Aderarea Romaniei la UE: implicatii asupra institutiilor de securitate nationala

Monalisa GIUGLEA – Center for European Policy Evaluation

După colapsul regimului comunist, România a început să se confrunte cu o serie de provocări atât la adresa situației interne, cât și a celei externe. Nevoia de a trasa noi politici publice, de a reforma instituții s-a resimțit mai acut la acel moment datorită faptului ca România trebuia să își remodeleze poziția pe scena internațională. De multe ori, contextul internațional a generat implementarea de reforme la nivel național, coroborată cu faptul că România se străduia să își consolideze regimul democratic și să se alinieze la valorile și principiile împărtășite. O parte dintre experții pe aceste probleme, ca Brzezinski și Kissinger erau de părere că procesul de tranziție de după colapsul regimului comunist s-a constituit într-o provocare la adresa bunei guvernări ce a condus la o reconfigurare a întregului sistem, acesta fiind mai degrabă unul rudimentar [1]. Procesul de tranziție a fost unul intens, accelerat de faptul că România dorea să dobândească un statut regional și o recunoaștere a importanței sale pentru evoluția Europei de sud-est.

Curând după relativa stabilizare a cadrului instituțional intern, România a inițiat un număr de măsuri menite să îi înlesnească integrarea în NATO și UE, principalii doi actori care i-arr fi putut oferi o garanție a propriei securități în acea perioadă de timp. Aderarea la aceste două organizații a devenit principalul obiectiv al României post-comuniste care se simțea amenințată de o multitudine de resurse interne și externe [2]. Procesul de aderare la UE a fost unul îndelung și complex, în principiu pentru că regimul democratic român a trebuit să facă față unor schimbări de amploare. Privitor la politica de securitate , România și-a construit un set de principii și obiective compatibile cu rolul pe care voia să îl joace – acela de actor regional influent – și cu viitorul politicii externe. Îndeplinirea acestor obiective a fost de o importanță deosebită pentru evoluția regimului democratic al României, întrucât a inclus principii ca: protecția integrității teritoriale și a unității statale, stabilind relații bilaterale, multilaterale și regionale în sud-estul Europei, în locul acceptării dominației din partea unei singure puteri. Cel mai relevant obiectiv, cu toate acestea, a fost acela de a “evita izolarea pentru că aceasta ar însemna vulnerabilitate și ar atenta la incluziunea româniei drept o națiune europeană cu responsabilități complete” [3].

Situația internă din România: aspecte problematice

Relația dintre România și Uniunea Europeană a fost caracterizată de către o influență reciprocă: dacă procesul de aderare al României la UE a avut un anumit grad de influență asupra instituțiilor naționale de securitate și asupra contextului intern, candidatura României la UE a generat o serie de preocupări legate de localizarea geografică a statului, mărimea sa, relația sa cu vecinii euro-atlantici, cel mai relevant asect în acest caz. Mai concret, având în vedere că România urma să asigure securitatea celei mai lungi frontiere europene externe, UE a luat în considerare următorii factori [4]:

  • În primul rând, granița de nord-est se află la doar 200 de kilometri de Transnistria, descrisă ca o “gaură neagră“, o sursă a activităților ilegale, ca: traficul de persoane, bunuri, arme, produse pe bază de petrol.
  • Proximitatea coastei Mării Negre, graniță care solicită un control adecvat și un sistem puternic de management al securității – vasul de patrulă Ștefan cel Mare, achiziționat cu fonduri europene este destinat protejării coastei. Mai mult decât atât, ajută România să atingă obiectivele Schengen [5].
  • Granița cu Moldova, cea mai importantă sursă a migrației ilegale, a trecerii ilegale a frontierei.

Odată devenită frontiera externă a UE, România a trebuit să devină pregătită să se confrunte cu “riscuri, dezechilibre și conflicte venite dinspre est, cel mai presant aspect fiind cel legat de Transnistria și în corelație cu acest aspect, un management” [6]. Departe de a fi nesemnificativ, rolul României de a asigura securitatea graniței europene implică responsabilitate, control, alocare de resurse, gestionarea diferitelor situații, adaptarea continuă la contextul european și implementarea acquis-ilui. Potrivit prevederilor JAI, România avea nevoie de resurse și mecanisme adecvate pentru a atinge obiectivele necesare asigurării securității europene: oprirea imigrației ilegale, combaterea crimei organizate transnaționale, combaterea traficului de persoane, droguri, arme și bunuri ilegale [7]. Din păcate, lipsa de experiență în ceea ce privește acest sector a făcut ca pentru România să fie mai greu să gestioneze problemele pe termen scurt. Alte aspecte problematice erau: lipsa unui birou special, competent care să gestioneze problema refugiaților, lipsa unităților specializate (poliția de frontieră în special), incapacitatea de gestiona problematica vizelor și a imigrației, rețele informatice limitate și acutizarea problemei crimei organizate, în continuă evoluție în ciuda eforturilor autorităților [8].

Articolul integral poate fi accesat aici.

Sursa: Center for European Policy Evaluation

[1] Papadimitriou, Dimitris, Phinnemore, David, Romania and the European Union – From marginalization to membership, Routledge, New York, 2008, p. 108;
[2] Nelson, Daniel, Romanian security in Romania since 1989, edited by Henry F. Carey, Lexington Books, Lanham, 2004, p. 461;
[3] Ibidem, p. 464;
[4] Papadimitriou, Dimitris, Phinnemore, David, op.cit.,p. 124;
[5] http://www.economist.com/node/21550330, ultima oara accesat pe 14 aprilie 2012, at 11:54 PM;
[6] Agnes Nicolescu, Changes in Romania’s Foreign Policy from the perspective of NATO and EU membership in Romanian Journal of European Affairs, Vol. 10, No. 1, 2010, p. 65;
[7] Papadimitriou, Dimitris, Phinnemore, David, op.cit.,p. 126;
[8] Idem;

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

13 + 4 =