Două relații transatlantice: ruptură pe axa Washington-Europa de Vest, angajament strategic în România și Europa de Est

de Robert Lupițu

Dacă referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite au creat premisele avansării ipotezelor potrivit cărora intrăm în ordinea post-occidentală și atingem sfârșitul ”Pax Americana”, decizia retragerii SUA – al doilea cel mai mare poluator mondial și țara fanion a ordinii internaționale liberale – din acordul de la Paris privind schimbările climatice ne aduce în fața inevitabilului și a diplomației de damage control

Mesajul pe care ieșirea Statelor Unite din acest acord îl dă lumii întregi nu este numai despre angajamentul celei mai mari puteri a lumi față de una dintre cele mai sensibile probleme globale, ci despre disponibilitatea administrației americane de a se decupla din formate pe care SUA le-a negociat în tandem cu partenerii și aliații occidentali.

FOTO: Flickr/NATO

Semnalele că liderii G7 reuniți în Italia nu s-ar înțelege asupra implementării Acordului de la Paris au pălit în fața nevoii mediatice ca Donald Trump să își reafirme angajamentul pentru articolul V din NATO sau în fața insistenței americane pentru ca lupta împotriva terorismului să fie noul liant al alianței transatlantice.

În fapt, relația transatlantică pe axa Washington-Europa de Vest a început să se fragmenteze bucățică cu bucățică după summitul G7, iar între administrația Trump și administrațiile occidentale europene asistăm la o ruptură, momentan controlată. Elementele care atestă acest fapt se succed: dezacordul privind clima, declarațiile Angelei Merkel, disonanța discursului ”Europa trebuie să își ia destinul în propriile mâini, dar relația transatlantică rămâne primordială”, criticile lui Donald Trump îndreptate spre Germania, culminând cu anunțul retragerii din acordul de la Paris. Este evident că valorile în jurul cărora converg interesele lumii transatlantice – democrație, cooperare, comerț liber, responsabilitate și angajament global, pace și securitate – sunt acolo, însă este la fel de evident că administrația de la Casa Albă și cancelariile occidentale nu vorbesc același dialect și astfel valorile sunt puse deoparte pentru alte vremuri.

Caracterul distonant al relațiilor dintre liderii SUA și cei ai Europei Occidentale (vezi reacția lui Emmanuel Macron, declarațiile Angelei Merkel, răspunsul lui Donald Trump) contribuie la o ruptură a relației transatlantice pe acest tronson. Din ambele direcții, pericolele se intensifică. Europa Occidentală, în același timp și Europa fondatoare a Uniunii Europene de astăzi, a demonstrat deja că poate accelera transformări strategice (vezi revigorarea subiectului apărării europene post-Brexit și pledoariile pentru Europa cu mai multe viteze). De cealaltă parte, Donald Trump a arătat un unilateralism hotărât (termen patentat de Eurasia Group), decuplând SUA dintr-un format comun creat împreună cu aliații. Pe măsură ce predictibilitatea relației cu Washington-ul scade, Europa va juca spre mai multă integrare pe arii politice, economice și de securitate, iar climatul prielnic este asigurat de victoria de etapă împotriva populismului și de noul combustibil al motorului franco-german.

Declarația că ”Europa trebuie să își ia destinul în propriile mâini, dar relația transatlantică rămâne primordială” este similară ideii reieșite din pivotarea SUA de acum câțiva ani spre Pacific: ”Europa rămâne o prioritate pentru Statele Unite, dar nu mai este unica”. În aceste momente, parteneriatul transatlantic se reașează pe piloni cvasi-nesustenabili, iar noua paradigmă este complicată de faptul că asistăm la două relații transatlantice: una pe care deja am detaliat-o (SUA și Europa de Vest) și care își arată carențele și o alta care este primordială pe radarul Bucureștiului (SUA și Europa de Est) și care își va consuma un nou episod strategic prin întâlnirea dintre președintele SUA și președintele României, săptămâna viitoare, la Washington. 

FOTO: Administrația Prezidențială

Complicațiile se intensifică, deoarece în timp ce America lui Donald Trump pare să aibă două tipuri de relații cu vestul și estul Europei, cele două componente geografice ale continentului împărtășesc proiectul comun al Uniunii Europene, o construcție pe care au agreat, la Roma, să o ranforseze oferind tuturor dreptul – indiferent de ritmuri și intensități diferite – de a se ralia oricărei inițiative comune, fie de natură politică, economică, socială sau de securitate.

Dacă în raport cu partenerii din interiorul Europei fondatoare, Donald Trump a avut un intens dialog și decizii care au dus la actuala stare incertă a relației, în privința țărilor central și est-europene care au căutat bunăstarea oferită de UE și securitatea garantată de SUA și de NATO, au primat mai mult acțiunile de natură strategică și o declarație politică esențială: intenția de a spori bugetul Inițiativei de Reasigurare Europeană și includerea Rusiei pe lista amenințărilor venite dinspre Est la adresa securității euro-atlantice.

Scriam ieri – și aș încheia cu această notă – că România are de jucat cartea echilibrului în contextul în care președintele României va fi primul lider din UE și din NATO din regiunea Europei Centrale și de Est care va merge la Washington după desprinderea declarativă a Europei de SUA prin vocea Angelei Merkel, discursul dojenitor al lui Trump față de angajamentele financiare ale aliaților NATO și retragerea SUA din Acordul de la Paris.

Comunitatea europeană merge mână în mână cu cea transatlantică,  în timp ce o Europă puternică face SUA și mai puternică, iar aceste fapte trebuie să rămână astfel indiferent de liderii ce vremelnic ocupă fotoliile decizionale de la Washington, Berlin, Londra, Paris, București sau Varșovia. 

Două relații transatlantice nu au voie să devină noul status-quo.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *