Criza remodeleaza sistemul bancar

Adrian Marius DobreAnii de criza au dezvaluit o “maladie” pentru care s-au prescris mai multe retete, fara a avea insa in prealabil un diagnostic si, cu atat mai putin, o ameliorare a situatiei : sistemul bancar. Atat european, dar nu numai!

Astfel ca expertii s-au mobilizat pe redesenarea sistemului bancar, au propus reforme, au dezbatut masuri. Unele dintre ele au fost aplicate, altele nu.

Deoarece  sectorul bancar  joaca un rol critic in economia reala, preocuparea pentru imbunatatirea lui s-a extins in tot spectrul societatii, de la cetateni la guvernanti, la bancheri, la mediul de afaceri, la experti, la organizatii de management financiar global, societatea civila, media, etc.

Ce se intampla acum cu sistemul bancar?

O reglementare mai buna este importanta pentru a reduce sansele revenirii unei alte crize financiare majore, un factor esential in restabilirea increderii in sectorul financiar in sine. INCREDEREA este un ingredient esential pentru o redresare economica sanatoasa, dar pana sa ajungem aici sunt multe alte etape de parcurs.

Un nou set de reguli poate rezolva numai o parte din problemele cunoscute. Dar un nou set de reguli bancare poate schimba lumea in care traim, poate lasa loc unor noi vulnerabilitati sa se strecoare. Astfel ca noul sistem de reglementare ar trebui sa fie suficient de flexibil pentru a face fata dinamicii actuale si de asemenea ar trebui sa fie arhitecturat de asa natura incat sa nu puna in pericol economia si prin asta insasi viata oamenilor.

Faptul ca o tara a fost expusa unei crize fianciare nu reduce probabilitatea de a fi lovita de o noua criza. Este absolut evident ca nu este suficienta doar o simpla legislatie suplimentara.  Reducerea riscului va necesita inevitabil si o schimbare de cultura in sistemul financiar.

Dar care ar fi cele mai bune reforme?

Actualele reforme se pot imparti in trei categorii – primul tip de reforma este supraincarcarea capitalului suplimentar colectat de la cele mai mari banci din lume pe baza marimii si conectivitatii lor, practic un impozit pe externalitatile sistemice. Consiliul pentru Stabilitate Financiara a stabilit pentru taxa sistemica o abordare esalonata cu un cost maxim de capital de 2,5%.

Un alt tip de reforma este modificarea solutionarii regimurilor pentru institutiile financiare. Aici s-a vorbit despre „bail-in” ceea ce se poate extinde in cateva cuvinte in capacitatea de a impune pierderi creditorilor privati si actionarilor, mai degraba decat a solicita contribuabililor sa suporte pierderile. Implementarea acestei propuneri este problematica atunci cand se ajunge la decizia politicienilor care trebuie sa aleaga intre un grup restrans de contribuabili sau un numar mare de contribuabili, actiune cunoscuta sub numele de „bail-out”.

Dupa cum am putut observa, guvernele occidentale au ales cu precadere bail-outurile, ceea ce a permis, asa cum si de-a lungul istoriei s-a intamplat, ca relatia cu grupurile influente sa fie menajata. Astfel, efectele si precedentele create s-au putut observa si nu au fost tocmai placute. Toti acei multi contribuabili au ajuns la limita suportabilitatii.

In Statele Unite, plecand de la aceasta experienta, s-a hotarat prin Legea Dodd-Frank pentru reforma Wall-Street si Legea privind Protectia Consumatorilor, adoptate de Congres la 20 mai 2010, sa se aplice metoda responsabilitatii actionarilor mult mai corecta si mai echitabila pentru eventualele actiuni ulterioare. Normele pentru viitoarele proceduri aplicabile investitorilor numiti de ei „iresponsabili” si „speculatori de piata” au fost revizuite si inasprite. Totusi, asteptarile pietei pentru sprijinul oferit bancilor din SUA sunt mai mari astazi decat au fost inainte de criza.

In Europa inca mai sunt multe probleme de rezolvat, iar restructurarea se realizeaza pe bucati, nu in mod unitar. Reformele aplicate ce ar trebui sa fie unitare  ar avea ca tinta modificarea directa a structurii sistemului bancar in sine. In Marea Britanie, „Propunerea Vickers” incearca sa limiteze bancile de la a face anumite tipuri de investitii speculative, nocive pentru clientii lor, la fel ca si „Planurile Liikanen” din Europa. Desi difera in detalii, fiecare dintre aceste propuneri impartasesc un scop comun: atingerea unui grad de separare intre investitii si servicii bancare comerciale, pentru a nu transfera riscul investitional asupra depozitelor bancare si pentru a nu vicia randamentele deponentilor.

Beneficiile acestei separari vor fi credibile daca se vor mentine pe termen lung, iar tocmai asupra acestui aspect multi sunt sceptici. Multi se intreaba daca, in practica, se va putea realiza acest deziderat fara o monitorizare constanta.

Iar aceasta este importanta pentru recastigarea celui mai important „asset” al institutiilor financiare, pierdut pe buna dreptate in ultimii ani : INCREDEREA!

 

Autor: Adrian Marius Dobre, Secretar General Fundatia Europeana Titulescu, Secretar General al Fundatiei Institutul Social Democrat “Ovidiu Sincai”

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

fifteen + eighteen =