AGENŢIILE DE RATING. REGLEMENTAREA ATENTĂ A FUNCŢIONĂRII LOR

Autor: Emilian M. Dobrescu

Istoria funcţionării agenţiilor de rating

Statele membre ale zonei euro au reglementări diferite pentru activitatea agenţiilor de rating care operează pe teritoriul lor, ceea ce intră în contradicţie cu faptul că moneda stateor respective este comună. Astfel, reglementările diferite ale statelor memebre, aplicate în spaţiul monetar comun, produc tensiuni datorită comportamentului diferit al agenţiilor de rating, ca urmare a notelor diferite de rating acordate aceluiaşi produs şi ca urmare a costurilor diferite ale creditării în diferite ţări ale eurozonei.

În timpul crizei din 2007–2009 a apărut întrebarea dacă agenţiile de rating nu fac jocul SUA. După care ţările membre ale Uniunii Economice şi Monetare au adoptat măsuri concrete de contracarare a efectelor negative datorate lipsei reglementărilor unitare din sectorul ratingului. Astfel au intrat în viogoare Regulamentul Comisiei Europene nr. 1090 din 16 septembrie 2009 privind agenţiile de rating.

               Deşi la nivel mondial există peste 70 de agenţii de rating, doar trei dintre ele  -Standard & Poor's, Moody's şi Fitch Ratings - contează cu adevărat, în sensul că sunt urmărite de guverne, bănci şi investitori pentru a evalua credibilitatea guvernelor şi produselor financiare. Agenţiile de rating au nevoie de o supervizare mai strictă deoarece activităţile lor au un impact puternic asupra costurilor de finanţare şi pot afecta stabilitatea financiară. În septembrie 2010, Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel (Elveţia), a luat decizia prin care băncilor li se cere să pună deoparte rezerve mai mari. Regulile Basel III marchează un pas semnificativ spre reducerea riscurilor excesive care au adus sistemul bancar în pragul colapsului  în 2008.
               În ultimii ani, agenţiile de rating au început să fie criticate pentru conflict de interese, deoarece sunt deseori plătite pentru ratinguri chiar de către firmele pe care le analizează. În septembrie 2010, FMI sublinia că factorii de decizie ar trebui să-şi continue eforturile de reducere a dependenţei de agenţiile de rating, iar atunci când este posibil să înlăture sau să înlocuiască referinţele la ratinguri în legi şi reglementări.
               Potrivit FMI, organismele de reglementare ar trebui să supervizeze mai strict agenţiile de evaluare, în special pentru a se asigura că metodele lor sunt transparente şi nu există niciun conflict de interese. Recomandările FMI sunt cuprinse în Raportul asupra Stabilităţii Financiare Globale 2010 (GFSR), elaborat de FMI şi dat publicităţii la sfârşitul lunii septembrie 2010, la Washington.

 

Raportul asupra Stabilităţii Financiare Globale 2010

            În acelaşi raport se mai subliniază incapacitatea unui mare număr de instituţii financiare de a obţine noi finanţări pe termen scurt, fapt considerat una dintre caracteristicile actualei crize globale prin care trece omenirea. Ocupându-se în special de aspectele legate de riscul lichidităţii în sistemul financiar, Raportul arată că băncile şi instituţiile financiare nebancare, în special cele din statele avansate, s-au bazat din ce în ce may mult pe finanţarea de pe pieţe pe termen scurt, ceea ce le-a expus unor riscuri semnificative, odată ce aceste pieţe au fost epuizate. Ca atare, a crescut enorm amploarea operaţiunilor de tip repo, fără a se recunoaşte că furnizorii de împrumuturi garantate au ajuns să fie mai degrabă fondurile mutuale, în locul băncilor. De asemenea, în timpul crizei au fost subestimate riscurile care provin din utilizarea garanţiilor incerte.
               Autorii Raportului mai afirmă că autorităţile de reglementare şi băncile au subestimat riscurile provenite din finanţările internaţionale. Pentru evitarea unor crize financiare precum cea din 2007-2010, experţii FMI propun ca factorii de decizie să ia în considerare timpul necesar valorificării garanţiilor şi să procedeze mai frecvent la reevaluarea acestor garanţii, pentru a evita riscul unei scăderi bruşte a lichidităţii.
               FMI mai consideră necesar ca autorităţile de supraveghere să încurajeze operatorii de pe pieţele financiare să evalueze garanţiile de-a lungul unui întreg ciclu de creditare, pentru a evita finanţarea excesivă în perioadele în care valoarea garanţiilor este ridicată. Entităţile centrale care deservesc pieţele repo trebuie să fie supuse unor reglementări minimale, iar băncile centrale pot oferi lichidităţi în caz de urgenţă, în perioade de penurii sistemice de lichidităţi, numai unor entităţi centrale care fac dovada unui bun management. Raportul FMI apreciază că cerinţele de lichidităţi propuse de Comitetul Basel pentru Supraveghere Bancară în 2010 reprezintă un pas important în direcţia reducerii riscului crizelor de lichidităţi.

 

Oligopolul agenţiilor de rating

Cele trei mari agenţii de rating anglo-saxone – Fitch, Standard and Poor’s şi Moody’s – au fost criticate pentru rolul jucat de acestea la începutul crizei financiare din 2008 şi, de asemenea, în 2010, pentru atacurile asupra obligaţiunilor anumitor state din zona euro, cum sunt Grecia sau Spania.

În ultimii ani, mai mulţi responsabili europeni au atacat cele trei mari agenţii de rating. În plus, Comisarul european pentru servicii financiare, Michel Barnier, a relansat la începutul lunii mai 2010, ideea creării unei agenţii europene de rating, care să evalueze în special datoriile statelor. Şeful miniştrilor de Finanţe din zona euro, Jean-Claude Juncker, s-a declarat favorabil unei astfel de idei, la fel ca şi oficiali din Germania şi Franţa. Ministrul german de Finanţe, Finances Wolfgang Schŕuble, a declarat că Germania lucrează în strânsă cooperare cu Franţa pentru a sparge oligopolul celor trei mari agenţii de rating.

Pe 13 iulie 2010, preşedintele Băncii Centrale Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, a criticat monopolul deţinut pe piaţa ratingului de către cele trei mari agenţii de rating anglo-saxone, într-un moment în care începea să e discute despre crearea unei agenţii europene de evaluare financiară: « În general, agenţiile de rating au tendinţa de a amplifica mişcările de creştere sau de scădere înregistrate pe pieţele financiare. Acest lucru contravine stabilităţii financiare. Este, probabil, momentul oportun să nu mai continuăm să avem un oligopol mondial al celor trei agenţii. Însă, problema de fond este să atenuăm şi chiar să anulăm, acest efect de amplificare pro-ciclică, la care contribuie şi agenţiile de rating”.

 

Opinii… opinii… opinii

v  Treaba noastră nu este să calmăm pieţele. Noi trebuie să identificăm riscurile aşa cum le vedem.

Moritz Kraemer, directorul diviziei pentru Europa al S&P, 9 august 2011

v  Băncile americane de investiţii, împreună cu agenţiile de rating, cu fondurile de hedging, atacă acum bănci franceze, de exemplu. Ele ştiu unde au îngropat cadavrele şi folosesc armele pe care le-au vândut pentru a le ataca. Totodată, fondurile de hedging, agenţiile de rating, băncile de pe Wall Street lucrează împreună pentru a destabiliza datoria publică a acestor ţări. Mecanismul prin care scăderea ratingului unei ţări poate deveni, pentru unii, un mijloc pentru a deveni mult mai bogaţi decât sunt în prezent. Scopul a fost volatilitatea. Ratingul ţărilor a fost scăzut, iar prin scădere se creează volatilitate. Acest lucru îi face pe mulţi de pe Wall Street şi de la Londra foarte foarte bogaţi. Acesta e scopul. Astfel încât vor continua să scadă ratingul, vor continua să joace pe bursă volatilitatea şi vor continua să mulgă sistemul şi să obţină bogăţie.

Max Keiser, analist economic, preluat de Evenimentul zilei, 16 august 2011

Ce înseamnă triplu A

Canada şi-a pierdut în 1992 nota “AAA” pentru datoria în monedă străină, acordată de Standard and Poor’s, pentru ca să o reobţină abia în 2002. Între timp, Canada şi-a reechilibrat bugetul federal cu echivalentul a peste 8 la sută din PIB, printr-o succesiune de reguli ce limitează valoarea cheltuielilor autorizate de Ottawa şi o vastă regândire a modelului economic, precum şi a proiectului de societate din Canada. Aceste obiective şi măsuri asumate pentru a reuşi au făcut obiectul unui consens naţional dificil de imaginat în prezent în Statele Unite.

În aceeaşi ordine de idei, trei ţări nordice cunoscute şi ele pentru disponibilitatea către consens politic şi-au văzut încununate eforturile de redresare a finanţelor publice prin redobândirea “triplului A” pierdut în anii 1990, şi-anume Danemarca în 2001, Finlanda în 2002 şi Suedia în 2004.

Australia este un model mai dificil de imitat. Canberra a pierdut în 1986 nota “AAA” atribuită datoriei în monedă străină de către Standard and Poor’s, pentru a o recâştiga abia în 2003. În aceşti 17 ani, Australia a dat dovadă de o disciplină bugetară inflexibilă, stopând din 1997 majorarea datoriei sale în dolari. Creşterea s-a făcut simţită odată cu transformarea economiei, modernizarea sistemului financiar, dereglementarea a numeroase sectoare ce îşi pierduseră competitivitatea şi dezvoltarea unei puternice industrii miniere ce a profitat de pe urma ascensiunii economice a Chinei.

Trei ţări europene au pătruns în anii din urmă în clubul select al deţinătorilor de “triplu A”, fără a reuşi să se menţină la acest nivel. Ele au avut în comun o bulă speculativă în domeniul imobiliar, care le-a umflat veniturile fiscale. Este vorba despre Irlanda – între 2001 şi 2009, Islanda – între 2005 şi 2008, precum şi Spania – între 2003 şi 2010. În două cazuri, notele s-au diminuat drastic. Irlanda, notată cu “BBB+” de Standard and Poor’s, nu mai este capabilă din 2010, să se împrumute de pe pieţele financiare, la fel cum s-a întâmplat cu Islanda (“BBB-“) timp de trei ani, în perioada 2008-2011.

ESMA – o nouă instituţie şi ESDCRM – un nou mecanism european

ESMA – Autoritatea Europeană a Pieţelor şi Titlurilor de Valoare (European Securities and Markets Authority) şi-a început activitatea la 1 iulie 2011, iar pentru Mecanismul European de Rezolvare a Crizei Datoriilor Suverane (European Sovereign Debt Crisis Resolution – ESDCRM) este finalizat doar conceptul[1]. ESMA are sediul la Paris. Primul preşedinte ESMA este olandezul Steven Maijoor care şi-a luat postul în primire la 1 aprilie 2011.

După 4 ani de la declanşarea în SUA, în 2007, a crizei bursiere, apoi monetare şi financiare, cu răspândirea acesteia în economia reală a zonei euroatlantice, după tot atâţia ani de muncă intensă pentru căutarea de soluţii de către experţii şi funcţionarii publici ai guvernelor statelor dezvoltate pentru ca să nu fie învinşi de pieţele libere şi de speculanţii financiari şi brokeri, au fost propuse ca răspuns la criză, două noi instrumente instituţionalizate şi operaţionale pentru supravegherea pieţelor financiare în zona euro: ESMA şi ESDCRM.

Criza din 2007–2009 şi criza Greciei din 2010–2011 au arătat limpede că Procedura de Deficit Excesiv şi Pactul de Stabilitate şi Creştere, care a făcut parte din reforma instituţională a UE din 1996, cu criteriile sale de convergenţă monetară şi financiară, care stau la baza euro, nu mai sunt suficiente pentru ca moneda comună euro să continue să existe într-o lume care a devenit de la adoptarea sa în 1999, mult schimbată şi globalizată, fără ca să se adauge noi dimensiuni şi mecanisme Uniunii Monetare.

Răpunsul la criza 2007–2009 s-a făcut în plan imediat prin întărirea disciplinei şi aplicarea mult mai promptă a pedepselor din Procedură şi Pact. Dar acestea nu au fost de ajuns, aşa ca a fost nevoie suplimentar de stabilizarea fiscală şi economică, obţinută din păcate prin pomparea de către state de noi fonduri financiare, aduse în sistemul financiar-bancar pe bază de contractare de noi datorii publice. După cum ştim, pe lângă cele cca 3 mii de miliarde de dolari pompate în economia şi administraţia SUA, alte multe sute de miliarde de euro au fost pompate în zona euro pentru salvarea unor serii de bănci şi evitarea colapsului sistemului bancar, ca şi pentru stimularea cererii în economia reală.

Dar nici acestea nu au fost de ajuns. Astfel că, pe termen mediu, a fost necesară crearea ESMA, ca nouă agenţie a UE, iar pe termen mediu-lung este necesară adoptarea unor noi instrumente de politică monetară şi fiscală în zona euro şi chiar pentru întreaga UE.

Iniţial, Consiliul European din 13-14 martie 2008 a adoptat o serie de concluzii pentru a răspunde principalelor deficienţe identificate în sistemul financiar-bancar în urma crizei declanşate în 2007. Unul dintre obiective a fost ameliorarea funcţionării pieţei unice în zona euro, inclusiv a rolului agenţiilor de rating. În timpul crizei din 2007–2009 agenţiile de rating nu au reuşit să oglindească suficient de rapid starea financiară şi monetară a ţărilor apreciate, în ratingurile suverane ale acestor ţări reflectându-se post factum înrăutăţirea condiţiilor de piaţă.

Cea mai adecvată cale de a corecta aceste insuficiente generatoare de conflicte, constă în adoptarea de măsuri cu privire la conflictele de interese, calitatea ratingurilor, transparenţa şi guvernanţa internă a agenţiilor de rating, precum şi la supravegherea activităţilor lor. Astfel a devenit necesară crearea ESMA.

Aceasta este o nouă agenţie independentă a UE, înfiinţată prin adoptarea Regulamentului comun al Parlamentului şi Consiliului European nr. 1095 din 24 noiembrie 2010. ESMA are scopul de  a contribui la asigurarea stabilităţii sistemului financiar din zona Uniunii Monetare Europene prin asigurarea integrităţii, transparenţei, eficienţei şi funcţionării ordonate a pieţelor de valori mobiliare pe teritoriul Uniunii. ESMA promovează convergenţa instituţiilor care se ocupă cu reglementarea privitoare la titlurile de valoare din statele membre şi, în plan orizontal, privitoare la activitatea între sectoarele financiare din statele UE, cooperând strâns cu autorităţile europene din sectorul bancar (EBA), dar şi din cel al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale (EIOPA).

ESMA are ca atribuţii supravegherea şi asigurarea unei relevanţe minime a sistemului de rating din zona euro. În ceea ce priveşte mecanismul acordării rating-ului, Regulamentul 1095 al UE privind ESMA prevede că o agenţie de rating de credit dintr-o ţară terţă trebuie să îndeplinească acele criterii, care constituie condiţii generale prealabile pentru integritatea activităţilor de rating de credit exercitate de o agenţie. Scopul îndeplinirii criteriilor este prevenirea necesităţii intervenţiei autorităţilor competente şi al altor autorităţi publice din respectivele ţări terţe în conţinutul ratingurilor rezidente în spaţiul UE.

Prin aceste eventuale intervenţii, ESMA impune o politică adecvată privind gestionarea conflictelor de interese, rotaţia analiştilor de rating şi existenţa unei proceduri de divulgare periodică şi permanentă a informaţiilor. Suplimentar, regulamentul ESMA prevede că şi utilizatorii de rating-uri sunt îndemnaţi la educarea utilizatorilor şi la diminuarea credulităţii lor în ceea ce priveşte notele de rating acordate de agenţii. Adică, altfel spus, utilizatorii ratingurilor nu trebuie să se bazeze orbeşte, fără o reflecţie matură, pe rating-urile emise de agenţii.

Efecte perverse ale deciziilor agenţiilor de rating

Mulţi au acuzat S&P de faptul că a acţionat împotriva SUA, în cel mai inoportun moment, la începutul lunii august 2011, când ratingul SUA nu trebuia retrogradat de la triplu A. Cu toate acestea, cei de la Standard&Poor’s nu sunt singurii care au modificat în jos calificativul SUA, acelaşi lucru fiind făcut şi de Dagong Global Credit Rating, agenţia chineză de rating.

După această mişcare a agenţiilor de rating, au început fluctuaţiile mai accentuate ale pieţelor, fapt care face economiştii să fie mult mai pesimişti, foarte mulţi dintre aceştia aşteptând şi pregătindu-se pentru o nouă criză, una care loveşte pe două fronturi; supranumite « crizele gemene », cea din SUA şi cea din Europa, distrug pe economiile. Fragile la astfel de veşti, bursele au reacţionat în consecinţă: s-au înclinat puternic, astfel că daunele înregistrate ca reacţie la pesimismul uman s-au ridicat la 4 mii de miliarde de dolari, în numai câteva zile din august 2011.

 

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

18 − eleven =