Ce evenimente vor influența agenda internațională și europeană în 2018: presiunea testelor electorale ajunge și în SUA, reformismul lui Macron sau noua ”încoronare” a lui Putin

de Robert Lupițu

Anul 2018 va fi unul de o intensitate aparte față de precedenții 2016 și 2017, când referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump au pus la mare încercare relația transatlantică, timp în care Rusia și-a consolidat postura militară, China și-a manifestat ambițiile geopolitice și economice, iar Coreea de Nord s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității internaționale.

Marii actori ai scenei globale – Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană – vor trebui să răspundă unor provocări fie moștenite, fie ce pot fi anticipate în anul în care urmează. La finalul unui 2017 în care lumea s-a acomodat cu stilul prezidențial al lui Donald Trump, asistând la decuplarea SUA de politica administrațiilor precedente, în care China a sesizat un culoar favorabil amplificării poziției sale globale, iar Rusia a poziției militare, în timp ce Coreea de Nord a devenit centrul amenințărilor împotriva păcii și securității, provocările majore ce se prefigurează pentru 2018 anunță un an internațional cu potențial disruptiv 

În privința Europei, dacă anul 2017 a adus în cont mai multe plusuri decât minusuri, începând cu victoria strălucitoare a lui Emmanuel Macron și încheind cu unitatea europeană în fața Brexit și consensul pe teme deunăzi sensibile precum apărarea europeană, 2018 se anunță un an în provocarea majoră va fi reprezentată de a nu transforma evoluția politică într-un joc cu sumă nulă.

1) Statele Unite: Își propune Donald Trump un 2017 la pătrat?/ Primul examen electoral pentru administrația actualului lider al SUA

Foto: ONU

La Washington, Donald Trump va continua linia adoptată în primul an de mandat în care președintele a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris sau din Parteneriatul Transpacific și a hotărât, printre altele, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim și diminuarea contribuției SUA la bugetul ONU, acolo unde Statele Unite sunt membru fondator, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dincolo de statutul de cea mai mare putere a lumii. Urmărind retorica și ambițiile sale din campania pentru alegerile prezidențiale observăm că anumite aspecte pronunțate de Donald Trump au rămas încă netranșate. De pildă, acordul nuclear cu Iranul, dosarul nuclear nord-coreean și relația de putere cu China. Președintele SUA și-a asumat faptul că nu se consideră liderul și apărătorul ordinii internaționale de inspirație liberală, iar decuplarea SUA din înțelegerea multiterală cu UE, China, Rusia și Iran privind programul nuclear al Teheranului ar putea să reprezintă o schimbare majoră a anului 2018, ținând cont și de criticile virulente pe care Trump le-a adresat regimului de la Teheran chiar în primul său discurs la ONU.

Pe de altă parte, liderul lumii cu care Donald Trump a avut cele mai multe întâlniri în anul 2017 este nimeni altul decât Xi Jinping, reconfirmat recent în fruntea leadership-ului chinez și considerat de mulți cel mai puternic lider al Chinei de la Mao Zedong încoace. Cunoscut fiind faptul că a acuzat Beijing-ul de devalorizarea monedei și a acționat provocator în privința ”politicii unei singure Chine”, Trump a manifestat în 2017 o bunăvoință ieșită din tiparul abordării sale față de China, o bunăvoință care nu s-a regăsit și în prima sa strategie națională de securitate în care a calificat China drept ”competitor strategic”. Din acest motive, dar și în contextul subiectelor de interes comun – precum amenințarea nord-coreeană – este de așteptat ca relația Washington-Beijing să fie una dintre temele vedetă ale anului 2018. Totodată, o nouă dinamică ar putea apărea și pe radarul relațiilor americano-ruse după realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei, mai ales că în următorii trei ani trebuie luată o decizie strategică privind renegocierea sau prelungirea unor acorduri cheie pentru securitatea internațională, precum Tratatul New Start semnat de președinții Obama și Medvedev. 

În ceea ce privește relația transatlantică, aceasta își va urma cursul îndeosebi prin menținerea cooperării consolidate la nivel de administrații și interesul pe care secretari americani, precum James Mattis (viitorul lui Rex Tillerson în fruntea diplomației americane fiind incert), îl vor acorda subiectelor și provocărilor comune. Un test major al acestei relații va fi summit-ul NATO din 11-12 iulie 2018 de la Bruxelles, primul summit decizional după cel de la Varșovia. Totodată, în 2018 am putea să vedem și un rol mai pronunțat al vicepreședintelui Mike Pence, cel care în 2017 a fost primul om care a adus mesajul și poziția administrației Trump în Europa. În același timp, o prezență interesantă și un rol sporit în politica externă americană l-ar putea căpăta Nikki Haley, ambasadorul care gestionează la ONU poziția americană în subiecte extrem de sensibile precum dosarul nord-coreean și conflictul israelo-palestinian.

Finalul lui 2018 va fi important pentru Donald Trump și pentru perioada de după jumătatea mandatului său. În noiembrie vor avea loc alegeri legislative pentru ambele camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat – , iar în cazul în care republicanii ar pierde majoritatea în favoarea democraților, situația internă s-ar complica și mai mult pentru administrația președintelui, care are o relație dificilă și cu membrii propriului partid.

2) Uniunea Europeană: “Macronismul” – nume de cod pentru reforma UE, criză politică în Germania, derapaje democratice în est. Presiunea electorală rămâne pe agendă

Cu un 2017 fundamental diferit de preconizatele scenarii în care populismul și naționalismul ar fi pus stăpânire pe leadership-ul guvernamental al unora dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene, iar Brexit-ul ar fi produs un mare efect de contagiune, UE pășește în 2018 cu câteva certitudini, dar și provocări de mare anvergură.

Emmanuel Macron și Angela Merkel (FOTO: Facebook.com/Donald Tusk)

Victoria lui Emmanuel Macron în Franța, unitatea în fața Brexit-ului și în privința viitorului Europei pe teme sensibile precum apărarea și cooperarea cu NATO, rolul de lider asumat în dosare precum clima și acordurile comerciale cu Canada și Japonia au diluat o parte din nereușitele anului 2017: criza politică din țara în care Europa se aștepta mai puțin (Germania), secesionismul catalan, o coaliție de guvernare în Austria din care face parte un partid de extremă dreapta fondat de naziști și derapaje democratice puternice în Polonia cu potențial de multiplicare și intensificare în regiune, îndeosebi în Ungaria și România.

Momentul politic favorabil pentru avansarea proiectului politic european va depinde în primele luni ale lui 2018 de formarea unui guvern la Berlin, cel mai probabil între conservatorii cancelarului Angela Merkel și socialiștii probabilului ministru de Externe Martin Schulz, evitând astfel alegeri anticipate care ar putea amplifica prezența extremei drepte în Bundestag. Încă de la alegerea sa pe 7 mai, președintele francez Emmanuel Macron a devenit cel mai activ lider european și cu cel mai puternic apetit pentru reformă – fie că vorbim de moneda euro, apărare, securitate, dezvoltare economică sau schimbări climatice. Diferențele de timing electoral cu Germania Angelei Merkel nu i-au permis președintelui francez să concretizeze propunerile sale. Pe de altă parte, perioada de criză politică ce a precedat învestitura guvernului federal ar putea reprezenta un context în care Franța lui Emmanuel Macron ar contesta, cel puțin politic, greutatea poziției germane pe agenda europeană.

Pe agenda Uniunii Europene, cele mai mari provocări vor reprezentate de încheierea tuturor capitolelor în acordurile cu Marea Britanie și menținerea unității în negocieri, pregătirea bugetului multianual pentru primii 5 sau 7 ani ai următorului deceniu, reforma zonei euro, inclusiv prin crearea unui fond monetar european sau a poziției de ministru european de finanțe, implementarea cooperării structurate permanente în materie de apărare și evoluția situației politice din Spania pe fondul tentativelor de secesionism din Catalonia

O potențială provocare politică ar putea fi generată de președinția austriacă la Consiliul UE, în iulie-decembrie 2018, când istoria ar putea să consemneze faptul că un guvern care are în componența sa un partid de extremă-dreapta format de naziști va prezida reuniuni ale miniștrilor europeni.

Nu în ultimul rând, starea democrației în Europa va fi o temă de mare interes în condițiile în care în 2018 vom asista la modul cum este dezvoltat articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, activat în premieră în privința Poloniei, și care ar putea culmina cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, chiar dacă procedura se anunță extrem de complexă. Sub aceleași auspicii se înscriu și alegerile legislative din Ungaria din aprilie-mai 2018, acolo unde partidul premierului Viktor Orban, cunoscut pentru pozițiile sale contradictorii față de marile țări ale UE, este principalul favorit.

Un moment electoral important și apărut pe ultima sută de metri vor fi alegerile parlamentare anticipate din Italia din primăvara lui 2018. În logică electorale se vor afla și alte țări ale UE: alegeri prezidențiale în Cehia și Irlanda sau parlamentare în Letonia, Slovenia și Suedia.

3) În vecinătatea Europei: în Rusia Vladimir Putin concurează cu longevitatea lui Stalin. Alegeri în Republica Moldova, Turcia devine o ”necunoscută strategică”

Alegerile prezidențiale din Federația Rusă pot fi considerate cele mai importante de pe plan internațional în 2018. Motivul nu este generat de vreo incertitudine în privința câștigătorului, ci de potențialele acțiuni pe care Rusia, prin validarea electorală pentru a patra oară a lui Vladimir Putin și aflată în atenția internațională în condițiile găzduirii Campionatului Mondial de Fotbal, le-ar putea dezvolta. Totodată, alegerea datei de 18 martie pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale are o simbolistică aparte pentru Rusia: în aceeași zi se împlinesc patru ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Foto: Kremlin.ru

În vreme ce criza ucraineană, anexarea Crimeei și războiul informațional purtat de Moscova cu Occidentul vor rămâne motive de menținere a stadiului actual tensionat al relațiilor dintre Rusia și NATO, respectiv UE, rămânerea la putere a lui Vladimir Putin până în 2024 ar putea complica și mai mult relațiile menționate. Mai mult, există și teama că Putin, aflat la putere de 18 ani în Rusia, va profita de contextul favorabil pentru a pune din nou presiune pe Europa și de a submina poziția SUA în lume, profitând de retragerea americană din mai multe dosare și de problema nord-coreeană.

De asemenea, poziția Rusiei la nivel global nu a fost slăbită de sancțiunile occidentale, iar recenta decizie de concesionare pentru 49 de ani către Rusia a bazei militare siriene de la Tartus din Marea Mediterană, inclusiv prin posibilitatea de a amplasa vase nucleare, indică un climat de insecuritate la granițele Europei.

Tot în regiune, lucrurile ar putea fi agravate de un aliat NATO și o ”eternă candidată” la UE – Turcia. Dincolo de derapajele democratice și conturarea unei puternice doctrine autoritare ”erdoganiste”, parteneriatul dintre Ankara și Moscova dezvoltă două componente problematice pentru securitatea euro-atlantică și transformă Turcia într-o ”necunoscută strategică”: mai întâi, acordul ce se află deja în implementare privind construcția gazoductului TurkStream și care ar facilita transportarea gazului rusesc spre Europa și, cel mai recent și extrem de sensibil, înțelegerea prin care Turcia se va dota cu rachete rusești S-400, extrem de performante, și aflate în incompatibilitate cu sistemele de armanent ale NATO, din care Turcia face parte.

În aceeași logică, o anumită pondere în ecuația strategică a relației UE cu vecinătatea vor fi și alegerile parlamentare din Republica Moldova. În primul rând, este cunoscută perioada de instabilitate politică generată de precedentele alegeri din 2014 în urma cărora au fost schimbate mai multe guverne, parcursul european al țării fiind diminuat ca impact. Pe de altă parte, alegerea lui pro-rusului Igor Dodon ca președinte al țării în anul 2016 a complicat și mai mult peisajul politic și a divizat puterea de la Chișinău, guvernul prezentând o poziție pro-vest, iar președintele una pro-Rusia, dovadă fiind declarațiile sale și nenumăratele întâlniri cu Vladimir Putin.

FOTO: Screenshot/ World Economic Forum

4) China: profitând de repoziționarea Statelor Unite pe plan global

Cu o economie preconizată să depășească SUA în următorul deceniu, cu intenții clar manifestate de dezvoltare militare și cu un leadership întărit al lui Xi Jinping după Congresul Partidului Comunist Chinez din septembrie 2017, Beijing-ul este așteptat să pună în practică ceea ce XI a promis, și anume ”mai multă deschidere internațională”.

Profitând de o repoziționare a administrației SUA, statuată și în Strategia Națională de Securitate în care Donald Trump a calificat Rusia și China drept ”puteri rivale”, Beijing-ul va deveni un actor și mai proeminent pe plan global. În timp ce va continua politica sa suverană manifestată prin proiectarea de insule artificiale în vecinătatea sa imediată, China va pune mare accent pe o prezență mondială în spiritul globalizării: dezvoltare tehnologică impresionantă, intensificarea cooperării economice cu aliații tradiționali ai SUA, îndeosebi Europa, dar și cu alți parteneri internaționali, inclusiv țările BRICS sau țările partenere din G20, în contextul summitului din 2018 din Argentina. În termeni strategici, poziționarea ca mediator în dosarul nord-coreean și angajarea Statelor Unite în soluționarea unei probleme care ar putea atârna greu pe agenda internațională americană, ar putea reprezenta o carte câștigătoare pentru Beijing.

 

 

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *