Comisia Europeană explică ce înseamnă libera circulaţie

În condiţiile în care peste 14 milioane de cetăţeni UE au reşedinţa stabilă în alt stat membru, libera circulaţie – sau capacitatea de a trăi, de a lucra şi de a studia oriunde în Uniune – reprezintă dreptul UE cel mai preţuit de europeni. Principala motivaţie a cetăţenilor UE pentru a face uz de libera circulaţie este cea de natură profesională, urmată de motivele familiale. Dintre toţi cetăţenii UE care locuiau în altă ţară a UE („cetăţenii mobili din UE”) în 2012, peste trei sferturi (78%) erau de vârstă activă (15-64 de ani), în comparaţie cu un procent de aproximativ 66% în cazul resortisanţilor din ţările gazdă. În medie, rata de ocupare a forţei de muncă în rândul cetăţenilor mobili din UE (67,7%) a fost mai mare decât cea a resortisanţilor din ţările gazdă (64,6%).

EU FlagCetăţenii mobili din UE care nu au un loc de muncă (şi anume studenţii, pensionarii, persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă şi membrii inactivi ai familiilor) reprezintă numai o cotă limitată din numărul total al cetăţenilor mobili din UE. În plus, 64% dintre aceştia au lucrat anterior în actuala lor ţară de reşedinţă. 79% locuiesc într-o reşedinţă în care mai există cel puţin un membru al familiei activ în câmpul muncii. Rata globală a inactivităţii în rândul cetăţenilor mobili din UE a scăzut între 2005 şi 2012 de la 34,1% la 30,7%.

Libera circulaţie a cetăţenilor, consfinţită în tratatele UE, este o componentă esenţială a pieţei unice şi un element central al succesului acesteia: ea stimulează creşterea economică deoarece permite cetăţenilor să călătorească şi să facă cumpărături indiferent de frontiere. De asemenea, libera circulaţie a lucrătorilor aduce beneficii nu numai lucrătorilor implicaţi, ci şi economiilor statelor membre, permiţând o corelare eficientă a competenţelor cu posturile vacante pe piaţa forţei de muncă din UE. În pofida crizei economice, în prezent există aproximativ 2 milioane de locuri de muncă vacante în UE.

Ce înseamnă libera circulaţie a lucrătorilor?

Lucrătorii europeni au beneficiat de libertatea de a lucra într-un alt stat membru începând cu anii ’60: acest drept a fost consfinţit în tratatele UE încă de la lansarea proiectului european, în 1957. În prezent, acest drept este prevăzut la articolul 45 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). El include dreptul de a nu fi discriminat pe motive de naţionalitate în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, remunerarea şi alte condiţii de muncă.

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 precizează dreptul lucrătorilor la libera circulaţie şi defineşte domeniile specifice în care este interzisă discriminarea pe motive de naţionalitate, în special în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, condiţiile de muncă, avantajele sociale şi fiscale, accesul la formare profesională, apartenenţa la sindicate, locuinţele şi accesul copiilor la educaţie.

Combaterea discriminării lucrătorilor din alte state membre şi creşterea sensibilizării cetăţenilor UE cu privire la dreptul lor de a lucra în alte ţări UE sunt principalele obiective ale propunerii de Directivă de facilitare a liberei circulaţii a lucrătorilor întocmită de Comisie la sfârşitul lunii aprilie a anului 2013, care urmează să fie adoptată în mod oficial de către Consiliul de miniştri al UE şi de către Parlamentul European în următoarele săptămâni.

Mobilitatea forţei de muncă în UE aduce beneficii nu numai lucrătorilor implicaţi, ci şi economiilor statelor membre. Ea aduce beneficii ţărilor gazdă deoarece permite societăţilor comerciale să-şi ocupe posturile vacante, care altfel ar rămâne neocupate, precum şi să producă bunuri şi să presteze servicii pe care altfel nu ar fi în măsură să le realizeze. Mobilitatea aduce beneficii şi ţărilor de origine ale cetăţenilor deoarece permite lucrătorilor, care altfel ar fi avut mai puţine şanse de a lucra, să găsească locuri de muncă şi, astfel, să-şi sprijine financiar familiile în ţara de origine, precum şi să dobândească competenţe şi experienţă care altfel le-ar lipsi. Ulterior, când se întorc în ţara lor de origine, lucrătorii care beneficiază de mobilitate profită de experienţa dobândită în acest mod.

Ce înseamnă libera circulaţie a cetăţenilor?

Cu 20 de ani în urmă, prin Tratatul de la Maastricht, dreptul la liberă circulaţie a fost recunoscut tuturor cetăţenilor UE, indiferent dacă sunt sau nu activi din punct de vedere economic, el reprezentând una dintre libertăţile fundamentale oferite prin legislaţia UE (articolul 21 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene). Dreptul la liberă circulaţie este un element esenţial al cetăţeniei UE.

Normele şi condiţiile specifice care reglementează libera circulaţie şi şederea sunt prevăzute într-o directivă adoptată de statele membre în 2004.

Libera circulaţie este cel mai preţuit drept conferit de cetăţenia UE: pentru 56% dintre cetăţenii europeni, libera circulaţie reprezintă cea mai mare realizare a Uniunii Europene. Într-adevăr, din ce în ce mai mulţi europeni beneficiază de acest drept şi locuiesc într-un alt stat membru al UE: la sfârşitul anului 2012, 14,1 milioane de cetăţeni locuiau în alt stat membru decât statul lor de origine, pentru o perioadă de un an sau mai mult. În sondajele Eurobarometru, peste două treimi dintre europeni consideră că libera circulaţie a persoanelor în UE aduce beneficii economice ţării lor (67%).

Cine beneficiază de dreptul la liberă circulaţie?

Primele trei luni: Orice cetăţean al UE are dreptul de a locui pe teritoriul unui alt stat membru al UE pentru o perioadă de cel mult trei luni fără a fi supus unor condiţii sau formalităţi.

După primele trei luni:Dreptul de şedere în altă ţară a UE al cetăţenilor Uniunii Europene pentru o perioadă de peste trei luni este supus anumitor condiţii, în funcţie de statutul lor în statul membru gazdă:

Lucrătorii şi persoanele care desfăşoară activităţi independente, precum şi membrii direcţi ai familiilor lor, beneficiază de dreptul de şedere fără să fie supuşi unor condiţii specifice.

Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de dreptul de şedere fără condiţii timp de şase luni sau chiar mai mult, dacă îşi caută în continuare un loc de muncă în ţara UE gazdă şi au „şanse reale” de a fi angajaţi. Persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă îşi pot transfera drepturile la indemnizaţia de şomaj din statul membru de origine, pe o perioadă de cel puţin trei luni, în perioada în care îşi caută un loc de muncă în alt stat membru, dacă au fost în prealabil înregistrate ca şomeri în statul membru de origine.

Studenţii şi alte persoane inactive din punct de vedere economic (ex. şomeri, pensionari, etc.) au dreptul de şedere pe o perioadă mai lungă de trei luni dacă ei şi familiile lor dispun de resurse financiare suficiente astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al ţării UE gazdă, precum şi de asigurare de sănătate.

După cinci ani: După cinci ani de şedere legală continuă, cetăţenii UE şi membrii familiilor lor obţin dreptul de a locui în mod permanent în statul membru gazdă. Odată dobândit, acest drept nu mai este supus condiţiilor aplicabile în cei cinci ani precedenţi.

Cine are dreptul la asistenţă socială?

Asistenţa socială este o „prestaţie de subzistenţă” şi constă de regulă în prestaţiile plătite pentru acoperirea cheltuielilor minime necesare traiului sau în asistenţa plătită în circumstanţe speciale în viaţă.

Cetăţenii UE care locuiesc legal în alt stat membru al UE trebuie să beneficieze de acelaşi tratament ca şi cetăţenii statului membru respectiv. Prin urmare, datorită principiului egalităţii de tratament, ei au, în general, dreptul de a beneficia de prestaţii şi de avantaje sociale şi fiscale, inclusiv de asistenţă socială, în acelaşi mod ca şi resortisanţii ţării gazdă.

Cu toate acestea, legislaţia UE prevede garanţii în ceea ce priveşte accesul la asistenţa socială pentru cetăţenii mobili din UE inactivi din punct de vedere economic, pentru a proteja statele membre gazdă împotriva obligaţiilor financiare nejustificate.

Primele trei luni: Statul membru gazdă nu este obligat de legislaţia UE să acorde asistenţă socială cetăţenilor UE care sunt inactivi din punct de vedere economic în cursul primelor trei luni de şedere.

După trei luni şi timp de maximum cinci ani: În practică, este puţin probabil ca cetăţenii UE inactivi din punct de vedere economic să fie eligibili pentru prestaţii de asistenţă socială, pentru că, pentru obţinerea dreptului de şedere, ei ar trebui să demonstreze autorităţilor naţionale că posedă resurse suficiente (a se vedea mai sus).

În cazul în care ei solicită prestaţii de asistenţă socială, de exemplu deoarece situaţia lor economică se deteriorează ulterior, cererea trebuie să fie evaluată în funcţie de dreptul lor la egalitate de tratament. Dar şi în acest caz, legislaţia UE prevede garanţii:

În primul rând, în cazuri specifice, solicitarea de asistenţă socială poate da naştere la o suspiciune rezonabilă din partea autorităţilor naţionale cu privire la faptul că este posibil ca persoana să fi devenit o povară excesivă pentru sistemul de asistenţă socială.

În plus, statul membru poate acorda o prestaţie de asistenţă socială sau o prestaţie specială de tip necontributiv (adică prestaţii care au elemente de securitate socială şi de asistenţă socială în acelaşi timp şi care intră sub incidenţa Regulamentului 883/2004), cu condiţia ca cetăţeanul respectiv să îndeplinească cerinţele pentru obţinerea dreptului legal de şedere pe o perioadă mai mare de trei luni. Cu toate acestea, statul membru nu poate refuza să acorde aceste prestaţii în mod automat cetăţenilor inactivi ai UE, iar aceştia nu pot fi automat consideraţi ca neavând resurse suficiente şi, prin urmare, fără drept de şedere.

Autorităţile naţionale ar trebui să evalueze situaţia individuală, luând în considerare o serie de factori (suma, durata, natura temporară a dificultăţilor, amploarea totală a poverii pentru sistemul de asistenţă naţional).

Dacă, pe baza unei astfel de evaluări individuale, autorităţile concluzionează că persoana în cauză a devenit o povară excesivă, ele îi pot retrage dreptul de şedere.

După cinci ani: Cetăţenii UE care au dobândit dreptul de şedere permanentă au dreptul la asistenţă socială în acelaşi mod ca şi cetăţenii statului membru gazdă. Legislaţia UE nu permite nicio derogare în acest sens.

Cine are dreptul la prestaţii de asigurări sociale?

Prestaţiile uzuale de asigurări sociale sunt pensia de vârstă, pensia de urmaş, alocaţiile de invaliditate, prestaţiile în caz de boală, indemnizaţia de naştere, indemnizaţia de şomaj, prestaţiile familiale sau asigurările de sănătate.

Statele membre îşi stabilesc propriile norme de asigurări sociale în funcţie de circumstanţele proprii. UE coordonează normele de asigurări sociale numai în măsura necesară pentru a se asigura că cetăţenii UE nu îşi pierd drepturile la asigurări sociale atunci când se deplasează în Uniune.

Aceasta înseamnă că prestaţiile oferite, condiţiile de acordare (în funcţie de perioada de activitate), durata lor şi suma plătită se stabilesc conform legislaţiei ţării gazdă. Prin urmare, dreptul la prestaţii diferă de la un stat membru la altul.

Regulamentul 883/2004/CE garantează doar faptul că cetăţenii UE care beneficiază de mobilitate se bucură de asigurare socială după mutare, în principal prin faptul că decide care dintre statele membre în cauză este responsabil pentru acordarea asigurării sociale.

Lucrătorii — salariaţi sau independenţi —şi persoanele aflate în întreţinerea lor beneficiază de sistemul de asigurări sociale din ţara gazdă în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii ţării respective – deoarece ei contribuie, precum toţi ceilalţi lucrători naţionali, prin cotizaţii şi impozite la fondurile publice din care sunt finanţate prestaţiile.

Pentru cetăţenii UE care beneficiază de mobilitate şi care nu lucrează în statul membru gazdă, regula privind statul în care se lucrează nu poate fi aplicată deoarece, prin definiţie, aceste persoane nu lucrează în nicio ţară. În temeiul legislaţiei UE privind coordonarea sistemelor de asigurări sociale, statul membru de reşedinţă devine responsabil pentru asigurările sociale ale cetăţenilor numai după ce aceştia sunt supuşi unei verificări stricte privind reşedinţa uzuală, care să ateste că aceştia au o legătură reală cu statul membru în cauză. Criteriile stricte ale acestei verificări asigură faptul că cetăţenii care nu lucrează pot avea acces la asigurări sociale într-un alt stat membru numai după ce şi-au transferat cu adevărat centrul de interes în statul respectiv (de exemplu familiile lor s-au mutat în statul respectiv).

Impactul mobilităţii cetăţenilor UE asupra sistemelor naţionale de asigurări sociale

În conformitate cu cifrele comunicate de statele membre şi cu un studiu publicat în octombrie 2013 de Comisia Europeană în majoritatea ţărilor UE, cetăţenii UE din alte state membre nu fac uz de prestaţiile sociale mai mult decât resortisanţii ţării gazdă. În majoritatea ţărilor incluse în studiu, cetăţenii UE care beneficiază de mobilitate au şanse mai mari să primească ajutoare pentru locuinţe şi indemnizaţii familiale.

În cazul specific al prestaţiilor în bani precum pensiile sociale, alocaţiile de invaliditate şi alocaţiile cu caracter necontributiv pentru persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, finanţate din impozitele generale şi nu din contribuţiile persoanelor în cauză (aşa-numitele prestaţii speciale necontributive în bani), studiul arată că cetăţenii UE care beneficiază de mobilitate şi sunt inactivi din punct de vedere economic reprezintă o foarte mică parte din beneficiari şi că impactul cererilor din partea acestei categorii asupra bugetelor naţionale de securitate socială este foarte mic. Ei reprezintă mai puţin de 1% din totalul beneficiarilor (cetăţeni ai UE) în şase ţări incluse în studiu (Austria, Bulgaria, Estonia, Grecia, Malta şi Portugalia) şi între 1% şi 5% dintre beneficiari în alte cinci ţări (Germania, Finlanda, Franţa, Olanda şi Suedia).

Ce arată studiul?

– munca este motivul pentru care marea majoritate a cetăţenilor UE se mută într-o altă ţară a UE
ratele de încadrare în muncă ale acestor cetăţeni UE care beneficiază de mobilitate au crescut în ultimii şapte ani

– în medie, procentul de încadrare în muncă al acestor persoane este mai mare decât în rândul cetăţenilor ţărilor gazdă (în parte deoarece primii sunt mai numeroşi în categoria de vârstă 15-64 de ani decât cetăţenii ţărilor gazdă 

– cetăţenii UE care beneficiază de mobilitate şi sunt inactivi reprezintă un procent foarte mic din populaţia totală a fiecărui stat membru şi între 0,7% şi 1% din totalul populaţiei UE

– în medie, cheltuielile cu asistenţa medicală acordată cetăţenilor UE care beneficiază de mobilitate şi care sunt inactivi sunt foarte mici în raport cu valoarea totală a cheltuielilor de sănătate (0,2% în medie) sau cu dimensiunea economiei ţărilor gazdă (0,01% din PIB în medie).

– Cetăţenii UE mobili reprezintă o parte foarte mică a celor care primesc prestaţii speciale necontributive, acestea prezentând concomitent caracteristici de securitate socială şi de asistenţă socială: mai puţin de 1% dintre toţi beneficiarii (care sunt cetăţeni UE) în şase ţări (Austria, Bulgaria, Estonia, Grecia, Malta şi Portugalia); între 1% şi 5% în cinci alte ţări (Germania, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos şi Suedia), şi peste 5% în Belgia şi Irlanda (cu toate că cifrele pentru Irlanda sunt estimate bazate pe cereri).

Principalele caracteristici ale cetăţenilor mobili din UE care nu au un loc de muncă sunt următoarele:

– 64% dintre aceştia au lucrat anterior în actuala ţară de reşedinţă
– 71% dintre aceştia sunt pensionari, studenţi şi persoane în căutarea unui loc de muncă
– 79% dintre aceştia trăiesc într-o gospodărie cu cel puţin un membru încadrat în muncă.

Ce prevede legislaţia UE pentru a ajuta statele membre să evite abuzurile?

Legislaţia UE prevede măsuri solide pentru a preveni utilizarea abuzivă a dreptului la libera circulaţie.

Normele UE privind libera circulaţie a cetăţenilor permit statelor membre să ia măsuri eficiente şi necesare de combatere a abuzurilor, cum ar fi căsătoriile de convenienţă, şi a fraudelor, cum ar fi falsificarea de documente sau alte acţiuni artificiale sau înşelătoare care au ca scop exclusiv dobândirea dreptului la liberă circulaţie, prin respingerea sau retragerea drepturilor conferite prin Directiva 2004/38 (articolul 35). Aceste măsuri trebuie să fie proporţionale şi sunt supuse garanţiilor procedurale prevăzute în directivă.

Autorităţile naţionale pot să investigheze cazurile individuale atunci când au suspiciuni bine întemeiate privind un eventual abuz şi, dacă ajung la concluzia că este vorba într-adevăr de un abuz, ele pot să retragă dreptul de reşedinţă al persoanei respective şi să o expulzeze din teritoriul respectiv.

În plus, după ce au evaluat toate circumstanţele relevante şi în funcţie de gravitatea infracţiunii (de exemplu, falsificarea unui document, căsătorie de convenienţă cu implicarea crimei organizate), autorităţile naţionale pot, de asemenea, să concluzioneze că persoana respectivă reprezintă o ameninţare reală, continuă şi suficient de gravă pentru ordinea publică şi, pe această bază, ele pot să emită o interdicţie de intrare pe lângă ordinul de expulzare, interzicând, astfel, o nouă intrare a persoanei respective pe teritoriul lor pentru o anumită perioadă de timp.

Ce propune Comisia Europeană?

În 25 noiembrie, Comisia Europeană a prezentat cinci acţiuni concrete care necesită cooperarea statelor membre pentru a fi duse la bun sfârşit. Acestea sunt exemple concrete privind modul în care UE poate ajuta autorităţile naţionale şi locale să maximizeze avantajele liberei circulaţii a cetăţenilor UE, să combată cazurile de abuz şi de fraudă, să soluţioneze provocările legate de incluziunea socială şi să utilizeze fondurile disponibile pe teren.

Combaterea căsătoriilor de convenienţă: Comisia va ajuta autorităţile naţionale la implementarea normelor UE care le permit să combată eventualele abuzuri privind dreptul la libera circulaţie prin pregătirea, până în primăvara anului 2014, a unui Manual referitor la căsătoriile de convenienţă.

Aplicarea normelor UE de coordonare a securităţii sociale: Comisia a conlucrat îndeaproape cu statele membre pentru a clarifica „verificarea reşedinţei uzuale” utilizată în normele UE privind coordonarea securităţii sociale (Regulamentul 883/2004/CE ) în cadrul unui ghid practic publicat la data de 13 ianuarie 2014 (IP/14/13). Criteriile stricte ale acestei verificări asigură faptul că cetăţenii care nu lucrează pot avea acces la asigurări sociale într-un alt stat membru numai după ce şi-au transferat cu adevărat centrul de interes în statul respectiv (de exemplu familiile lor s-au mutat în statul respectiv).

Soluţionarea provocărilor din domeniul incluziunii sociale: Ajutarea statelor membre să utilizeze în continuare Fondul social european pentru a soluţiona problemele de incluziune socială: în perioada de programare 2014-2020, cel puţin 20% din sumele alocate din FSE în fiecare stat membru (în comparaţie cu actualul procent de aproximativ 17%) trebuie să fie cheltuite pentru promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei, precum şi a oricărei forme de discriminare. În plus, FSE va fi, de asemenea, în măsură să finanţeze consolidarea capacităţilor pentru toate părţile interesate de la nivel naţional, regional sau local. Statelor membre le vor fi transmise orientări politice, atât celor de origine, cât şi celor de destinaţie ale cetăţenilor mobili din UE, pentru dezvoltarea programelor de incluziune socială cu sprijinul FSE. Comisia îşi va menţine eforturile de contribuire la consolidarea capacităţii autorităţilor locale de a utiliza eficient fondurile europene structurale şi de investiţii.

Promovarea schimbului de cele mai bune practici între autorităţile locale: Comisia va ajuta autorităţile locale să facă cunoscute la nivel european cele mai bune practici pentru a implementa normele de liberă circulaţie şi pentru a răspunde provocărilor legate de incluziunea socială. Comisia va realiza un studiu de evaluare a impactului liberei circulaţii în şase oraşe mari, care va fi prezentat în cadrul unei întâlniri cu primari din întreaga Europă, la data de 11 februarie 2014. Prin această întâlnire, Comisia doreşte să ajute primarii să soluţioneze provocările cu care s-ar putea confrunta în oraşele lor, să favorizeze schimbul dintre ei de cele mai bune practici şi să ofere îndrumări privind modalitatea de a solicita finanţare UE pentru integrarea socială. Întâlnirea va fi găzduită de Comitetul Regiunilor.

Asigurarea aplicării pe teren a normelor UE privind libera circulaţie: Comisia va înfiinţa înainte de sfârşitul anului 2014 un modul de formare profesională online pentru a ajuta personalul autorităţilor locale să înţeleagă pe deplin şi să aplice întocmai drepturile la liberă circulaţie în UE. Comisia a propus înfiinţarea unor organisme de sprijin juridic şi informare pentru lucrătorii mobili din UE în toate statele membre (a se vedea IP/13/372). La data de 17 ianuarie 2014, Comisia va prezenta o propunere de modernizare a EURES, reţeaua europeană a serviciilor de ocupare a forţei de muncă, pentru a întări rolul şi impactul acestora la nivel naţional, pentru a îmbunătăţi coordonarea mobilităţii forţei de muncă în UE şi pentru a face ca EURES să devină un instrument european foarte util pentru recrutarea şi plasarea forţei de muncă. În prezent, 47% dintre cetăţenii UE sunt de părere că problemele cu care se confruntă atunci când se stabilesc în altă ţară din UE sunt cauzate de faptul că funcţionarii administraţiilor locale nu sunt suficient de familiarizaţi cu drepturile cetăţenilor UE în materie de liberă circulaţie.

Sursa: Comisia Europeana

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 × five =