Ce înseamnă Europa cu mai multe viteze și de ce România trebuie să acționeze acum

de Robert Lupițu

Când România a aderat la Uniunea Europeană în anul 2007, Europa cu mai multe viteze era o realitate, iar noi deveneam membri cu drepturi depline într-o organizație în care mai aveam multiple drumuri de parcurs: aderarea la spațiul Schengen, nici până în prezent concretizată din motive politice, aderarea la zona euro, un obiectiv asumat, dar delicat din perspective macro-economice și de stabilitate fiscală. Mai mult, trebuia să o dovedim, alături de Bulgaria, că suntem demni de valorile pe care tocmai le îmbrățișasem: atașament față de statul de drept, democrație, independența justiției și respectarea drepturilor fundamentale.

La un deceniu distanță, câteva date ale problemei sunt fundamental distincte: zona euro a fost lovită de criza economico-financiară, iar cea mai mare povară nu au resimțit-o statele noi precum România, ci Grecia, membru UE din 1981 și deținător al monedei unice încă de la înființare, Marea Britanie a optat să devină primul stat care va părăsi Uniunea și ne apropiem cu pași vertiginoși de omagierea unui pasaj trist al memoriei colective europene: atentatele teroriste de la Bruxelles din 22 martie 2016. Un eveniment tragic care își trage seva din zdruncinarea responsabilității colective a liderilor UE, a instituțiilor europene și a statelor membre.

Însă toate privirile sunt spre Roma – locul de naștere al Comunităților Europene devenite ulterior Uniunea Europeană – și spre unul dintre scenariile expuse în Cartea Albă de Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, cel care a anunțat că în 2019, la finalul mandatului, se retrage. Summitul versaillez al celor patru mari – pilonii economici și politici ai Uniunii Europene, membri importanți în NATO, trei dintre ei fondatori ai G7, toți patru participanți la G20 – și reuniunea Consiliului European cu greutate pe dimensiunea strategică a ”Declarației de la Roma” nu au mai atenuat din percepția că Europa se îndreaptă spre o funcționare în mai multe trepte.

Chiar dacă între cele două s-au intercalat publicarea, pe surse, a variantei de lucru a Declarației de la Roma care arată că tonul privind multi-speed Europe a mai fost îndulcit și a fost prezentată și contribuția României pentru un viitor solidar și incluziv al Europei, dezbaterea privind adoptarea unuia dintre scenariile expuse de Juncker sau găsirea unei căi de compromis este la linia de start, iar România trebuie să se asigure că a început acest maraton.

Ce înseamnă în fond Europa cu mai multe viteze și de ce nu trebuie să ne sperie acest scenariu? Zona euro și spațiul Schengen sunt cele mai concludente exemple: cei care fac parte din ambele nuclee – monedă comună și spațiu comun liber de circulație – sunt cei care se află în cea mai înaltă treaptă a integrării europene, așa cum a fost ea concepută până acum. Nu există nivel mai înalt de cooperare sau de întegrare în Uniunea Europeană decât acesta. Cei care sunt fie într-unul, fie într-altul sunt parte – mai exact, sunt în Schengen și nu au monedă euro – au de înfruntat două realități: una, în care admit că într-o Europă cu mai multe viteze trebuie să faci mai mult și să îți iei acest angajament și o a doua, în care blamează statele puternice că vor să creeze o linie de demarcație. 

Ambele variante de lucru au și partizanii lor, dar și pe cei care nuanțează vicisitudinile acestor ipoteze. O Europă cu mai multe viteze nu trebuie transformată într-o realitate peiorativă a integrării europene, dar cu o majoră condiționalitate: atât timp cât fiecare declarație strategică oficială – începând cu cea de la Roma – recunoaște dreptul fundamental al fiecărui stat membru de a se afla pe cea mai înaltă treaptă a integrării europene. Altminteri, Europa cu mai multe viteze va fi interpretată ca o manevră a guvernelor țărilor puternice, căzute prizoniere populismului anti-european.

În această febră privind Europa fortărețelor și cea comună și unită își mai face loc o realitate care arată că Europa cu mai multe viteze există: cooperarea consolidată – o prevedere în cadrul tratatelor UE care permite unui grup de minim nouă state să implementeze măsuri asupra cărora toate țările UE eșuează în a găsi un consens. Și există câteva cazuri în care această formulă de cooperare funcționează și România face parte: brevetele europene și legislația în domeniul divorțurilor.

România este cazul statului membru care nu este membru nici în spațiul Schengen, nici în zona euro, dar în același timp este și țara UE care îndeplinește criteriile aderării la Schengen, care apără cea mai mare frontieră terestră externă a Uniunii Europene și care și-a asumat ca obiectiv, fără un calendar clar însă, aderarea la moneda unică.

Ce trebuie să facă România? Să acționeze, pentru că dezbaterea este abia la început, iar semnalele unor concluzii preliminarii avansează ca orizont de timp reuniunea Consiliului European din decembrie 2017. Cu alte cuvinte, după digerarea momentelor electorale din Olanda, Franța și Germania și după potențiala calmare a spiritelor anti-europene. Variile proiecte de țară enumerate în spațiul politic românesc – de la consolidarea profilului european și euro-atlantic la președinția Consiliului UE – trebuie să capete o formulă unică: eforturile naționale ale României pentru a fi parte a vitezei unu din UE. În orice scenariu admis de lideri, viteza unu este ținta strategică. În actuala Uniune Europeană, viteza unu înseamnă că România trebuie să devină membru în spațiul Schengen să își construiască un calendar clar pentru aderarea la zona euro, să îndeplinească toate recomandările din cadrul monitorizării MCV, să insiste pentru cooperare și complementaritate între NATO și UE etc.

Totodată, nu cred că președintele Klaus Iohannis a subliniat, la întâmplare, că finalizarea procesului privind viitorul UE va fi prima jumătate a anului 2019, atunci când România va fi la șefia Consiliului UE. Nu este o întâmplare pentru că primul semestru din 2019 trebuie să coincidă cu retragerea Marii Britanii din UE (apropo, Carta Albă vorbește doar despre viitorul UE-27), alegerile pentru Parlamentul European și prefigurarea unei noi Comisii Europene. Vrem să fim un honest broker, nu? Iată că vom avea miză uriașă: însăși viitorul integrării europene.

Președinția rotativă este un element cu greutate în negocieri și care trebuie să ne asigure prezența la toate formulele de dialog – în 27, în format restrâns etc. Instituțiile abilitate, diplomația română, prim-ministrul, președintele, ministerele de resort poartă toate un nume: România.

Un lucru e clar: Europa nu trebuie să cadă spre un compromis care patentează o formulă hibridă de integrare, în care unii să facă mai mult și alții mai puțin. Treptele integrării trebuie să existe numai într-o Europă în care toți au dreptul de a fi în același nucleu și pentru aceleași scopuri: pace și prosperitate pentru cetățeni. Și asta trebuie România să susțină ca o voce națională responsabilă înteriorul UE.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

five × two =