DOCUMENT/ Aspirațiile Uniunii Europene din urmă cu zece ani, când România devenea stat membru. De la crezul unificării europene la Europa cu mai multe viteze

de Robert Lupițu

Uniunea Europeană de acum zece ani: Angela Merkel era, în numele președinției germane a Consiliului UE, președintele instituției, Comisia Europeană se afla la jumătatea primei Comisii Barroso, iar Parlamentul European era condus de Hans-Gert Pöttering, membru al legislativului european încă de la primele alegeri libere din 1979. În fruntea celor mai importante state membre erau încă Jacques Chirac, președintele Franței, Tony Blair, premierul Marii Britanii, Romano Prodi, premier al Italiei, iar Jean-Claude Juncker, actual președinte al Comisiei, era premierul Luxemburg-ului.

Cei trei au fost și semnatari din partea instituțiilor UE ai Declarației de la Berlin, document prilejuit de aniversarea a 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceleași tratate care pe 25 martie 2017 vor fi aniversate pentru a 60-a oară, într-un context strivit de evoluții fără precedent: criza economico-financiară care s-a contrapus priorității de reducere a decalajelor economice și sociale dintre regiunile Europei, dublarea ei cu crizele datoriilor suverane și a clivajului fiscal între zona euro și non-euro, impulsurile geopolitice și revanșarde dinspre vecinul rus, criza migrației și fenomenul terorist sau prima decizie de ieșire a unui stat membru din UE; toate conducând în cele din urmă la dificultățile politice în găsirea consensului și a unanimității între țări, lideri și instituții, apărute prin efectul de duplicare al provocărilor.

La zece ani de la acea declarație, Europa se pregătește, după cronologia deja enumerată, să prezinte un document similar ca formă, însă cu un fond puternic schimbat.

Cum arăta și la ce aspira Uniunea Europeană în urmă cu un deceniu?

În 2007, Europa încă emana aroma continentului care nu fusese nicicând atât de prosper, liber și sigur. Avea la activ prima sa strategie de securitate, înregistrase o integrare record (12 noi state membre în doar trei ani) și operaționaliza digestia politică a unei astfel de realități. E de adevarăt, Uniunea a trecut atunci prin eșecul Tratatului Constituțional – moment pe care mulți îl percep ca naștere ca europopulismului – dar l-a acoperit rapid cu un nou cadru juridic de funcționare. În 2007, Europa Unită avea un nou Tratat – cel de la Lisabona – care din 2009 urma să instituie o politică externă europeană mai coerentă, cu puteri sporite pentru funcția Înaltului Reprezentant, cu o instituție formală a Consiliului European, cu înlocuirea Uniunii Europei Occidentale cu prevederile apărării reciproce.

La Berlin, cea pe care mulți o consideră cea mai influentă capitală din interiorul Uniunii Europene, cele 27 de state membre de atunci ale UE, inclusiv România, adoptau o declarație ce arată, mai degrabă, ce s-a pierdut într-un deceniu și nu ceea ce s-a realizat.

Orientată spre incluziune prin consens politic, omogenitate prin unitate, țeluri comune definite de valori, Uniunea Europeană din 2007 scria în declarația sa de la Berlin nici mai mult nici mai puțin că ”unificarea europeană, visul generațiilor înaintașe, a devenit o realitate”.

DECLARAȚIA DE LA BERLIN A UNIUNII EUROPENE, 25 martie 2007:

”Protejăm în Uniunea Europeană identitățile și tradițiile diverse ale țărilor sale membre (…). Sunt multe obiective pe care nu le putem obține pe cont propriu, ci într-un concert” (Declarația UE de la Berlin, 25 martie 2007, Capitolul 1).

Înfruntăm provocări majore care nu se opresc la granițele noastre naționale. Uniunea Europeană este răspunsul nostru la aceste provocări. Numai împreună putem continua să protejăm idealul unei societăți europene a viitorului și pentru binele cetățenilor UE(Declarația UE de la Berlin, 25 martie 2007, Capitolul 2).

Prin unificarea europeană, un vis al generațiilor înaintașe a devenit o realitate. Istoria noastră ne reamintește că trebuie să protejăm asta pentru binele generațiilor viitoare. Din acest motiv, noi trebuie să reînnoim întotdeauna forma politică a Europei, în concordanță cu timpurile sale” (Declarația UE de la Berlin, 25 martie 2007, Capitolul 3).

Ca o paranteză, tot în 2007, România devenea membru al Uniunii Europene, actor decizional și creator al legislației europene, beneficiar de drepturi și responsabilități europene și care dobândise cardul de acces spre fondurile europene menite să asigure transformarea economică și socială a țării și a cetățenilor săi.

Revenind însă, cel puțin la nivelul declarației politice de la Berlin observăm două consemnări paralele importante: una, cea care face referire la visul unificării europene, tratat ca o realitate politică; cea de-a doua, involuntar sau nu, ne aduce spre prezentul dificil și complex: reînnoirea formei politice a Europei, în concordanță cu timpurile sale.

Accelerând spre 2017, ce observăm: O Europă care trebuie să se reînnoiască, care va folosi prilejul Declarației de la Roma pentru asta și care o va face în conformitate cu ceea ce realitatea politică internă și externă îi arată. O Europă cu mai multe viteze? Mai multă integrare împreună? Mai puțină integrare? Punem accent pe piața unică? Sau continuitatea pe același drum?

Vom vedea la Roma, care nu va fi doar o bornă aniversară, ci punctul care va decide evoluția unei cronologii.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *