de Iulian Chifu*

Lumea academică și a think-tank-urilor a început deja să depășească o anumită rușinare și rezervă publică în a aborda tranșant temele de prim plan actuale și, parcă influențată de abordarea directă a lui Donald Trump, a trecut la analiza fără perdea a temelor spinoase și greu de dezbătut public pentru a nu accentua falii și diferențe transatlantice. Dacă o parte dintre susținători încă se chinuiesc să găsească explicații publice – chiar în spectrul pragmatic – iată că majoritatea a părăsit deja autocenzura și vorbește deja despre retragerea SUA din Europa și capacitatea ca bătrânul continent să se apere singură. Formulele utilizate sunt cele instituționale existente și cele ad hoc sau de tip coaliție de voință și interese în formare sau chiar coaliții de capabilități împreună cu Ucraina în apărarea Europei. Reuniunea Lennart Meri de la Tallin din weekend a mai subliniat un lucru important: China e tot mai prezentă în afacerile europene și ale regiunii și umple rapid golurile, sună liderii europeni și propune variante de cooperare, în timp ce statele indo-pacificului sunt și ele tot mai des la masă, subliniind faptul că globalizarea este un fapt cu repercusiuni și asupra principiului vaselor comunicante între regiunile lumii, mai ales când e vorba despre ciocnirea dintre democrații și autocrații.

De la turbulențe și provocări la pericol și război. Definirea victoriei Europei în confruntarea cu Rusia lui Putin

A fost o obișnuință ca evitarea complezenței occidentale să fie făcută prin asumarea traversării unor vremuri marcate de provocări. Așa a fost părăsită imaginea păcii eterne și a sfârșitului istoriei. Și a fost și explicabilă sintagma prin prisma atacurilor teroriste, cibernetice, efectelor încălzirii globale și a turbulențelor naturii, dar mai ales a amplificării tipologiilor de amenințări, riscuri și vulnerabilități cu care se confruntă lumea în epoca contemporană de secol 21. Însă pandemia și mai ales declanșarea războiului de agresiune pe scară largă a Rusiei în Ucraina, împreună cu accelerarea în numeroase locuri a confruntărilor militare pentru soluționarea conflictelor diverse au dus la caracterizarea momentului actual pe care îl trăim drept vremuri periculoase și de război.

A pune întrebarea dacă Europa se poate apăra de amenințarea războiului cu Rusia singură, fără Statele Unite, nu mai este azi o opțiune: traversăm vremuri periculoase, și trebuie ca europenii, noi înșine, românii, să reînvățăm să ne apărăm, eventual împreună cu aliații, fără a conta neapărat pe cineva exterior care-și asumă această responsabilitate. Din contra, evitând să o facem, să ne asigurăm de forțe armate suficiente și bine echipate și antrenate, de capabilități moderne și adaptate războiului de secol 21, de doctrine și planificare asociată noilor tehnologii care alimentează războiul modern și de o industrie de apărare care acoperă necesitățile unui război lung, de mare intensitate, riscăm să nu putem să asigurăm descurajarea și apărarea necesară pentru a nu avea vreodată un război pe teritoriul european.

Rusia va escalada războiul și așteaptă un moment prielnic spre a lansa următoarea provocare, de data aceasta la adresa NATO și a articolului 5. O spun șefi ai apărării, miniștri ai apărării, politicieni de prim rang, șefi ai serviciilor de informații din multiple state. Războiul vine, iar în cazul agresiunii Rusiei, trebuie să câștigi runda inițială, momentul lansării războiului, așa cum a demonstrat-o Ucraina. De aceea nivelul de ambiție în preîntâmpinarea războiului care vine este nu doar să ne pregătim, ci să învingem de la început, de la momentul agresiunii. Nu trebuie să ne mai facem iluzii.

În ceea ce privește America lui Trump, știm deja faptul că Europa va trebui să se apere în mare parte singură. În a doua jumătate a anului, după summitul NATO de la Haga și eventuala reafirmare a articolului 5 urmat de angajamentele de împărțire a responsabilității, cu o augmentare la 5% din PIB până în 2030 și asumarea a 3,5% direct pentru apărare și diferența de 1,5% pentru dublă utilizare și infrastructură cu scop militar, vor exista schimbări în postura forțelor americane în Europa. Partea americană promite că va fi un proces ordonat, în consultare cu aliații europeni și se va face gradual, fără a lăsa găuri. Până la sfârșitul anului.

Rusia va rămâne un vecin problematic și agresiv oricum, că va câștiga sau va pierde în Ucraina, în raport cu obiectivele sale afirmate public. Totuși există încă voci care pun la îndoială agresiunea la adresa statelor Europei de Est, în ciuda semnalelor revizioniste și de revendicare deja pronunțate de către Rusia. Bineînțeles, contează cât din Statele Unite va rămâne pe continent. Desigur, în primul rând umbrela nucleară, așa cum au semnalat declarațiile liderilor americani de prim plan, alianța franco-britanică venind doar cu elemente complementare în descurajarea nucleară. Apoi poate intelligence, imagini spațiale, poate apărare anti-aeriană sau alte elemente. Dar pe dimensiune convențională, Europa va trebui să compenseze nevoile de forțe și capabilități.

De aici începe partea complicată: de unde procurăm armamentul? Desigur, există o motivație fundamentală privind cumpărarea celui mai bun armament de la cei mai buni producători. Totuși există și rezerve privind autonomia acestui armament, la dispoziția statului care-l cumpără, sau vreo eventuală dependență de producător, dincolo de muniție și piese de schimb. Blocarea tirurilor armelor livrate Ucrainei să nu pătrundă în spațiul Rusiei e o probă importantă, iar construcția încrederii cu producătorii alternativi, din afara Europei, sau reconstrucția ei va fi o temă de prim plan pentru viitor. Alături de producerea propriilor capabilități pentru apărare pe toate spectrele posibile, la o calitate cât mai bună și un cost, de asemenea, competitiv.

Apărarea Europei, apărarea Ucrainei, integrarea apărării și capabilităților coaliției de interese europene și non europene

Tema prezenței pe teren a trupelor europene nu se mai pune. Ne-o spune explicit la nivel înalt premierul Marii Britanii și Cancelarul german. Totuși ce a rămas din propunerea de reasigurare a forței europene drept garanție pentru planul de pace în variantă europeană? Au rămas două tipuri de forțe, una de monitorizare, în principiu ruso-ucraineană – fiind vorba de armatele care se află față în față la linia de contact, la care se alătură un terț stat, non-NATO. Cu o dotare electronică, satelitară, de drone și de senzori, această forță poate monitoriza 1200 km de linie de contact plus frontieră comună ruso-ucraineană.

Acesteia trebuia să i se alăture forța de reasigurare, 100.000, ulterior 30.000 de oameni. Cu variantă rotațională de generare a forței, deci un număr de forțe amplificat cu trei. Aceste forțe urmau să fie amplasate nu la linia de contact, ci în profunzime, la Vest de Nipru. Admițând că Rusia ar fi fost de acord – azi contestă vehement o asemenea prezență, considerată țintă legitimă dacă e dislocată pe teritoriul Ucrainei – ar fi însemnat singurul plus al întregii evoluții din război, de pe teren, la nivel strategic, respectiv unica sancțiune reală a Rusiei pentru războiul pe care l-a lansat în Ucraina.

Totuși evaluările privind relevanța forței, simbolistica ei, dimensiunea descurajării oferită Ucrainei pentru a bloca reluarea agresiunii de către Rusia, precum și utilitatea ei au dus la concluzia că o asemenea forță e insuficient utilizată dacă e dislocată acolo. Mai ales că ea poate rămâne amplasată în Europa Centrală și de Est, în flancul Estic al NATO, ca forță de apărare a Alianței și, posibil, de intervenție în apărarea Ucrainei, în condiții specifice. Aceleași rețineri de a nu plasa forțe ruse față în față cu cele americane au făcut ca și varianta asigurării americane din spate a acestor forțe europene, ca element de descurajare credibilă, au făcut ca varianta să nu fie acceptată de administrația Trump.

Garanții de securitate cu sau fără forță pe teren în sprijinul Ucrainei rămâne o problemă pentru europeni. Am depășit deja nivelul boots of the ground și ne referim specific la ceea ce poate aduce plus valoare. De exemplu, domeniul apărării anti-aeriene sau anti-rachetă, realizat cu baza pe teritoriul aliat. În fapt, formula e de adaptare graduală, în funcție de ceea ce cere acțiunea agresivă a Rusiei care s-ar dezvolta ulterior încheierii acordului de pace. Fără a porni războiul, forțele europene și non-europene – ca să cităm exact din ciorna documentului – constituie o forță de reacție la agresiune, cu ținte pe teritoriul Rusiei, în profunzime. Nu se mai pune problema auto-descurajării, a dezbaterii pe baza paradigmei apărare/ofensivă, nici pe cea legată de liniile formale ale granițelor cu Rusia.

Altfel, avem o problemă fundamentală de concepție care se referă la planificare apărării Ucrainei și a Europei separat sau a formulei integrată de planificare. Cele două nu se suprapun: dacă obiectivul e reasigurarea și apărarea Ucrainei, resursele europene se duc pe această direcție care nu se suprapune pe apărarea Europei ca atare. Dacă, în schimb, formula este a apărării integrate a Europei și Ucrainei, eventual cu aporturi non-europene – Canada, Marea Britanie, Norvegia, Turcia dar și Coreea și Japonia, Australia, Noua Zeelandă etc. – se schimbă paradigma.

NATO cu relevanță globală: sprijinul SUA în Indo-Pacific

Aici ar trebui incluse în planificare și forțele și capabilitățile ucrainene, astăzi cea mai mare și mai pregătită armată europeană. Și tot aici, eventual la summitul de la Haga, ar trebui ca europenii să accepte un NATO cu responsabilități globale și implicarea, în măsura capabilităților, în Indo-Pacific, dacă tot acceptăm principiul vaselor comunicante și constatăm implicarea tuturor actorilor globali și regionali din Indo-Pacific în războioul de agresiune al Rusiei în Ucraina. În subsidiar, am trece la nivel euro-atlantic de la împărțirea geografică a responsabilității – Europa cu Rusia și SUA cu China în Indo-Pacific – la una integrată, real transatlantică, cu ambii piloni euro-atlantici ai NATO implicați în ambele teatre de amenințări posibile.

Necesitatea descurajării în interiorul teritoriului Rusiei are multiple argumente. Primul, nevoia apărării avansate pentru a nu-ți distruge propriul teritoriu sau, în caz de agresiune, pentru a putea să te aperi în fața teritoriului tău, acolo unde nu există adâncime strategică. Țările Baltice sunt un asemenea exemplu. Li se mai adaugă capacitatea strategică de țintire la distanță, în teritoriul advers, o variantă strategică probată ca utilă de evoluțiile războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, cu ținte pe aglomerări de capabilități și trupe, puncte de comandă și control, linii de aprovizionare sau depozite de muniție și carburanți pentru efortul de război.

De altfel, discuția despre apărare avansată este veche, iar în cazul unor state precum Estonia, de exemplu, ea este trecută în doctrină încă din anii 30. Acceptarea unei asemenea variante și planificarea aferentă este, cu adevărat, un element care descurajează Rusia, spre deosebire de acceptarea luptei pe teritoriul propriului stat sau a auto-descurajării produse de fetișismul frontierei. Doar așa poate fi descurajată cu adevărat Rusia.

Nimeni nu-și dorește războiul, dar trebuie să existe argumente puternice pentru protejarea în fața amenințărilor reale, nu doar a celor percepute, asupra membrilor Alianței, și trebuie ca tipurile de reacții să fie prezente și bine comunicate, pentru a descuraja agresiunea din fașă, înainte de a fi lansată de către Rusia. Așa ar trebui să arate o definiție a posturii forței credibile pentru apărare și descurajare pe flancul estic al NATO/UE.

Tematica strategică: umbrela nucleară americană și complemente convenționale strategice europene

Dacă se vorbește despre un transfer responsabil al atribuțiilor pentru securitatea și apărarea Europei de la SUA către europeni, fără hiatusuri și goluri de capabilități, rămâne esențială umbrela nucleară, care nu poate fi în principal decât americană. E adevărat, cu o complementaritate franco-britanică. Însă înlocuirea unei asemenea capabilități strategice la nivel european ar presupune niște costuri pe care cu greu și le-ar permite clasa politică actuală. Poate ar fi relevante alte capabilități strategice, precum rachetele cu rază medie și țintire superioară – 2000 km, precum proiectul german de apărare anti-rachetă al Europei sau cel germano-britanic privind rachetele ofensive.

Altfel, Europa poate marșa pe temele neconvenționale cu maxim impact și eficiență, precum tot spectrul războiului total, comprehensiv, în special în zona informațional-cognitivă, cibernetică, energetică, inclusiv drone și vectori la țintă cu relevanță strategică. Iar ca formule de succes necesare sunt pregătirea de apărare și descurajarea, respectiv masa. Producția masivă de drone de tot felul poate fi asumată mai ieftin în Ucraina, iar capabilitățile de război electronic pot combina tehnologia europeană cu know-how-ul și experiența ucraineană pe câmpul de luptă.

Haga va fi punctul de plecare. Iar țintele de capabilități speciale pe care nu le acoperă europenii sunt ISR- intelligence, surveillance, reconnaissance, război electronic, capabilități spațiale, anti-submarine, descurajare extinsă nucleară, desigur. Capabilități de țintire pe distanță și în adâncime se alătură descurajării strategice și trebuie dezvoltate, amplasate, exersate și acomodate integrat cu cele nucleare. Ele trebuie să fie parte a descurajării din Europa. Așa putem face nu numai descurajare prin negare, ci și descurajare prin pedeapsă în ceea ce privește Federația Rusă.

Ca să îl descurajăm pe Putin cu o prezență redusă a SUA și cu o dorință incertă a administrației americane de a se implica în apărarea Europei, planificarea trebuie făcută la nivel convențional doar pe baza pilonului european al NATO. În plus, NATO însăși se va schimba ca organizație, în absența acțiunii SUA ca lider implicat: vom avea o conducere colectivă prin natură a Alianței, pentru că, fără SUA, NATO nu are un lider. Iar descurajarea reală se face prin hard power, și nu numai la nivel nuclear: descurajarea planificată vizând percepțiile și modul de a gândi al lui Putin. Abia așa transferul de răspundere pentru securitatea și apărarea Europei poate să dobândească eficiență.

Creativitate și inventivitate în apărarea europeană

Dacă serviciile de informații daneze – ultimele care au dat publicității o perspectivă a Rusiei de a ataca NATO și UE – au susținut că momentul testării occidentului e situat la orizontul a 5 ani, construcția capabilităților și a bazei industriale europene masive, producție de serie mare și pregătirea de a purta un război pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung cu Rusia presupune să fim nu numai mai rapizi de 5 ani, ci să fi început deja construcția unor noi capacități ale industriei de apărare. Proiectul european SAFE – fost ReArm Europe – e lansat acum, dar cum construcția unei unități de producție a industriei de apărare durează doi ani până la termenul de producție nominală, investițiile trebuiau deja să fi fost lansate.

Și la nivelul planificării, putem învăța de la Ucraina și din războiul de secol 21. Dacă nu avem forța și timpul pentru a produce capabilitățile tradiționale de care avem nevoie – vezi avionul european de generația a șasea pentru 2040 – trebuie să ne uităm la alte capabilități care să compenseze ceea ce nu putem face și cu mare eficiență – vezi producția de drone. Putem să combinăm investițiile și să găsim investiții ale căror efecte pot fi combinate, dezvoltări pe direcții moderne ale noii armate de secol 21. Urgența ne obligă: nu avem timp să așteptăm ce ne trebuie potrivit actualelor doctrine, trebuie să putem lupta mâine.

În 1999, estimarea făcută pentru a putea apăra Polonia și Țările Baltice, la acea vreme, cu tipurile de armament, cunoaștere și tehnologie de atunci, reclama o investiție de 300 miliarde de euro. Între timp, s-au investit bani de către cele 4 state în cauză, nu și de către restul membrilor NATO/ UE, iar tehnologia a evoluat. Un calcul simplu, aduncând la zi doar inflația, ne arată că formula reală este imposibil de asumat astăzi. Și asta numai pentru cele 4 state în cauză. De aceea trebuie ca, prin inventivitate, creativitate și noi capacități, să suplinim aceste capabilități pe care nu le vom putea avea.

Timpul și termenele contează, iar termenul relativ rămâne 2027. Da, Europa se poate apăra fără SUA, dar numai dacă realizează o planificare și investiții deștepte. Care să compenseze ceea ce nu poate face. Desigur, prin bruiaj și război electronic, respectiv cibernetic nu poți compensa trupe și capabilități hard. Dar o combinație eficientă de hard, soft, hibrid, pe dimensiunea full spectrum warfare, poate fi soluția.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Turcia a făcut un pas mare în direcția încheierii insurgenței kurde din țară și a acțiunilor teroriste pe această direcție odată cu Congresul PKK din munții Kandril de săptămâna trecută, care s-a soldat cu decizia desființării mișcării și a predării armelor după ce, la 40 de ani de insurgență, și-ar fi atins obiectivele de a aduce în prim plan chestiunea kurdă și poate continua apărarea drepturilor kurzilor prin metode politice. Gestul este similar cu acțiunea IRA care, după încheierea acordurilor cu Guvernul britanic, la 10 aprilie 1998, s-a autodesființat. În același timp, din 1997, s-a trezit cu o fracțiune, Adevărata IRA, care s-a opus negocierilor și acordurilor de pace și a încercat să continue insurgența, dar s-a disipat în irelevanță la scurt timp, odată cu promovarea în prim plan a Sinn Fein, Partidul nord-irlandez al catolicilor, la guvernare în cea mai mare perioadă a timpului în Irlanda de Nord de la crearea Adunării Irlandei de Nord, parlamentul provinciei. Lecțiile învățate de Marea Britanie din absorbția și dezarmarea IRA pot fi extrem de importante pentru Ankara de astăzi.

Congresul kurzilor și deciziile cruciale după 4 decenii

PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, organizație reprezentativă a kurzilor și a insurgenței kurde din Turcia, cu ramificații în Irak și Siria, a anunțat, la finalul Congresului al 12-lea, desfășurat timp trei zile, între 5-7 mai, în două locații din Irak, la Suleymaniyah și Duhok, desființarea sa și încheierea conflictului pe care l-a purtat timp de patru decenii cu statul turc. Anunțul, făcut vineri, 9 mai, și confirmat luni, 12 mai, a avut la bază mesajul și susținerea liderului istoric al PKK, Abdullah Ocalan, cunoscut drept Lider Apo, care ceruse din luna februarie organizației sale să depună armele. Comunicatul susține că astfel se încheie rezistența armată și toate celelalte activități desfășurate în numele PKK.

Insurgența kurdă este cea mai lungă din regiune, autoare a nenumărate atacuri teroriste în marile orașe turcești. A început în 1984, cu obiectivul de a crea un stat kurd, obiectiv care s-a transformat ca nivel de ambiție în obținerea autoguvernării și unei largi autonomii kurde în sud-estul Turciei. Kurzii reprezintă între 15-20% din populația Turciei și are minorități în toate statele regiunii, cu precădere în Irak, Siria și Iran. Drepturile populației kurde au rămas principala preocupare a insurgenței în ultimii ani. Pentru a atinge aceste obiective, PKK a lansat atacuri la adresa țintelor civile și militare din Turcia soldate cu peste 40.000 de victime, în timp ce armata și justiția au vânat militanți, insurgenți și operativi ai mișcării implicați în diferite operațiuni împotriva statului și a cetățenilor turci. Insurgența și statul turc au încercat de două ori să se reconcilieze, în 1993 și 2015, dar lipsa unei concluzii favorabile, a relansat luptele.

PKK este dependent în mod substanțial de liderul său, Abdullah Ocalan, încarcerat pe viață în 1999, ajuns azi la vârsta de 76 de ani și care a mai fost utilizat prin intermediul partidelor democratice kurde din Turcia pentru a lansa diferite secvențe de negocieri. Astăzi datele arată că i se promite eliberarea condiționată, după 16 de ani în închisoare, pe o insulă din apropiere de Istanbul. De altfel, la 1 martie, PKK anunțase deja încetarea unilaterală a focului cu condiția creării unui cadru legal pentru negocierile de pace, care pare că au avut loc în toată această perioadă. Încă din luna februarie, Ocalan anunțase public solicitarea sa ca PKK să depună armele și să înceteze insurgența armată și atacurile pentru că lupta și-a atins obiectivele, “Lupta PKK a distrus politica negării și anihilării poporului nostru și a adus problema kurdă în punctul în care poate fi rezolvată prin politici democratice”, după cum spune Ocalan, respectiv prin intermediul partidelor politice.

Proiectul real și condițiile păcii sunt necunoscute, ca și asigurările din spatele prezumatului acord, anunțul public fiind doar o fază a acestui proces. Totuși există elemente clare prin care întreaga structură organizațională a PKK va fi desființată, iar apărarea drepturilor kurzilor va fi continuată de partidele politice, în condițiile în care statul turc își va schimba politica față de kurzi. Dacă acordul vorbește despre desființarea tuturor filialelor și afiliaților din structurile ilegale PKK, nu același lucru se întâmplă cu PYD/YPG, forțele de autoapărare kurde din cadrul Forțelor Democrative Siriene. Ultimele runde și eforturi de pace au avut loc în 1993 și 2015, atunci când eșecul a dus la o recrudescență a acțiunilor insurgente și teroriste, însă armata turcă a restrâns deja acțiunile la nivelul teritoriilor turc și a efectuat operațiuni de incursiune în Siria și Irak pentru a distruge sanctuarele kurzilor.

Deciziile cu adevărat istorice din ultimele zile au fost facilitate de Partidul Democratic al kurzilor din Turcia(DEM) care a fost parte a procesului. Iar reacțiile nu au întârziat să apară. Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a salutat decizia de luni 12 mai ca un pas spre pace și fraternitate; ministerul Afacerilor Externe de la Bagdad a descris pasul drept o oportunitate semnificativă de a promova eforturile de pace și de a încheia conflictele de durată din regiune, întărind securitatea și stabilitatea în Irak, și mai ales reducând tensiunile la frontiera sa nordică; în timp ce președintele regiunii Kurdistan din Irak, Nechirvan Barzani, a salutat decizia PKK ca expresie a maturității politice care așează fundamentele pentru o pace durabilă după zeci de ani de violență, durere și suferință. Toți reprezentanții kurzi susțin că partidele politice, organizațiile democratice și liderii de opinie își vor îndeplini responsabilitățile de a dezvolta democrația kurdă și de a asigura formarea națiunii democratice kurde.

Motivațiile dispariției insurgenței kurde. Pârghiile Turciei.

Anunțul de luni a coincis cu o ședință a cabinetului de la Ankara, prezidat de către Președintele Erdogan, acolo unde s-au discutat implicațiile pasului făcut de către PKK, perspectivele inițierii procesului de pace și temele legate de etapa post-PKK pe care urma să le asume partea turcă. Acestea se referă la relația cu kurzii atât din Turcia, cât și cu cei aflați în afara hotarelor țării și care au fost în mod repetat țintele atacurilor turce. De altfel, apelurile privind pacea în regiune și soluționarea problemei kurde s-au întețit în ultima vreme, probabil concomitent cu desfășurarea negocierilor pentru pașii așteptați de către ambele părți pentru încheierea insurgenței, cu condițiile aferente. E natural, deci, ca Turcia să-și revizuiască politicile vizându-i pe kurzi.

Pe de altă parte, se păstrează un scepticism în legătură cu perspectiva aplicării angajamentului și a elementelor păcii de ambele părți, în special prin prisma absenței unor progrese susținute anterior și prăbușirii tentativelor de pace lansate în urmă cu 10 și 30 de ani, în 1993 și 2015. Totuși o foaie de drum privind un nou proces de pace a fost elaborată de cabinetul de la Ankara iar angajamentul kurd privind disoluția PKK este un pas în direcția bună care vizează o pace durabilă în Turcia și în regiune. Politica anti-teroristă turcă pare să fi dat rezultate astăzi, cu efecte asupra schimbărilor la nivel militar, politic și regional.

Mai mulți factori au dus la această decizie, unii realizați prin constrângere, inclusiv militară, alții ca urmare a reacției populației și scăderii popularității mișcărilor de insurgență kurde. La nivel militar, noua doctrină de securitate antiteroristă și strategia comprehensivă adoptată în 2015 au dus la limitarea drastică a ariei de acțiune și operațiuni a PKK, dar și a capabilităților operaționale ale grupării. Apoi operațiunile neîntrerupte din Nordul Irakului au distrus libertatea de mișcare transfrontalieră a mișcării kurde și diferitele formule de aprovizionare.

În Siria, zona tampon instituită de Turcia și incursiunile militare repetate, chirurgicale și țintite, au reușit să taie legăturile existente între PKK și YPG, în timp ce loviturile cu drone și neutralizarea unor lideri ai organizației au creat o presiune operațională și psihologică importantă pentru organizație. Așa cum eliminarea formală a organizației de către guvernul irakian și interzicerea PKK, precum și cooperarea administrației din Kurdistanul irakian cu Turcia au făcut prezența regională a PKK imposibilă și au determinat stabilizarea regiunii și diminuarea, ulterior dispariția, atacurilor. Mobilitatea pare să fi fost principala problemă și în Siria, după prăbușirea regimului Al Assad și retragerea Iranului din regiune, în paralel cu tendința Statelor Unite de a se retrage din regiune.

La nivel politic și social, abandonarea luptei și predarea armelor a devenit o necesitate și din cauza imposibilității funcționării în sistemul electoral și democratic turcesc al DEM/HDP, partide kurde, tocmai prin asocierea, impactul și imaginea PKK, inclusiv în alegerile locale. Prezența PKK a devenit un obstacol în reprezentarea convenabilă a kurzilor și a dat naștere la mișcări solide de protest ale kurzilor, cu precădere mișcarea de rezistență socială a Mamelor din Diyabakir, marcând ruptura dintre kurzi și insurgență, nemulțumirea în legătură cu acțiunile PKK, fapt ce a dus la necesitatea și inevitabilitatea procesului, încă nu știm dacă și la ireversibilitatea sa.

Complicațiile desființării PKK

PKK a anunțat că toate operațiunile vor înceta imediat, că armele vor fi depuse imediat ce vor apărea reacțiile turce și modalitățile practice de aplicare a deciziei, iar negocierile vor stabili și soarta luptătorilor PKK, în primul rând a celor care nu au avut probleme cu crime și activități teroriste, dar și situația liderilor și mai ales a drepturilor kurzilor din regiune. Temele grele ale procesului însă abia acum se manifestă și țin de detaliile eforturilor de pace care nu sunt publice – cum vor fi considerate, monitorizate și evaluate armele depuse și cum va fi monitorizată integrarea combatanților, revenirea lor în locurile de baștină și acțiunile ulterioare.

Anunțul completează marile schimbări care au deja loc în Orientul Mijlociu, respectiv cele legate de slăbirea dramatică și controlul Hezbollahului libanez pro-iranian sau soarta Hamas-ului în războiul în curs din Gaza. Nici viitorul luptătorilor kurzi nu este clar, nici concesiile primite de PKK pentru a face acești pași. Detaliile inițiativei de pace nu au fost făcute publice și e neclar cum se va proceda mai departe, ce vor face autoritațile cu armele și cum vor dispune de ele, ce proceduri vor fi utilizate pentru diferitele categorii de luptători, cum se va face integrarea unora, mutarea în state terțe a celor cu probleme și aducerea în fața legii a celor cu responsabilități criminale majore în uciderea de civili nevinovați.

Nici ideea de sfârșit al PKK nu este absolută, odată cu anunțul dizolvării structurilor administrative ale insurgenței și a depunerii armelor. Terminarea activităților teroriste nu antrenează neapărat și automat sfârșitul insurgenței, dispare doar eticheta PKK cu tot ceea ce înseamnă prestigiul, dar și costurile atașate în percepția turcilor și a kurzilor deopotrivă. Capitularea și renunțarea explicită la luptă a PKK vine concomitent cu anularea discursului separatist și ambițiilor creării unui stat kurd, ceea ce mulțumește nu numai Turcia, ci toate statele din regiune.

Desigur că implementarea cu succes a unui asemenea proces este extrem de dificilă și critică, mai ales atunci când dezarmarea trebuie să fie lesne de controlat și monitorizat de către partea turcă iar centrele de colectare a armelor din Irbil și Sulaymaniyah, din Nordul Irakului vor necesita eforturi susținute, deopotrivă la nivel militar și al instituțiilor de intelligence. Aceeași dificultate va interveni și în privința eliminării complete a structurilor organizaționale ale PKK, cu precădere a celor de natură militară. Nici statutul membrilor organizației în cadrul statului turc sau planificarea integrării sociale și a sprijinului și proiectelor aferente în Turcia nu este un lucru ușor de realizat și acceptabil de către populația turcă.

Totuși Turcia, cu precădere președintele Erdogan, dobândește un plus de încredere major din partea societății după un asemenea pas, în condițiile problematice și chestionabile ale situației interne explozive, marcată de proteste majore după arestarea liderului opoziției și primarul din Istanbul, Imamoglu. Dacă anunțul are valoare de întrebuințare majoră la nivelul autorităților turce și a dinamicii politice interne, eliminarea terorismului de sorginte kurdă din Turcia ar putea să reclame mult mai multe eforturi, iar perioada de aplicare ar putea marca dacă e un câștig sau o pierdere pentru Erdogan, în final, acest proces, depinzând de impactul evoluției sale la nivel național.

Lecțiile IRA pentru Turcia lui Erdogan

Victoria lui Erdogan are multiple valori de întrebuințare interne și internaționale. Cea mai importantă este, firește, la nivelul politicii interne, în speranța unei creșteri de încredere și de apreciere a actualului președinte și al partidului său AKP, inclusiv în perspectiva modificării Constituției și prelungirii mandatului său. Apoi acțiunea sa deschide calea îmbunătățirii dramatice a relațiilor sale cu Statele Unite, prin prisma dispariției unui iritant major, respectiv sprijinul american pentru SDF și kurzii sirieni, implicați în combaterea și paza taberelor și închisorilor Statului Islamic. Așa cum are impact și asupra menținerii trupelor americane în regiune.

De asemenea, pașii privind integrarea kurzilor în Siria se fac la un nivel important, noul președintel sirian Ahmed al Sharaa, cu legături puternice cu Turcia, urmând să îmbrățișeze proceduri similare Ankarei pentru integrarea forțelor kurde în structurile de forță ale noului stat sirian, dar și să acorde drepturi kurzilor, care să-i asigure majoritatea sunnită de sprijin al noii puteri. Nu întâmplător, în recenta vizită în Orientul Mijlociu, Președintele Donald Trump a anunțat la Ryad ridicarea rapidă a sancțiunilor față de Siria și s-a întâlnit, marți, 14 mai, cu președintele al Sharaa, un alt rezultat transparent al diplomației secrete turco-americane.

Totuși partea cea mai interesantă rămâne modul în care se poate încheia insurgența PKK și prin prisma experiențelor anterioare, cu precădere cea britanică în cazul IRA. Punând deoparte deosebirile și particularitățile celor două cazuri, esența revine tot la mișcări separatiste violente, cu insurgențe militare de durată ce utilizau inclusiv activități teroriste, dublate și de acțiuni dure ale autorităților împotriva militanților, a celor care-i susțineau financiar, le împărtășeau cauza și îi găzduiau. În acest caz, am văzut faptul că o parte dintre membrii IRA nu au fost de acord nici cu negocierile, ulterior nici cu rezultatul acordului de pace. Aceștia s-au rupt de organizația inițială și au continuat atacurile și insurgența.

Și în cazul PKK, desființarea formală a organizației și depunerea armelor într-o mare măsură nu este o garanție a sfârșitului insurgenței, nici a atacurilor teroriste. Adevărata IRA a funcționat mai mulți ani, însă s-a stins pas cu pas prin lipsa de susținere publică a populației și funcționarea partidului politic reprezentativ, Sinn Fein, cel care a reușit să apere drepturile nord-irlandezilor și a condus formal atât parlamentul regional cât și guvernele succesive de la Belfast. Mișcarea insurgentă a devenit irelevantă și inutilă pentru populație, ba chiar ancombrantă.

Experiența ar trebui tradusă, mutatis mutandis de Turcia, cu limitele procesului mimetic adaptat la poziția din Orientul Mijlociu: luptători kurzi ar putea să supraviețuiască, să îmbrățișeze alte etichete, derivate de la PKK sau nu, doar dacă mișcarea va fi susținută de populație, și asta pe baza nemulțumirii eventuale pentru drepturile de care vor beneficia kurzii în Turcia și pe baza dimensiunii mai largi sau mai reduse de reprezentare și relativă autonomie pe care o vor avea eventual și dacă aceasta îi va mulțumi sau nu. Aici sunt marile mize ale procesului de pace pe mai departe și marcarea câștigului real sau a problemelor aferente perspectivei de pace cu Turcia.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Principala prezumție a strategiei Statelor Unite este aceea că principalul competitor și oponent este China, cu care trebuie să se confrunte în Indo-Pacific, eventual pentru a evita ocuparea Taiwanului, dar și a teritoriilor maritime ale statelor din regiune și controlul rutelor de transport maritim. De aceea a devenit necesară retragerea și recalibrarea forțelor americane de la nivelul Europei, care trebuie să-și reașeze propria apărare împotriva Rusiei. Transferul de responsabilitate trebuie făcut și rapid, și cu atenție pntru a nu crea găuri în capacitatea de apărare a continentului. Totuși parada de 9 mai de la Moscova a relevat o schimbare radicală de paradigmă, odată ce China pare să-și fi asumat în premieră nevoia victoriei Rusiei în Ucraina și Europa de Est și rolul acesteia în confruntarea pe care o are cu America, considerând chiar Ucraina o miză pentru această confruntare globală. Deci prima fază a confruntărilor sino-americane pentru dominația lumi se desfășoară chiar acum în Ucraina, cu sprijinul cvasitotal al Beijingului, dacă nu sub coordonarea acestuia, iar ideea separării coaliției China-Rusia printr-o formulă Kissinger inversă se dovedește o abordare infantilă și o imposibilitate azi.

China în războiul din Ucraina: integrarea în războiul pe întregul spectru de acțiuni și mijloace

China și Rusia s-au situat, înaintea agresiunii militare din Ucraina, pe poziții perfect opuse în raport cu războiul, în ciuda parteneriatului dintre cele două. Rusia avea nevoie de război pentru a reveni în prim plan și la masa granzilor chiar și prin dezordinea și problemele pe care le crea pentru a anunța că e nemulțumită cu situația sa marginală care definea greutatea sa strategică la zi. China, în schimb, care-și baza puterea și prosperitatea pe comerț, avea nevoie de liniște și calm internațional pentru ca să poată merge mai departe comerțul și dominația subtilă pe care o pregătea lumii prin preluarea piețelor și inundarea cu produse ieftine. Nu întâmplător, în primele întâlniri cu Rusia de după începutul războiului, China a cerut încetarea rapidă a ostilităților pentru că fac rău afacerilor sale.

Lucrurile par să se fi schimbat dramatic după trei ani de război: China a profitat de petrolul și gazul ieftin venit de la ruși, și-a umplut și depozitele, dar cantitatea deturnată de la Europa, care a blocat cererea spre Rusia și a suplinit-o din terțe surse, lipsa infrastructurii de transport și nevoia de a acomoda și ceilalți parteneri internaționali și furnizori ai Chinei – cu precădere Iranul, dar și Arabia Saudită – au determinat refuzul de a investi în conducta majoră care să lege Rusia de China și care putea prelua 64 mld mc de gaz pe zi, de exemplu. Însă China nu a abandonat Rusia, a semnat parteneriatul strategic “fără limite” mai întâi ca pe un favor făcut Rusiei în război, apoi a permis soldaților nord-coreeni să se alăture Rusiei pe teren, și a transferat, pe culoare mai puțin asumate și nelegate de statul chinez, produse cu dublă utilizare necesare mașinii de război ruse.

Parada de la Moscova din 9 mai de anul acesta, prima la care au participat reprezentanți internaționali, a subliniat o nouă situație ciudată: Președintele Xi Jinping a părut nu numai un invitat mai special, deosebit evident între ceilalți, dar părea că întreaga paradă fusese organizată și planificată pentru el. A apărut un cadru de marcare a subordonării Rusiei și a lui Putin personal față de liderul chinez, care poate să fie doar impresia creată de faptul că cel care avea nevoie de ceva era Rusia, și cererile făcute, inclusiv declarațiile de susținere obținute, erau unilateral în favoarea Rusiei. Totuși alți analiști au observat că întreaga acțiune părea cea a unui subordonat în favoarea stăpânului de la care așteaptă favoruri noi, mulțumindu-i pentru cele deja obținute, și jurându-i credință și supunere eternă pentru acestea.

La senzația generală de putere a lui Xi Jinping, căruia i s-a întins covorul roșu, s-au adăugat declarațiile inedite făcute de acesta la Moscova. Dacă anterior cerea pace și se anunța ca posibil mediator între Rusia și Ucraina, fiind chiar accesat în acest sens de către Volorimir Zelenski, astăzi Xi Jinping, la cea de-a 80-cea sărbătoare a victoriei împotriva Germaniei Naziste, a rupt cu totul canoanele, dând două mesaje puternice: parteneriatul cu Rusia este suficient de puternic încât nimeni nu-l poate rupe, pentru că Rusia e atât de dependentă și datoare Chinei încât nu o va părăsi nici în fața propunerilor atrăgătoare ale Statelor Unite și, în al doilea rând, China susține, dacă nu chiar coordonează, atacul Rusiei împotriva Ucrainei, ca element pregătitor pentru tranșarea rivalității cu Statele Unite și statele occidentale democratice, inclusiv susținând viitoarea posibilă agresiune a Rusiei în Europa. A devenit clară și indubitabilă interconectarea teatrelor de operațiuni din Europa și Indo-Pacific și considerarea acțiunii din Ucraina drept prim pas care să slăbească forțele occidentale în perspectiva confruntării directe ce vine. Ba chiar implicarea directă tinde să arate că ceea ce se desfășoară în Ucraina este primul episod al confruntării globale a Americii cu China.

Alianța și parteneriatul strategic fără limite Rusia-China a evoluat atât de mult de la începutul războiului încât joi, 9 mai, în timpul vizitei la Kremlin, Xi Jinping a anunțat solidaritatea deplină cu Rusia împotriva “bulingului hegemonic” al Statelor Unite și al “unilateralismului occidental”. Cele două state rămân să împartă „prietenia de oțel” iar China s-a angajat să crească nivelul de cooperare pentru a putea „contracara decisiv” influența Statelor Unite. Deci nivelul de ambiție al Chinei de a domina lumea este inseparabil astăzi de relația sa cu Rusia și mai ales de victoria Rusiei în obiectivele sale din Europa, la care China contribuie cu toată forța și promite să o facă pe deplin. Iar campaniile sale din seria măsurilor active în spațiul informațional-cognitiv în Europa de Est și Caucaz, alături de parteneriatele strategice asumate cu Ungaria, Georgia și Azerbaidjan sunt preocupante pentru Washington dincolo de perspectiva realizării Coridorului Mijlociu de transport pentru a uni China cu Europa prin Asia Centrală și Caucaz și a inunda cu mărfuri ieftine continentul.

Jocul de șah privind armistițiul de 30 de zile versus negocieri directe: față în față cu europenii

Momentul 9 mai a fost un motiv important de preluare a responsabilităților negocierilor de către europeni și coaliția de voință constituită pe axa franco-britanică. Astfel, la 8 mai, la celebrarea zilei capitulării Germaniei Naziste – care a marcat, în fapt, sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, după care sovieticii au cerut propria festivitate de capitulare pe 9 mai la Berlin – miniștrii de extrene ai 25 de state membre, inclusiv România, împreună cu reprezentanții Consiliului Europei, au decis înființarea Tribunalului pentru sancționarea crimei de agresiune, cu bătaie directă împotriva lui Putin și a agresiunii sale împotriva Ucrainei. Iar a doua zi, la 9 mai, la Paris, membrii de prim plan ai Coaliției de Voință – Franța, Marea Britanie, Germania, Polonia – au propus o încetare necondiționată și totală a focului pentru 30 de zile, propusă inițial de Statele Unite și convenită cu Ucraina.

Cei patru lideri europeni s-au deplasat la Kiev, pe 10 mai, acolo unde s-au alăturat președintelui Zelenski și după un telefon cu președintele Trump care a achiesat la propunere și a anunțat că susține sancțiunile întărite dacă Rusia nu e de acord cu încetarea focului, au extins discuția într-o teleconferință în care s-au alăturat Canada, Italia, UE și NATO. Rezultatul a fost un ultimatum potrivit căruia, luni 12 mai, urmează să înceapă o încetarea completă a focului pentru 30 de zile și, în caz că nu este respectată de către Rusia lui Putin, se va trece la sancțiuni generale extrem de dure împotriva sa.

Măsura anunțată a avut câteva rânduri de reacții: prima, Rusia nu cedează la presiuni; a doua, propunerea e prea nouă, trebuie un timp de reflecție și Rusia se gândește la ea; a treia, chiar Președintele Putin a ieșit într-o conferință de presă pe 10 mai seara și a subliniat o formulă de contra-răspuns, respectiv negocieri față în față cu Ucraina, la Istanbul, care să înceapă “de acolo de unde au fost lăsate la începutul războiului” și să rezolve “cauzele fundamentale” care au dus la război, potrivit viziunii Kremlinului.

În fapt, Moscova joacă din nou șah, așa cum a făcut-o și anterior: pentru a nu răspunde la oferta făcută, pentru a nu părea slabă și a se încadra într-un joc desenat de către Coaliția de Voință împreună cu Statele Unite, întărit și de suținerea Chinei, de noile arme ale Iranului și noile trupe venite din Coreea de Nord și mercenari recrutați din Africa, Kremlinul a optat pentru o propunere paralelă, cea a negocierilor bilaterale cu Ucraina, anunțate pentru joi, 15 mai, la Istanbul. În plus, referirile la negocierile fără precondiții și “de acolo de unde s-au întrerupt” în 2022 indică faptul că Putin nu are nici un interes în negocieri reale dincolo de cele care să consacre atingerea la masa verde a obiectivelor maximale pe care și le-a stabilit la începutul războiului, respectiv capitularea Ucrainei, obiective pe care nu le poate atinge prin război. În orice caz nu e sigur că le-ar putea atinge, și oricum tentativa va costa mulți bani, trupe și blindate pe care nu le mai are și le produce cu greu.

Iranul tocmai a anunțat, tot cu ocazia Zilei Victoriei sărbătorită la Moscova prin monopolizarea atât a victoriei, cât și a celui de-al Doilea Război Mondial – devenit propagandistic Marele Război pentru Apărarea Patriei Sovietice – un nou angajament privind livrarea de rachete balistice cu rază scurtă de acțiune către Rusia: este vorba despre lansatoare Fath – 360 (numărul nu a fost precizat) împreună cu rachete deja livrate în septembrie 2024(200 Fath – 360) și 400 rachete cu rază scurtă de acțiune iraniene (menționate în aprilie 2024 de șeful suprem al forțelor americane în Europa), împreună cu alte sute de mii de obuze de artilerie. Rusia nu a lansat până astăzi muniție iraniană, potrivit tuturor datelor de pe front, doar drone Shahed-236 și analoage(numite Geran-1 și Geran – 2 în Rusia).

Încetarea focului și pauzele din război ca instrumente de repoziționare, înarmare, relansare a atacurilor

Rusia a utilizat întotdeauna pauzele, armistițiile și negocierile pentru a-și amplifica postura strategică, pentru a-și repoziționa trupe, a le roti, a le aproviziona cu muniție, și a le reînarma, pentru relansarea și mai puternică a atacurilor. De această dată, Putin a avut nevoie de pauza de trei zile pentru a proteja de atacuri Ziua Victoriei – în 2023, drone neidentificare au lovit clădiri guvernamentale din Moscova în ajun de 9 mai. Apoi, pe întregul discurs despre încetarea focului și acord de pace lansat de Donald Trump, era nevoie ca și Rusia să-și dubleze ofensiva și distrugerile masive de obiective civile din spatele frontului cu o inițiativă care să arate buna voință, generozitatea și deschiderea pentru asemenea pauze care să aducă a pace, fie și vremelnică.

Președintele Volodimir Zelenski, care a respins acest acord – dar l-a respectat – a avut dreptate. Acordul propus nu a vizat linia întâi, ci doar spatele frontului, și acesta parțial: joi, 8 mai, în ziua începerii încetării focului, Ucraina a acuzat Rusia de 730 de încălcări ale acestui acord, anunțând că va răspunde pe măsură, în timp ce ministerul apărării rus a anunțat că a numărat 488 violări ale încetării focului. Acordul anterior, care a avut loc de Paști, tot anunțat unilateral de Putin, s-a soldat cu aproape 3000 de atacuri și peste 100 de încercări de a prelua pozițiile ucrainene din linia întâi, în diferite părți ale frontului lung de 1200 km.

În schimb, armata rusă a utilizat încetarea focului pentru a aduce rezerve și a se pregăti să continue ofensiva imediat. De altfel, partea ucraineană este obișnuită cu aceste proceduri din perioada 2014-2021, în timpul ciocnirilor din regiunile ocupate de est ale Ucrainei, din Donatsk și Lughansk, atunci când pauzele erau de fapt ocaziile pentru reînarmare și restabilirea forțelor ruse, tot așa cum în sud, forțele adiționale din Crimeea au fost duse în Zaporoje pentru a intensifica viitoarele atacuri în regiune. În același timp, în perioada pretinsei încetări a focului de acum, Rusia a continuat să desfășoare operațiuni pe toată lungimea frontului.

Reîncepe atacul masiv al Rusiei în Ucraina după pauza de 9 mai

După încetarea focului, urmează o nouă ofensivă majoră rusă în Ucraina, cu toată resursa redobândită și rearanjată pe linia întâi. Așteptarea majoră este pe regiunile Harkov și Sumî, anunțate drept ținte ale viitorului atac de către președintele Zelenski, dar și de Vladimir Putin, când a vorbit despre zone tampon pe care și le dorește pe toată lungimea frontierei ruso-ucrainene, o inițiativă veche, care a fost întârziată de operațiunile ucrainene în Kursk și Volvograd, regiunile ruse din cealaltă parte a frontierei. Ba chiar șeful forțelor armate ucrainene, Oleksandr Syrskyi, susține că ofensiva a început deja prin intensificarea asalturilor pe toate axele principale, operațiuni care au crescut de două ori ca intensitate din aprilie.

Rapoartele din linia întâi arată respingerea unor atacuri masive rusești de către armata ucraineană. Armata rusă are probleme majore cu vehiculele blindate, a pierdut 885 tancuri de la începutul anului doar în sectorul estic, iar depozitele sale sunt goale, recurgând la inovații tactice prin utilizarea de motociclete și ATV-uri, care însă nu pot fi înarmate și folosite eficient decât pentru pătrunderea printre linii nu și pentru distrugeri majore ale liniilor de apărare ucrainene. În zona Sumî, Rusia are 65.000 de soldați, 120 de tancuri, între 480 și 625 vehicule blindate și până la 1000 bucăți dispositive de artilerie, inclusiv lansatoare de rachete multiple. Asta permite o ofensivă pe scară mică, ar putea duce la cucerirea a circa 10 km pe lungime frontului de 30 km cât este frontiera ruso-ucraineană la nivelul regiunii, în nici un caz spargerea liniilor ucrainene sau cucerirea vreunui oraș mare, Harkov sau Sumî.

Devine evident că Putin are nevoie de o victorie și de noi prezențe pe teren pentru a-și întări poziția de negociere în viitoarele discuții bilaterale față în față cu Ucraina. Dar și acestea sunt făcute să consume timpul: neacceptând încetarea focului pentru 30 de zile, negocierile desfășurate în timp ce trupele avansează și distrug în continuare nu au nici un sens. De aceea e puțin probabil ca manevra lansată de Putin să fie acceptată de către Ucraina și Occident, cu excepția cazului în care obiectivul este să arate că Putin joacă la cacealma. Menținerea solicitărilor proprii de armistițiu pe 30 de zile și a sancțiunilor majore aferente refuzului rus pot determina o altă dinamică și reangajarea transatlantică solidă și coerentă. Și la capitolul strategic, Rusia dorește să înfrângă voința de a lupta a ucrainenilor și să rupă unitatea Occidentului, a relației transatlantice și a Europei.

De aceea este menținută presiunea și teroarea atacurilor aeriene asupra cetățenilor ucraineni și loviturile masive asupra țintelor civile, cum a fost cazul în Kiev, Harkov și Sumî săptămâna trecută. Societatea ucraineană și reziliența ei este vizată, în paralel cu ingerințele informaționale care alimentează diferențe și falii la nivel european și pe relația transatlantică. Reacțiile vicepreședintelui J.D.Vance potrivit cărora Rusia cere prea mult la încetarea focului este o indicație a înțelegerii și la Casa Albă a jocurilor făcute de Kremlin, în ciuda ofertelor fără precedent făcute de administrația Trump pentru a înceta confruntarea.

De altfel, transformarea economiei ruse în economie de război și armata masivă recrutată cu costuri enorme arată că obiectivele lui Putin exced Ucraina, vizează Europa – vedem și amenințările recente la adresa Lituaniei, a Estoniei și graniței din Baltică și de pe Narva, cum o arată și referirile publice la adresa României și Bulgariei a căror intrare în NATO în 2004 ar fi responsabilă de declanșarea războiului în 2022. De altfel, Putin are 15 planuri de atac distincte la adresa Europei și nu se va opri pentru că nu are ce face cu o armată masivă în timp de pace și nici cu demobilizarea combatanților care ar arunca în aer nivelul și controlul relativ asupra criminalității organizate din Rusia, amplificând dramatic și protestele sociale.

Obiectivul strategic al Rusiei după îngenuncherea Ucrainei: Europa

Așa încât obiectivul Rusiei de a termina rapid cu Ucraina, într-un fel sau altul, de a lua o pauză de refacere și de a se lansa asupra Europei, testând articolul 5 al NATO și reacția aliată, cu precădere implicarea Americii lui Trump, este deja transparent. O demonstrează întreaga sa pregătire, forțele utilizate și cele care nu au fost utilizate încă – flota și marina sa, inclusiv submarinele, forțele aeriene practic intacte – chiar dacă bombardierele strategice au fost mutate în Extremul Orient pentru a evita surprizele strategice pe care le-ar putea crea dronele ucrainene care distrug odată un aeroport întreg pe care sunt parcate aeronavele miitare ce constituie toată forța aeriană a unui întreg district, cum s-a mai întâmplat în trecut.

Până atunci, Ambasada Statelor Unite la Kiev a lansat la 9 mai un avertisment privind iminența unui atac aerian rus semnificativ împotriva Ucrainei în următoarele zile, cu o notă specială pentru datele de 12-13 mai: este vorba despre potențiala utilizare a rachetelor Oreshnik, pretinsa rachetă hipersonică a Rusiei, cu rază medie de acțiune. La 10 mai, Rusia ar fi urmat să închidă spațiul aerian în regiunile Volgograd și Saratov, lângă Kapustin Yar, site-ul de lansări din regiunea Astrakhan din Tatarstan, acolo unde s-ar afla rachetele Oreshnik. Închiderea spațiului aerian este caracteristică lansării de rachete balistice iar ținta prezumată de bloger-ii militari ruși este orașul Kiev și, mai precis, centrele de decizie din Kiev, clădirile președinției, Guvernului și a Parlamentului ucrainean -Verhovna Rada.

De altfel, și în perspectiva atacurilor care vor veni, Statele Unite au aprobat transferul din Germania a 125 rachete cu rază lungă de acțiune și 100 de rachete pentru sistemele anti-aeriene Patriot către Ucraina, un sprijin important mai ales că și Kievul a învățat să-și raționalizeze aceste rachete defensive antiaeriene utilizând alte categorii de intrceptori mai ieftini pentru țintele mai mici precum dronele, inclusiv rachete și artilerie de producție locală, mult mai ieftine. În acest fel se încearcă menținerea cât mai bine și mai îndelungată a umbrelei anti-aeriene a Ucrainei, cu precădere asupra marilor orașe, precum și pentru apărarea Kievului, în condițiile în care celelalte rachete anti-aeriene europene livrate Ucrainei nu au capacitatea de a intercepta rachetele balistice de ultimă generație ale Rusiei.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.