de la Copenhaga, reducerea emisiilor poluante cu 17 procente sub nivelul din 2005 în următorii 10 ani. Intenţia SUA este de a reduce emisiile cu 83 de procente până în anul 2050. Ţinta este în ton cu legislaţia curentă în ambele camere ale Congresului american şi demonstrează o contribuţie semnificativă la o problemă pe care SUA a neglijat-o prea multă vreme.

Miliardarul George Soros a venit cu propunerea ca fondurile pentru reducerea emisiilor de carbon şi concentrarea financiară având ca scop limitarea schimbărilor climatice să fie gazduită de FMI, iar ţările bogate să poata contribui la acesta. George Soros are în vedere şi oferta UE de a dona anual ţărilor afectate de schimbări climatice, 100 miliarde euro pe an.

Printre obiectivele de folosire a acestor bani se numără protejarea pădurilor tropicale, împădurirea unor zone noi, modernizarea fermelor şi susţinerea de programe energetice. Congresul american trebuie să aprobe planul de creare a unui asemenea fond. Se ştie, de asemenea, că Franţa şi Marea Britanie au făcut un parteneriat de 2 miliarde de dolari în domeniu.

În primul rând, schimbările climatice trebuie scoase din categoria “protecţia mediului înconjurător”. Un acord global nu este numai de dorit, ci, mai degrabă imperativ pentru siguranţa naţională şi redresarea economică susţinută pe termen mediu. În plus, trebuie să i se acorde aceeaşi importanţă ca şi luptei împotriva terorismului. Preţurile ridicate la petrol şi alimente au declanşat actuala criză economică, au dus la dezechilibre financiare globale şi au mărit rata dobânzii. Criza resurselor, alaturi de cea a creditelor, reprezintă al doilea factor declanşator al recesiunii. Schimbările climatice vor provoca migraţie în masă, secetă şi diminuarea rezervelor de apă. Toate acestea vor da naştere la tensiuni şi conflicte naţionale şi internaţionale. Dacă acum încălzirea globală nu se regăseşte pe agenda Consiliului de Securitate al ONU, în viitor va fi cu siguranţă dacă nu vom reduce emisiile de carbon.

Uniunea Mondială a Mediului

Uniunea Mediului este următorul mare proiect pentru UE, în lupta cu schimbările climatice. La începutul lunii septembrie 2009, ministrul britanic de externe, David Miliband, a solicitat liderilor europeni să dea dovadă de mai multă ambiţie în eforturile pe care le depun pentru finalizarea unui acord privind schimbările climatice, până în decembrie 2009, când este programat summit-ul ONU de la Copenhaga. El a avertizat că realizarea unui acord global post-Kyoto stă sub semnul incertitudinii şi a sugerat, printre altele, ca ţările membre UE să pună bazele unei Uniuni a Mediului, care să fie “un catalizator pentru o lume ieşită de sub ameninţarea dioxidului de carbon”. Preocupaţi de numeroasele priorităţi ale momentului, precum redresarea economică, situaţia din Afganistan şi neproliferarea nucleară, nu realizăm că există o problemă decât atunci când este prea târziu. Pentru a echilibra balanţa, guvernul britanic a demarat la începutul lunii septembrie 2009 o nouă iniţiativă diplomatică, alături de partenerii europeni din Franţa, Finlanda, Danemarca şi Suedia, propunând să fie avute în atenţie patru “fronturi”.

În al doilea rând, avem nevoie de un acord care să permită mobilizarea tuturor factorilor politici, dar şi a cetăţenilor pentru a reduce efectele acţiunilor noastre asupra climei planetei. Schimbările climatice sunt un fenomen neliniar. Oamenii de ştiinţă ne avertizează că, la o creştere a temperaturii globale cu peste 2 grade, efectele asupra planetei pot fi catastrofale. Chiar mai rău de atât, există un risc crescut ca această situaţie să creeze un cerc vicios, care la rândul său să producă schimbări climatice necontrolate, precum topirea permafrostului.

În al treilea rând, cea mai mare provocare a încheierii unui acord la Copenhaga este aceea de a distribui în mod egal responsabilităţile între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate au o responsabilitate de natură istorică pentru această problemă şi emit mult mai mult dioxid de carbon pe cap de locuitor. Dar, în viitor, ţările în curs de dezvoltare vor fi responsabile pentru majoritatea creşterii de emisii şi vor suporta costurile cele mai mari ale schimbărilor climatice. Statele dezvoltate trebuie să opereze reduceri ambiţioase de emisii echivalente cu 25 până la 40 la sută în 2020. Aceste ţări trebuie să ofere finanţele şi tehnologia necesare pentru a permite ţărilor mai sărace să dezvolte surse de energie cu emisii reduse de dioxid de carbon şi să se adapteze la schimbările climatice deja existente. În schimb, având în vedere nivelul actual de dezvoltare, nu ne putem aştepta ca ţările mai sărace să reducă nivelul general al emisiilor, ci să se angajeze că vor opera schimbări în economia lor bazată pe emisii mari de dioxid de carbon.

În al patrulea rând, avem nevoie de o schimbare de tactică. Schimbările climatice nu reprezintă un joc în care toţi pierd sau câştigă la fel, ca atare nu ar trebui să adoptăm tactici de acest tip. Dacă ţările sărace vor şti că cele bogate sunt pregătite să îşi asume responsabilitatea, cred că se vor implica mai mult. Astfel, este salutară decizia noului guvern japonez de a trece la reduceri de emisii poluante de la 8 la 25 la sută până în 2020, în comparaţie cu nivelul din 1990. Avem nevoie de exemple şi intervenţii radicale în domeniul reducerii emisiilor poluante pentru a permite ţărilor mai sărace să înceapă tranziţia către o dezvoltare şi o adaptare bazate pe emisii reduse de carbon.

Marea Britanie a anunţat prin vocea ministrului său de externe că este hotărătă să dea exmplul său pozitiv, care să faculiteze încheierea acordului. Marea Britanie este prima ţară care a stabilit o ţintă obligatorie din punct de vedere juridic, de reducere a emisiilor cu 34 la sută până în 2020, în comparaţie cu nivelul din 1990 şi cu 80 la sută până în 2050. Dar, exemplul Marii Britanii poate avea un impact mai mare dacă există o mobilizare la nivelul UE.

Uniunea Europeană dispune de prima piaţă de carbon din lume, piaţă care transferă fonduri către ţările mai sărace, unde reducerile de emisii sunt cele mai avantajoase din punct de vedere economic. UE este, concomitent, şi cea mai mare piaţă unică din lume. Atunci când stabileşte standarde, UE are în vedere şi stimularea inovaţiei. UE este al doilea mare donator din lume, după SUA; atunci când stabileşte un pachet de finanţare dedicat luptei împotriva schimbărilor climatice, poate încuraja acţiunea din partea statelor în curs de dezvoltare. Schimbările climatice trebuie să ocupe un loc central la masa tuturor dezbaterilor desfăşurate de responsabilii UE. Următorul mare proiect pentru UE – Uniunea Mediului – va fi un “catalizator” pentru o lume ieşită de sub ameninţarea dioxidului de carbon. Lupta împotriva schimbărilor climatice implică ştiinţa, economia şi tehnologia. Dar, realizarea acordului depinde de deciziile politice.

Înregistrări audio din culisele Summitului ONU de la Copenhaga privind schimbările climatice, care au intrat în posesia publicaţiei germane Der Spiegel, dezvăluie că divergenţele de opinie dintre Franţa, Germania şi SUA, pe de o parte, şi China şi India, pe de altă parte, au fost mult mai mari decât se credea până acum. Înregistrările au fost făcute „accidental” la 18 decembrie 2009, în timpul unei reuniuni la care au participat 25 de lideri, printre care cancelarul german Angela Merkel, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, preşedintele american Barack Obama şi reprezentanţii Chinei şi Indiei.

Angela Merkel şi-a exprimat frustrarea faţă de reprezentantul Indiei ce refuza să facă un angajament precis asupra ţintelor de reducere a emisiilor de CO2: „Înseamnă că nu vreţi nimic care să fie obligatoriu juridic!”, a spus Merkel, care a fost însă contrată de oficialul indian: „De ce faceţi presupuneri? Nu este corect”. Atunci când Angela Merkel a prezentat cererea Europei pentru un angajament de reducere cu 50% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în anul 2050, negociatorul-şef chinez a replicat brusc: „Mulţumim pentru toate propunerile. Am spus deja că nu putem accepta ţinta pe termen lung de reducere cu 50%”, a spus  reprezentantul Beijingului. În acel moment a intervenit preşedintele francez Sarkozy: „Cu tot respectul şi prietenia pentru China, Occidentul s-a angajat deja la o reducere cu 80% până la jumătatea secolului. Iar China, care va fi în curând prima economie din lume, spune acum: „Aceste angajamente sunt pentru voi, nu pentru noi”. Acest lucru este inacceptabil. Cineva trebuie să reacţioneze la această ipocrizie’, a afirmat şeful statului francez.

Barack Obama a încercat să modereze discuţia, dar şi el şi-a exprimat frustrarea că premierul chinez a preferat să rămână la hotel şi să-şi trimită negociatorul-şef la întâlnire: „Ştiu că este un premier chinez prin zonă, unul care ia decizii importante”, a spus Obama, care s-a adresat apoi negociatorului chinez He Yafei: „Premierul vă dă instrucţiuni la acest nivel”. „Nu vorbesc în numele meu aici. Vorbesc pentruChina. L-am auzit pe preşedintele Sarkozy vorbind aici despre ipocrizie. Aş evita astfel de termeni”, a afirmat He Yafei, care a adăugat că ţările industrializate trebuie să îşi asume partea lor de responsabilitate după ce au provocat 80% din emisiile de gaze cu efect de seră timp de un secol. „Nu fugiţi de asta”, a mai spus oficialul chinez.

Angela Merkel a explicat după summit că unul dintre motivele eşecului de la Copenhaga a fost acela că discuţiile au avut loc într-un cerc restrâns de lideri, iar „grupurile regionale s-au simţit excluse de la dezbateri”.

Fostul negociator-şef al Danemarcei în acest dosar, Connie Hedegaard, care între timp a devenit comisar european pentru schimbări climatice, a apărat, într-un interviu pentru cotidianul britanic The Guardian,  modul de organizare a evenimentului de către ţara sa: „Este mereu mai uşor să spui după eveniment că nu ar fi trebuit să facem o mulţime de lucruri. Dar dacă nu am fi făcut ceea ce am făcut, nu am fi avut toată această dezbatere şi nu ar fi existat toată mobilizarea de azi”

Poziţia României

România a participat la reuniunea ONU la cel mai înalt nivel, Preşedintele Traian Băsescu fiind prezent la Copenhaga în zilele de 17 şi 18 decembrie. Liniile de mandat ale delegaţiei ţării noastre au fost cele stabilite de către şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europen, reuniţi în Consiliul European. Astfel, încă din perioada premergătoare Conferinţei de la Copenhaga, statele membre ale Uniunii Europeane şi-au asumat în mod voluntar obiectivul ambiţios de reducere cu 20 la sută, până în anul 2020, a emisiilor de gaz cu efect de seră.

România a susţinut fără rezerve însuşirea de către Uniunea Europeană a unor ţinte

concrete în combaterea schimbărilor climatice, argumentând în acelaşi timp că fiecareţarătrebuie să-şi asume responsabilităţi şi costuri în funcţie de propriile emisii. Din punct de vedere naţional, deşi un viitor acord postKyotose poate dovedi constrângător pentru agenţii economici, se apreciază că politică de reducere a emisiilor de carbon se înscrie în linia modernizării şi a dezvoltării durabile a României, având ca finalitate limitarea efectelor poluării asupra populaţiei.

 

Concluzii

Acordul de la Copenhaga a propus obiective globale de reducere a emisiilor poluante în atmosfera terestră şi aşa cum a fost negociat până în perioada premergătoare deschiderii confeinţei, pune bazele consolidării capacităţii de adaptare a ţărilor globului la schimbările climatice. Acordul stabileşte limitele poluării cu gaze cu efect de seră, înlocuind în felul acesta Acordul de la Kyoto, urmat de Acordul Bali.

Crearea de către statele dezvoltate a unui Fond Climatic Verde, care să asigure finanţarea imaginată de 100 miliarde euro, pentru producerea de energie “curată” impune, concomitent, acceptarea oficială, de către economiile emergente, a coresponsabilităţii pentru eforturi în privinţa climei.

Uniunea Mondială asupra Mediului sau Uniunea Mondială pentru Mediu – pe care Uniunea Europeană a propus-o în premieră, ca instituţie însărcinată cu reducerea emisiilor poluante ca sursă a diminuării schimbărilor climatice – este o parabolă a cărei relevanţă nu mai este nevoie să o demonstrăm. Fenomenul amplu al globalizării se petrece deja sub influenţa acestei parabole.

Ţara noastră este şi ea participantă la acest proces planetar al reducerii emisiilor poluante ca principală sursă a diminuării schimbărilor climatice. Este nevoie ca România să-şi demonstreze prezenţa cât mai activă pe piaţa certificatelor carbon, care permit deja intermedierea unui nou gen de comerţ – comerţul cu emisii atmosferice, în funcţie de gradul dezvoltării economice a ţării respective.


Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *