Connect with us

EDITORIALE

Reunificarea Germaniei şi calea europeană

Published

on

de Dan LUCA

dan-lucaActul reunificării Germaniei, în 1990, nu a pus doar capăt diviziunii Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, ci a reprezentat declanșarea Uniunii Monetare Europene şi consolidarea integrării în Europa. Fără aceasta nu am fi existat nici moneda euro.

Germania de Est şi Vest a fost reunificată la 3 octombrie 1990, la mai puțin de un an de la căderea Zidului Berlinului. Evenimentul istoric a fost descris ca o “extindere fără aderare” de diplomații UE. Carlo Trojan, negociatorul-șef al Comisiei Europene privind reunificarea Germaniei, descria evenimentele şi atmosfera din timpul negocierilor. Carlo Trojan, un cetățean olandez, a reprezentat Comunitatea Economică Europeană la masa de negocieri cu privire la reunificarea Germaniei. Principala lui sarcină a fost de a integra legislația din fosta Republică Democrată Germană (RDG) în dreptul comunitar derivat.

Tratatul de Unificare a fost sfârșitul procesului, care a început încă din ianuarie 1990, când Jacques Delors a ținut discursul în care a indicat articolul 23 a Legii fundamentale a Germaniei Federale, calea pentru unificarea Germaniei. S-au purtat o mulțime de discuții cu autoritățile germane pentru a pregăti Uniunea monetară, economică și socială. Comisia a fost foarte implicată în pregătirea a ceea ce a devenit Tratatul de stat, în luna iulie a acelui an. Aceasta a fost etapa intermediară de unificare. Prin acesta, deja 80% din legislația comunitară a fost introdusă pe teritoriul RDG. S-a stabilit de către Comisie, iar Consiliul European de la Dublin a acceptat, ca fiind o extindere fără aderare și care nu impun modificări ale tratatelor.

Mai complicat a fost, după cum povestea Trojan, dimensiunea externă. În politica comercială externă toate angajamentele din RDG deveneau în mod automat angajamente ale Comunității Europene. Au existat angajamente care în mod automat au trecut de partea comunitară, care – din motive de conținut – trebuiau adaptate, în special în cazul importirilor extracomunitare. Norocul a făcut ca multe dintre angajamentele RDG să fie stabilite pentru o perioadă de 5 ani, şi expirau în 1990. Parlamentul European a dat dovadă de o extraordinară colaborare sprijinind procesul de unificare, finalizat mult mai devreme decât se preconiza iniţial.

Germania a trebuit să înceapă de la zero în noile landuri, care nu dădeau dovada unei economii cu adevărat competitive, ceea ce în cele din urmă a reprezentat un avantaj pentru noile landuri. Totul, destul de costisitor pentru Germania.

Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene, a fost printre primii europeni care au susţinut reunificarea, considerând că singurul răspuns al problemelor europene ar fi revenirea la germanii democraţi de după al doilea război mondial. Acesta a susţinut în octombrie 1989 un discurs, înainte de deschiderea Zidului Berlinului, anticipând cazul special al RDG și faptul că unificarea ar trebui să se întâmple în formă de consolidare a federalismului european. El a fost unul dintre puţinii politicieni care au fost atunci cu adevărat susținătorii reunificării Germaniei.

Recent, Delors povestea: “aveam un drept de inițiativă și eram gardian al tratatelor. M-am străduit, încă din 1988, să atrag atenția asupra problemelor, iar imediat după căderea Zidului Berlinului, să explic faptul că germanii din Est își aveau propriul loc în Europa. Am fost criticat de anumite persoane, dar ceea ce am făcut eu a contribuit la o mișcare istorică”.

În 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al Partidului Socialist Unit (SED) a menţionat „în treacăt“, la o conferinţă de presă, că RDG tocmai şi-a deschis graniţele. Nu trecea mult şi mii de cetăţeni ai RDG asaltau punctele de trecere a frontierei, pentru ca Zidul Berlinului să cadă, după 28 de ani.

Reunificarea Germaniei a fost gândită de cancelarul de atunci, Helmut Kohl ca fiind un fenomen de absorbţie, acordând asistenţa financiară necesară. Republica Democrată Germană fusese deja reorganizată în cinci landuri, fiind imediat supusă aceleiaşi legislaţii federale. Astfel, cele 14 regiuni ale RDG au devenit landurile Mecklenburg-Vorpommern, Brandenburg, Sachsen, Sachsen-Anhalt şi Thüringen (Turingia). Se adăuga al şaselea land format prin reunificarea celor două părţi ale Berlinului.

Franţa şi Marea Britanie nu au dorit reunificarea Germaniei, considerând că o Germanie reintregită ar putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”, arăta “Financial Times”. Helmut Kohl s-a grăbit să adopte un plan de acţiune în vederea reunificării Germaniei. Pe de o parte cancelarul s-a străduit să năruie temerile comunităţii internaţionale faţă de o Germanie puternică, reunificată. Pe de alta, le-a promis est-germanilor o viaţă mai bună şi “ţinuturi înfloritoare”, expresie intrată în istorie.

La 18 martie 1990, au fost organizate primele alegeri libere din RDG care, împreună cu RFG, SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS, a semnat “Tratatul doi plus patru”. Documentul acorda suveranitate totala staului german reunificat, care a rămas în Comunitatea Europeană (viitoarea Uniune Europeană).

După căderea zidului Berlinului, situaţia politică în Europa s-a schimbat radical, reunificarea Germaniei conducând la instalarea regimurilor democratice în ţările din centrul şi Estul Europei. În acelaşi timp, la nivelul Comunităţilor Europene au avut loc schimbări, astfel încât a fost necesară adoptarea unui nou document, Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Denumirea de “Uniunea Europeană” a devenit oficială şi au fost stabilite noi obiective pentru statele membre. Printre acestea crearea Uniunii Economice şi Monetare – UEM, între 1 ianuarie 1997 şi 1 ianuarie 1999, cetăţenia europeană si stabilirea de noi politici comune, cum ar fi Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). La 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie în 12 state membre, acestea formând aşa numită Zonă Euro: Germania, Franţa, Luxemburg, Olanda, Belgia, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Finlanda şi Austria.

Ii multumesc prietenului meu Ewald Kőnig pentru aceastã povestire. Ewald a fost un martor la conferinţa de presã din 1989 în calitate de jurnalist acreditat.

 

Dan LUCA este Doctor în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, fondator în 2003 al Clubului “România-UE” Bruxelles. Are 41 de ani şi îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles din 1997. Este autorul a 3 cărţi despre România afacerilor europene, Bruxelles-ul european şi dilemele comunicării. Este profesor la universităţi din Bruxelles, Gorizia (Italia), Bucureşti şi Cluj. În 2008, inspirat şi sprijinit de social-democraţii germani, socialiştii francezi şi laburiştii britanici, a înfiinţat la Bruxelles prima filială din afara teritoriului României a unui partid politic român – PSD Bruxelles.

 

 

**Răspunderea pentru informațiile conținute în articol aparține exclusiv autorului articolului respectiv.

EDITORIALE

#NATO75ani: Când istoria zâmbește României și suntem parte a jurământului ”Toți pentru unul și unul pentru toți” în timp ce războiul a revenit în Europa

Published

on

© NATO

Corespondență de la NATO

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe malurile nord-americane și vest-europene ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington, punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică și de succes alianță politico-militară din istorie”, a cărei promisiune solemnă cu rol de temelie este jumătatea unei fraze suple de la deja celebrul articol V: “un atac împotriva unuia dintre noi este un atac împotriva tuturor”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Între timp, de la consolidarea relației transatlantice și făurirea unei Europe mari și unitate, trecând printr-o serie de discordii nefaste chiar înainte de septuagenara aniversare din 2019, NATO a revenit la origini.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă. O Rusie care de peste 24 luni a readus războiul în Europa prin invazia sa militară împotriva unei națiuni suverane, Ucraina, și care este clasificată în documentele strategice de căpătâi ale Alianței drept principala amenințare la adresa NATO.

Practic, aniversarea jubileului de diamant al NATO coincide cu cea mai amplă transformare de doctrină strategică și de resetare a posturii militare a Alianței Nord-Atlantice de la finalul Războiului Rece. Decizia și acțiunea din zorii zilei de 24 februarie 2022 a Federației Ruse de a ataca militar Ucraina – fiind pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial când un stat suveran invadează alt stat suveran în Europa – a modificat iremediabil mediul de securitate din Europa, declanșând extinderea Alianței Nord-Atlantice, prin cooptarea Finlandei și Suediei, țări nealiniate strategic sau neutre anterior și a căror aderare la NATO a dublat granița euro-atlantică cu Rusia, a extins numărul membrilor Alianței la 32, a transformat Marea Baltică într-un lac NATO, asigurând o continuitate a flancului estic, de la nord din Oceanul Arctic până în sudul acestui flanc în Marea Neagră.

Momentul celor 75 de ani de la înființarea NATO nu mai coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este fragil, așa cum se întâmpla în 2019 când reperele erau disputele privind cheltuielile bugetare dintre fostul președinte american Donald Trump și fostul cancelar german Angela Merkel sau afirmația președintelui francez Emmanuel Macron că “NATO este în moarte cerebrală”.

Alianța Nord-Atlantică a rămas marele ring de dans în care europenii și americanii își sincronizează pașii, aproape natural atunci când crizele de natură existențială au modelat istoria NATO și conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate fără cusur.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra istoriei atunci când analizăm suișurile și coborâșurile transatlantice la 75 de ani de NATO. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003 așa au fost coborâite și tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles din 2018 într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel. Aceste tensiuni nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate. Dar, aruncarea în aer a arhitecturii de securitate europene prin războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, la frontiera estică a civilizației euro-atlantice, ne aduce mai aproape de logica Războiului Rece.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta singură securitatea europeană a devenit realitate care nu mai este sinonimă cu dezangajarea americană. Dublată de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune și de sprijinul concret pe care Europa și Uniunea Europeană îl acordă Ucrainei, asistăm la o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii și în care concurența dintre democrații și autocrații guvernează “momentul de cotitură” proclamat de Joe Biden sau Zeitenwende-ul istoric al unei Germanii care dorește să devină actor de securitate de prim rang în apărarea spațiului euro-atlantic.

Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității din 11 septembrie 2001 care a oferit puterea exemplului că principiul că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o amplă transformare de doctrină, nemaivăzută din epoca Războiului Rece.

Conceptul Strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener, a devenit istorie în 2022, când a fost adoptat Conceptul Strategic de la Madrid, document cardinal care așează Rusia la același nivel cu Uniunea Sovietică din anii Războiului Rece – cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice.

Și, poate cel mai important pentru un aliat precum țara noastră… România a fost în 2022 și 2023 în centrul transformărilor fără precedent în acest secol ale posturii de securitate și apărare a NATO în Europa, prin deciziile luate la summitul aliat de la Madrid, de la adoptarea Conceptului Strategic, document cardinal care tratează Rusia drept o amenințare și recunoaște importanța strategică a Mării Negre, la decizia de creștere a efectivelor forței de reacție rapidă a Alianței și de ridicare a grupurilor de luptă de pe flancul estic la nivel de brigadă dacă situația o impune.

În 2023, reuniți în capitala Lituaniei, la Vilnius, pe flancul estic, la 150 de kilometri de Rusia, liderii celor 31 de state membre ale NATO au adoptat cele mai cuprinzătoare planuri de apărare regională de la sfârșitul Războiului Rece, fapt consemnat în declarația finală a summitului.

Cele trei planuri de ultimă generație, dintre care unul pentru Marea Mediterană și Marea Neagră, concepute pentru a contracara cele două amenințări principale ale Alianței – Rusia și terorismul, prevăd 300.000 de soldați la nivel de pregătire ridicat, inclusiv o putere de luptă aeriană și navală substanțială. În premieră, aceste planuri regionale, inclusiv cel pentru Marea Neagră, vor fi puse în aplicare la nivel de scenariu în cadrul exercițiului Steadfast Defender 2024, unde 90.000 de soldați aliați se vor antrena în toată Europa, inclusiv în România. În același timp, istoria va consemna că la 75 de ani de la înființarea NATO și la 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, în plin proces de reînnoire a conducerii Alianței, după un deceniu cu al doilea cel mai longeviv secretar general din istoria NATO la timonă, Jens Stoltenberg, președintele Klaus Iohannis și-a anunțat candidatura pentru această funcție, având posibilitatea de a deveni primul est-european secretar general al NATO.

Acum, la Bruxelles, în prezența istoricului Tratat Nord-Atlantic, transportat în premieră de la Washington în Europa pentru a marca solemna aniversare, 32 de state membre, cu 20 mai mult decât acum 75 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de externe la o reuniune ministerială stringentă, prin urgența sprijinul pentru Ucraina, dar specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric pentru a pregăti summitul de la Washington din 9-11 iulie 2024, momentul când aliații se vor întoarce la momentul originar.

Acestea sunt și vor fi momente de referință ale călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că exixtența NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Amenințări care în ultimii cinci ani au fost fără precedent – pandemia de COVID-19 – sau clasice și despre care se considera că erau de mult timp apuse – o Rusie agresivă devenită agresoare și cu ambiții imperiale similare epocii postbelice.

Atestarea jurămintelor transatlantice este mai necesară ca oricând, la trecerea de la epoca postbelică la epoca pre-război, și în anticiparea unor transformări epocale care pot surveni și după 2024, anul în care punctul de cotitură ar putea lua o turnă după alegerile din Europa și cele din SUA. Cum necum, 2024 este anul în care alimentează mai multe frici concomitente generate de momentele electorale care transformă acest an într-un super maraton a cărui linie de finish va echivala cu transformarea destinelor. 2024 este anul care va schimba lumea așa cum a fost 1917 în Rusia, 1933 în Germania, 1989 în Europa și așa mai departe.

Va lua sfârșit concordia transatlantică? Vor primi democrațiile liberale un respiro echivalent cu câștigarea deceniului? Ambele întrebări au ca punct de plecare re-sincronizarea alianței transatlantice după alegerile prezidențiale din SUA în 2020 și recompunerea partiturii comune a democrațiilor liberale din Europa, America de Nord și Asia-Pacific în competiția pentru supremație cu regimurile autocratice de la Beijing și Moscova, în principal. Iar rolul NATO și capacitatea sa de adaptare probate în timp și prin multiple și pline de incertitudini crize sunt parte a răspunsurilor cu impactul pozitiv asupra securității euro-atlantice la întrebările de mai sus.

Ce organizație mai potrivită să evite ruptura transatlantică și să apere valorile democrațiilor liberale într-o ordine în schimbare decât o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre
Aniversarea a 75 ani de la înființarea NATO
Aniversarea a 20 ani de la aderarea României la NATO

Continue Reading

EDITORIALE

Reprezentarea Estului Europei la vârful NATO și UE: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Published

on

© Administrația Prezidențială

A trecut o săptămână de când președintele Klaus Iohannis și-a oficializat candidatura pentru funcția de secretar general al NATO, o poziție al cărei proces de desemnare este atributul negocierilor diplomatice de culise dintre statele aliate pentru a genera consensul, aceasta fiind unica opțiune pentru a-i stabili un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat este scadent la 30 septembrie 2024. Ceasul ticăie și nu.

Deși vorbim de un proces bazat pe cutume (secretarul general este un european, în timp ce comandantul militar este un american, iar SUA au mereu un cuvânt cu greutate) și reguli nescrise, arhitectura instituțională și decizională aliată este una destul de suplă din punct de vedere politic. Toate statele membre se întrunesc la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Aceeași denumire este valabilă și pentru reuniunile diplomatice la nivel de ambasadori (numiți reprezentanți permanenți) ai statelor membre, pentru reuniunile politice cu caracter militar la nivel de miniștri ai apărării (ministeriala apărării), pentru reuniunile politice cu caracter politico-diplomatic (ministeriala de externe) și pentru reuniunile la nivelul șefilor de stat și de guvern (summit-urile).

În vreme ce ambasadorii statelor aliate pregătesc deciziile pe ambele componente – politice și militare (acestea împreună cu structurile militare aliate) -, mutarea tratativelor procesului de numire a unui secretar general al NATO la niveluri decizionale superioare pune acest subiect pe agenda miniștrilor de externe (negocieri și decizie) și, ulterior, pe agenda șefilor de stat sau de guvern (fie pentru negocieri și decizie oficială, fie pentru decizie oficială).

Pe 4 aprilie 2024, când Alianța împlinește 75 de ani de la înființare, miniștrii de externe din țările NATO se întrunesc la Bruxelles pentru o reuniune ministerială al cărei rol principal este pregătirea politico-diplomatică a summitului de la Washington, din 9-11 iulie. La acel summit va trebui oficializată și decizia privind următorul secretar general al NATO.

Chiar dacă presiunea timpului pentru o decizie există sau este întrebuințată ca instrument pentru o negociere mai rapidă, întrebarea mai importantă este: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Două scurte incursiuni…

4 aprilie 1949. Este semnat Tratatul de la Washington care creează Alianța Nord-Atlantică. Fondată de 12 state, zece vest-europene și două nord-americane, NATO a fost înființată pentru “a-i ține pe americani în Europa, pe germani la pământ și pe sovietici afară”. Sunt cuvintele primului secretar general al NATO, lordul britanic Ismay, într-un moment în care principala putere din Europa. Abia după șase ani, în 1955, Germania de Vest aderă la NATO, transformând politica de securitate și de apărare a țării care cauzase cel de-al Doilea Război Mondial în Europa într-o responsabilitate nord-atlantică, pe axa SUA – NATO. Urmată de apariția Pactului de la Varșovia în același an, intrarea Germaniei de Vest în NATO a transformat această țară în flanc estic al NATO. Exact cum sunt acum țările baltice, Polonia sau România.

9 noiembrie 1989. La 40 de ani de la înființarea Alianței, dispare Cortina de Fier de la Marea Baltică la Marea Adriatică prin căderea Zidului Berlinului și prin revoluțiile anti-comuniste din Europa Centrală și de Est. La acel moment de inflexiune, secretarul general al NATO era un german, Manfred Wörner, fost ministru al apărării în țara sa între anii 1982 și 1988. Germania face pașii spre reunificare, rămânând graniță estică euro-atlantică până la lărgirea Alianței, succesiv, în 1999 și 2004.

Acum suntem la 25 și, respectiv, 20 de ani de când frontiera estică a libertății, democrației și securității euro-atlantice au devenit Polonia, republicile baltice și România. De aproape zece ani, însă, Rusia renăscută din cenușa imperiului sovietic demonstrează că extinderea NATO, ca un  idealism al președintelui american Bill Clinton sub bagheta diplomatică a lui Madeleine Albright, a fost un câștig istoric pentru securitatea europeană. Momentul de cotitură din prezent, fie că-l numim inflection point, fie Zeitenwende, nu pune capăt unor epoci cumplite – WW2 sau Războiul Rece – deschizând calea spre democrație și libertate, ci zguduie sistemul de valori occidentale bazat pe libertate și reguli.

Suntem în epoca pre-război? Suntem în era pregătirii pentru război dacă vrem pace? Suntem la capitolul în care industriile de apărare naționale, europene și euro-atlantice devin priorități de prim rang ca element de descurajare și menținere a securității? Toate acestea sunt, în fond, deciziile și acțiunile practice ulterioare tuturor deciziilor politico-militare aliate din ultimul deceniu la capătul cărora Rusia a redevenit principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Polonia, țările baltice și România din 2024 sunt Germania de Vest din 1955. Dictonul lui Ismay din 1949 este readaptat în 2024: NATO există pentru a-i ține pe americani în Europa, pentru a face Europa puternică și pentru a ține Rusia la distanță.

În istoria sa mai mult decât septuagenară, NATO a avut 13 secretari generali. Cei mai mulți dintr-o țară au provenit din Olanda (trei), inclusiv cel mai longeviv și ante-penultimul (2004-2009). Tradiția ne arată că majoritatea secretarilor generali au fost miniștri de externe sau ai apărării în țările lor, deci personalități politico-diplomatice de rang secund.

Doar trei au fost prim-miniștri în țările lor. Primul: Belgianul Paul Henri Spaak, o figură proeminentă a integrării vest-europene, contemporan cu Churchill, Monet, Schuman sau Adenauer. Următorii: Danezul Anders Fogh Rasmussen (2009-2014), pentru care SUA a trebuit să facă lobby la Ankara, și norvegianul Jens Stoltenberg (2014 – prezent), cel din urmă cu o mare experiență în gestionarea relațiilor bilaterale cu Rusia și chiar un oponent al NATO în tinerețe. Ambii au fost asumați ca susținere de cancelarul german Angela Merkel și îmbrățișați de Statele Unite conduse de Barack Obama.

Din 2009, NATO a intrat într-o nouă logică de reprezentare, iar situația din prezent impune ca următorul secretar general să poată dialoga, între patru ochi, de la egal la egal cu orice lider euro-atlantic, mai ales că pe umerii săi va atârna moștenirea indubitabilă a lui Stoltenberg, un redutabil apărător și reparator al relației transatlantice. De la Biden/ Trump la Macron, de la Scholz la Duda sau Tusk, de la Orban la Erdogan, de la baltici până în sud, următorul secretar general al NATO are nevoie de considerația și aprecierea rolului său de lider politic. Firește, în momentul reprezentării publice, secretarul general al NATO va fi titularul discursului consensual al deciziilor luate de liderii țărilor aliate. De aceea, următorul secretar general al Alianței nu ar cum să fie decât un prim-ministru sau, o premieră, un președinte al unei țări aliate.

Despre semnificația candidaturii președintelui Klaus Iohannis pentru poziția de secretar general al NATO și decalogul propus am scris pe larg săptămâna trecută. De atunci, susținerea publică a Statelor Unite, Regatului Unit, Franței și Germaniei pentru premierul olandez Mark Rutte nu a fost retractată. Mai mult, există semnale că SUA își doresc o decizie la reuniunea miniștrilor de externe din 3-4 aprilie. O poziție dinspre Est a fost exprimată de ministrul de externe al Letoniei și ex-prim-ministru, Krisjanis Karins, care a reluat poziția diplomatică a țării sale, cu accent pe reprezentarea Estului european la vârful NATO și UE și ca următorul secretar general să fie dintr-o țară care își îndeplinește angajamentele pentru apărare. A apărut, totuși, o nuanță: dorința țărilor din Est de a exista discuții politice clare și deschise despre aceste candidaturi, modificând astfel tradiția unei decizii convenite între ambasadori. O poziție similară o are și Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, care s-a întâlnit zilele acestea, într-un context neoficial, la Washington, cu președintele american Joe Biden. Deși este un potențial candidat la șefia NATO, Kallas este criticată ca fiind prea dură în raport cu Rusia.

De aceea, reuniunea miniștrilor de externe NATO din 3-4 aprilie 2024 va avea un rol aparte în acest proces. Cursa pare a întruchipa o bătălie politico-diplomatică Mark Rutte – Klaus Iohannis, un lider interesat de funcție și susținut de SUA, Marea Britanie, Franța și Germania versus un candidat oficial cu un program făcut public sub forma unui decalog. Ca în orice astfel de procese se pot încălzi, de pe margine, candidați care prin sprintul lor devin soluția de compromis. 

Indiferent dacă va fi sau nu o reuniune decisivă, deznodământul ministerialei de externe a NATO va fi un moment preliminar pentru celălalt și mult mai amplu proces de negociere: desemnarea liderilor instituțiilor Uniunii Europene după alegerile europene din 6-9 iunie 2024, cu Ursula von der Leyen în pole-position din partea PPE pentru șefia Comisiei Europene, cu dorința politică a socialiștilor europeni de a echilibra cu centru-dreapta la conducerea instituțiilor UE (Parlament, Consiliul European, Înalt Reprezentant, Eurogrup) și cu o forță discutabilă a liberalilor europeni în a influența agenda decizională precum în 2019, alături de toate acestea intervenind, evident, reprezentarea geografică nord-sud și est-vest.

Întrebarea rămâne: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem? Definindu-l, ar trebui să avem o impresie mai clară cine sunt liderii cărora ar trebui să le fie încredințate destinele instituțiilor care ne fac mai puternici, împreună. Următoarea garnitură de lideri ai structurilor europene și nord-atlantice va avea de înfruntat transformările politice și sociale inerente din fiecare stat membru, amplificarea extremismului, crizele încă neapărate, dar un singur eveniment și efectele sale nu vor dispărea prea curând: războiul Rusiei împotriva Ucrainei la frontiera estică a civilizației euro-atlantice.

Continue Reading

EDITORIALE

“Game changer”: La 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un est-european, Klaus Iohannis, intră în cursa pentru secretar general NATO. Ce înseamnă asta pentru Europa, SUA și România

Published

on

© Administrația Prezidențială

Anunțul președintelui Klaus Iohannis prin care liderul de la Cotroceni și-a oficializat intrarea în competiția pentru funcția de secretar general al NATO devine un “game changer” la nivel european și euro-atlantic, în anul marcării a 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, a 25 de ani de la prima extindere a NATO către fostul Pact de la Varșovia, la 20 de ani de la marea extindere a UE către Est și la două decenii de la aderarea României la NATO. Cu o Europă care se îndreaptă spre alegerile europene și inerentele negocieri pentru funcțiile de lideri ai instituțiilor Uniunii Europene și cu o Alianță Nord-Atlantică la ceas aniversar – 75 ani de la înființare -, Klaus Iohannis este primul lider euro-atlantic care face o mutare în acest sens, candidaturile celorlalți potențiali pretendenți nefiind oficializate.

Dacă premierul olandez Mark Rutte s-a declarat interesat de funcție și a primit susținerea Statelor Unite, Franței, Germaniei și Marii Britanii prin declarații publice survenite la întrebările presei, în timp ce există încercări timide ale premierului Estoniei Kaja Kallas și ministrului de externe leton Krisjanis Karins în această direcție, Klaus Iohannis și-a asumat într-o declarație de presă televizată candidatura pentru cea mai importantă funcție politică de legătură dintre Europa și America de Nord, devenind autorul unei alte premiere: primul șef de stat român care își anunță public intrarea în competiție pentru o poziție internațională de anvergură, înscriindu-se pentru o bătălie politică în urma căreia ar putea deveni primul est-european care ocupă fotoliul de lider al ierarhiei civile a Alianței.

© Administrația Prezidențială

Formal, Consiliul Nord-Atlantic, organismul decizional al NATO, numește secretarul general al NATO pentru un mandat care de regulă are patru ani și poate fi prelungit de mai multe ori și fără limite. Funcția de secretar general al NATO, este, prin tradiție, o poziție care revine unui european, fiind negociată și decisă prin consens de toate statele aliate, acum 32, după aderarea Suediei. Pentru o cursă care se desfășoară de cele mai multe ori în spatele ușilor, cu reguli nescrise și bazată pe o puternică diplomație personală, a statului de proveniență și a grupului de țări care susțin un candidat, intrarea oficială a lui Klaus Iohannis în competiție, un gest rarisim în bătălia pentru această poziție, declanșează o dinamică aparte în procesul de înlocuire a lui Jens Stoltenberg în care nu trebuie să plecăm după fentă: nu este o luptă între președintele României și premierul unei țări care s-a opus ridicării MCV sau aderării noastre la Schengen, ci poate fi o bătălie politică între doi lideri redutabili din UE și NATO care au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga privind Schengen, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța, coaliția F-16 condusă de Olanda și unde România pune la dispoziție baza de antrenament pentru piloții ucraineni și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Având cea mai gravă criză de securitate de la înființarea sa, cu o Rusie recalibrată ca amenințare la adresa păcii euro-atlantice, cu o Europă care se străduiește să își impulsioneze industria de apărare și cu o Americă indispensabilă capturată electoral de un re-match Joe Biden – Donald Trump, NATO are nevoie de un proces lin de înlocuire a lui Jens Stoltenberg, după zece ani de mandat în care a devenit al doilea cel mai longeviv secretar general al Alianței.

Teoretic, anunțul lui Klaus Iohannis complică negocierile. Practic, decizia șefului statului român de a intra într-o cursă în care mulți îl consideră favorit pe Mark Rutte poate face un bine Alianței Nord-Atlantice, parteneriatului dintre Europa și Statele Unite și României.

Dincolo de apărare și descurajare în sens militar: Reechilibrare a greutății politice către Est prin candidatura unui co-fondator al “București 9”, formatul țărilor de pe flancul estic al NATO

Toți secretarii generali de până în prezent, numai din Europa de Vest, au venit în această funcție după ce au fost prim-miniștri, miniștri de externe sau miniștri ai apărării în țările aliate din care proveneau. Ultimii doi secretari generali, Rasmussen și Stoltenberg, au fost prim-miniștri în țările lor, Danemarca și Norvegia. Predecesorul celor doi nordici, olandezul “Jaap” de Hoop Scheffer, a fost ministru de externe al țării sale, iar ultimul secretar general al NATO care anterior a ocupat funcția de ministru al apărării a fost britanicul George Robertson, în perioada 1999-2004. Stoltenberg este al 13-lea secretar general din istoria de 75 de ani a NATO și al doilea cel mai longeviv, după olandezul Josep Luns, care a stat în funcție 12 ani și 268 de zile. Dintre cei 13 secretari generali ai NATO trei au fost din Olanda, trei din Marea Britanie, doi din Belgia, unul din Italia, unul Germania, unul din Spania, unul din Danemarca și unul din Norvegia.

Această realitate, de necombătut în istoria de 75 de ani a unei Alianțe care vreme de 50 de ani a avut ca graniță și flanc estic Germania, nu mai este una actuală.

© Administrația Prezidențială

Luna aceasta, NATO marchează 25 de ani de la prima extindere către est, prin cooptarea Poloniei, Ungariei și Cehiei, și 20 de ani de la aderarea României, Slovaciei, Sloveniei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Or, cum spunea cancelarul german Olaf Scholz, centrul de greutate al Europei se mută către Est, în locul Germaniei flancului estic din timpul Războiului Rece fiind acum România, Polonia și țările baltice.

Tocmai acesta este și unul dintre argumentele expuse de Klaus Iohannis în prezentarea candidaturii sale. Practic, la summitul de la Washington din iulie 2024, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la înființarea NATO și la peste două decenii de la extinderea către Est, NATO își poate încredința leadership-ul către un lider din Est, poate chiar unul din țara aliată cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina.  Polonia și România sunt cei mai mari aliați NATO de pe flancul estic, cu cele mai mari bugete al apărării și co-fondatoare ale formatului “București 9” al aliaților de pe flancul estic al NATO, grup înființat în 2015 chiar de Klaus Iohannis și omologul său polonez Andrzej Duda.

De aceea, anunțul candidaturii lui Klaus Iohannis vine să limpezească, să capitalizeze și să ofere o imagine reprezentării Estului. Există zvonuri și chiar intenții din partea unor lideri baltici – Kaja Kallas (premierul Estoniei) și Krisjanis Karins (fost premier al Letoniei și actual ministru de externe) – cu privire la o potențială candidatură. Cu un lucru par să fie de acord țările de pe flancul estic al NATO: nu și-l doresc pe Mark Rutte în fruntea Alianței, argumentele fiind variate, de la faptul că Olanda nu alocă 2% din PIB pentru apărare la poziția lui Rutte privind Rusia, pe care rușii nu o văd ca intransigentă.

Decizia președintelui român de a oficializa această intenție face dificil, dar nu imposibil, un alt anunț din această regiune. Din ce motiv? Pentru că ar disipa orice șansă ca Europa de Est să obțină această poziție mult râvnită. În egală măsură, decizia lui Klaus Iohannis de a intra în competiție pe o platformă care îmbină profilul României de aliat stabil și respectat al NATO, contribuția Europei de Est și un decalog de reînnoire a Alianței mai are un argument. România este recunoscută ca un aliat NATO și partener UE cu un limbaj ferm, de multe ori la limitele uzanțelor diplomatice, la adresa Rusiei și a altor actori internaționali, dar care nu polarizează, în timp ce majorității aliaților estici li se impută de către vestici limbajul belicos cu privire la Moscova. Este, de fapt, un joc de retorică politică între Europa de Vest și Europa de Est, cu ultima criticând aliații occidentali pentru că nu au ascultat avertismentele referitoare la adevăratele intenții ale Rusiei, și cu liderii occidentali încercând să tempereze aliații estici. În acest peisaj, deși poziția României este similară cu cea a aliaților de pe flancul estic, discursul public pare să armonizeze și poziția vestică.

Însă, în jocul acesta de retorică Est-Vest cu privire la faptul că Occidentul nu a dat crezare evaluărilor aliaților răsăriteni față de agresivitatea și agresiunea rusă, Mark Rutte, alături de ex-cancelarul german Angela Merkel și ex-premierul francez Francois Fillon, era în anii 2010 protagonistul unei fotografii comune cu fostul președinte rus Dmitri Medvedev la lansarea lucrărilor gazoductului Nord Stream.

Modelul coaliției de la București și experiența din Consiliul European, suficiente pentru imaginea de “constructor de punți” de care are nevoie NATO și pentru a rivaliza cu Rutte?

Funcția de secretar general al NATO înseamnă responsabilitatea de a făuri consensul între aliați și de a găsi compromisul. Este o calitate pe care mulți oficiali și diplomați occidentali au semnalat-o ca atu pentru premierul olandez Mark Rutte, aflat în funcție încă din 2010, perioadă în care a gestionat compromisuri guvernamentale, formări de majorități, alegeri anticipate și re-negocieri de coaliții. Diferența, notabilă de altfel, dintre Rutte și Iohannis, este că cel din urmă ocupă o altă funcție executivă, cea de președinte. De altfel, ar fi pentru prima oară în istoria NATO ca un președinte al unei țări aliate să devină secretar general.

© Administrația Prezidențială

Cu toate acestea, cartea de joc a lui Klaus Iohannis, aflat în arena liderilor europeni și euro-atlantici din 2014, ar putea fi reprezentată tocmai de păstorirea actualei coaliții de guvernare, creată în numele stabilității în contextul războiului de agresiune al forțelor armate ale Rusiei împotriva Ucrainei. Deși cu un izvor politic în istoria recentă – modelul “Große Koalition” din Germania – marea coaliție PSD – PNL este una atipică din pricina culturii politice democratice mai puțin dezvoltată în România, dar și a parcursului politic și social anterior acestei coaliții în anii 2015-2020. Însă, sprijinul de neclintit pentru Ucraina, deciziile subsecvente ale aliaților de a amplasa trupe în România, alocarea a 2% și ulterior a 2,5% din PIB pentru apărare și diagnoza corectă a Bucureștiului privind intențiile geopolitice reale ale Rusiei, cu accent pe flancul estic ca un întreg și pe regiunea Mării Negre, au fost teme asumate de această coaliție pe care Klaus Iohannis a acceptat-o în 2021.

Atât Rutte, cât și Iohannis, posedă titulatura de veteran al Consiliului European, contribuind la atingerea compromisului în decizii cheie la nivelul UE. Diferența notabilă ar putea sta tocmai în pozițiile de reprezentare diferite. Rutte, reprezentantul unei țări contributoare net la bugetul UE, a adoptat de multe ori o poziție națională care solicita mai puține fonduri europene, în vreme ce Iohannis, asemenea celorlalți lideri din Est, a pledat pentru coeziune și unitate, favorabilă țărilor nou-intrate în UE, dar și Uniunii, per ansamblu.

În relația bilaterală dintre Olanda și România rămâne și spinul numit “Schengen”, însă aici este de remarcat cum Mark Rutte și Klaus Iohannis au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO: Combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România

Fie că modelul coaliției de la București, prezentat în contextul războiului de la granița estică, ar fi sau nu un argument, candidatura lui Klaus Iohannis la vârful NATO poate furniza combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România.

Cu un președinte candidat la o funcție de anvergură euro-atlantică și, deci, prezent spațiul public cu teme pro-europene, pro-atlantiste și orientate către temele primordiale pentru români – securitate, creștere economică, nivel bun de trai -, implicarea pe scena politică și socială a șefului statului va putea sufla ca un vânt în velele discursurilor și campaniilor pro-europene din România, unde, teoretic, cel mai mare beneficiar al anunțului acestei candidaturi ar putea Partidul Național Liberal, formațiunea care l-a propulsat pe Klaus Iohannis în cea mai înaltă funcție în stat.

Tezele potrivit cărora România este o țară de mâna a doua sau că Uniunea Europeană și partenerii occidentali ne doresc răul vor avea o contrapondere serioasă, mai ales că România are exemplul creșterii în sondaje a lui Mircea Geoană, primul est-european secretar general adjunct al NATO, ca urmare a prezenței sale în spațiul public având această pălărie deasupra capului.

Calendarul: Viitorul secretar general al NATO ar trebui anunțat la Washington, la summitul de 75 de ani de la înființarea NATO

© NATO

Aici intervine și calendarul. România are alegeri – locale și europene – pe data de 9 iunie, în baza scrutinului european urmând a fi declanșate negocierile pentru numirile în funcțiile de top ale instituțiilor UE – președinții Comisiei Europene, Consiliului European și Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – cu summit-uri programate pentru 17 iunie, respectiv 27-28 iunie, nefiind excluse nici scenariile în care liderul de la Cotroceni să figureze printre potențialii candidați la funcții de top ale UE, precum cea de președinte al Consiliului European.

În același timp, liderii celor 32 de state membre ale NATO se vor întruni la Washington, în perioada 9-11 iulie, pentru un summit menit să marcheze 75 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice. Cu președintele Joe Biden în rolul de amfitrion, aliații ar trebui să stabilească atunci succesorul lui Jens Stoltenberg și dacă Klaus Iohannis va fi acela.

Ipotetic, cu un Klaus Iohannis din postura de secretar general ales al NATO, românii vor merge la urne în luna septembrie pentru alegerile prezidențiale ale căror candidați se lasă așteptați. 

Însă, calendarul nu va influența nicicum mersul politic și instituțional al României și al Alianței, președintele Klaus Iohannis asigurând că nu intenționează să își scurteze ultimul mandat prezidențial, scadent la 21 decembrie 2024. Chiar dacă mandatul lui Jens Stoltenberg în fruntea NATO se încheie formal la 30 septembrie 2024, istoria Alianței cuprinde nu mai puțin de trei situații în care secretarii generali adjuncți au îndeplinit rolul de secretari generali în exercițiu până la preluarea mandatului de către cel numit de Consiliul Nord-Atlantic.

Parteneriatul transatlantic: relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est suficient pentru securizarea sprijinului administrației Biden?

De la momentul vehiculării unor posibili succesori pentru Stoltenberg la șefia NATO au fost avansate o serie de criterii, cele mai pronunțate fiind acelea ca viitorul secretar general al Alianței să fie autorul unei premiere: o femeie, cineva din Europa de Est sau ambele. Cu toate acestea, posibilitatea revenirii lui Donald Trump ca președinte al SUA a adăugat, invariabil, un criteriu al diplomației de culise: aceea ca viitorul secretar general al NATO să poată exercita o influență vitală, dar benefică, asupra lui Trump, care contrastează din nou cu afirmațiile sale privind o decuplare a Statelor Unite de Europa și de aliați.

© Administrația Prezidențială

Acest criteriu a părut să îi confere o greutate specială numirii lui Mark Rutte în fruntea NATO, care a avut o relație bună cu Donald Trump în primul mandat al celui din urmă la Casa Albă. Cu toate acestea, în timp ce critica virulent Europa, referindu-se de cele mai multe ori la Occident, Trump a dezvoltat relații bune cu est-europenii, prima capitală europeană vizitată în sens bilateral fiind Varșovia, iar primul lider est-european primit la Casa Albă fiind Klaus Iohannis, în 2017, o primire ulterioară având loc în 2019.

O nouă președinție a lui Donald Trump stârnește fiori în Europa, iar vizita recentă a premierul maghiar Viktor Orban în fieful liderului republican complică imaginea unei bune relații transatlantice într-o nouă epocă Trump care amenință să nu sprijine Ucraina și să favorizeze o pace cu Rusia în orice condiții, exact așa cum amenința cu dezangajarea SUA față de NATO în contextul neîndeplinirii obligațiilor de a aloca 2% din PIB pentru apărare de către majoritatea aliaților europeni.

Cu toate acestea, menirea secretarului general al NATO este aceea de a lucra cu toți liderii aliați și de a menține unitatea transatlantică. Esențială pentru întreaga Europă, unitatea transatlantică are un atribut special în Europa de Est, care și-a construit parcursul democratic post-comunist cu Europa, NATO și America mergând umăr la umăr.

Și așa cum un secretar general precum Jens Stoltenberg a putut transforma mesajele belicoase ale lui Trump la adresa aliaților într-un apel și mostră de leadership ale președintelui republican care au dat roade pentru ca aliații să aloce mai mulți bani, așa viitorul secretar general al NATO ar trebui să îl convingă pe Donald Trump că prezența SUA în Europa și apărarea Ucrainei este un dividend strategic. Chiar și pentru “Make America Great Again”.

Candidatura lui Klaus Iohannis se bazează pe un decalog pentru NATO care susține că “cu cât Europa este mai puternică în cadrul NATO, cu atât mai sigură devine întreaga Alianță”, iar unul dintre cele zece puncte vizează consolidarea relației NATO – UE. Această abordare este o mantră strategică pentru țările din Europa de Est, care văd relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est. 

© Administrația Prezidențială

Să fie decisiv argumentul că un lider din Europa de Est poate fi mai integrator pe axa transatlantică de la Marea Neagră la coasta pacifică nord-americană decât unul dintre Europa occidentală?

Până atunci, nu scenariul unui al doilea mandat Trump este cel prioritar, ci securizarea sprijinului administrației conduse de Joe Biden, iar aceasta pare o misiune complicată având în vedere că de la Casa Albă a fost formulat un sprijin pentru Mark Rutte. În egală măsură, experiența de politică externă a veteranului lider de la Casa Albă include o atitudine de fin cunoscător a evoluției Europei de Est în procesul de integrare în NATO și Uniunea Europeană.

Portretul de moment îl arată pe Klaus Iohannis drept candidat oficial într-o cursă a cărei tradiție este caracterizată de negocieri politico-diplomatice de culise, nu de o competiție deschisă. Acest anunț public nu schimbă natura acestui proces, ci sporește complexitatea negocierilor și oferă o candidatură a cărei formă propune un fond deopotrivă european și transatlantic, geo-localizat în regiunea cu cea mai mare greutate geopolitică pentru securitatea Alianței și are o proveniență națională dintr-o țara aliată care respectă angajamentele bugetare pentru apărare, care a contribuit cu trupe la toate misiunile aliate din ultimii 20 de ani și care și-a asumat deschis teza descurajării și apărării pe un flanc estic omogen și a transformării regiunii Mării Negre în zonă de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică.

Continue Reading

Facebook

Concrete & Design Solutions

Concrete-Design-Solutions
ROMÂNIA12 mins ago

Premierul Marcel Ciolacu, întâlnire cu președintele Emiratelor Arabe Unite: Pe timp de pace putem construi. Asigurarea securității în zonele noastre va contribui la impulsionarea relațiilor comerciale

INTERNAȚIONAL1 hour ago

Argentina cere să devină “partener global” NATO: Ministrul argentinian al apărării i-a înmânat lui Mircea Geoană o scrisoare de intenție în acest sens

SUA2 hours ago

“Mișcă-te Europa!”: Donald Trump cere Europei să furnizeze mai mulți bani pentru a ajuta Ucraina

SCHENGEN2 hours ago

Schengen: Comisia Europeană a propus Consiliului UE să stabilească data eliminării controalelor la frontierele terestre pentru România și Bulgaria

ROMÂNIA DIGITALĂ11 hours ago

Digital Innovation Summit Bucharest 2024 marchează o nouă etapă în colaborarea dintre sectoarele public și privat pentru a modela un viitor digital mai sigur și mai prosper

COMISIA EUROPEANA14 hours ago

Liderii UE au făcut primul pas către viitorul pieței unice, cerând “un nou pact european pentru competitivitate ancorat în piața unică” și cu o Uniune a piețelor de capital cu un potențial anual de 470 de miliarde de euro pentru companii

CONSILIUL EUROPEAN15 hours ago

Klaus Iohannis le-a prezentat omologilor din UE viziunea României privind viitorul pieței unice, cu accent pe rolul prioritar al coeziunii și agriculturii și ridicarea controalelor la frontierele terestre

SUA16 hours ago

SUA: Camera Reprezentanților va vota proiectul de lege privind ajutorul de 61 miliarde de dolari pentru Ucraina

U.E.17 hours ago

UE instituie Cadrul de Investiții pentru Ucraina în valoare de 9,3 mld. de euro

ROMÂNIA17 hours ago

Marcel Ciolacu, întâlnire cu reprezentanți ai companiilor emirateze: Extinderea și modernizarea Aeroportului Otopeni, a infrastructurii portuare și feroviare, obiectivele strategice ale parteneriatului comercial cu UAE

ROMÂNIA18 hours ago

În ultimii 30 de ani, România a beneficiat de investiții de peste un miliard de euro din partea Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, subliniază directorul BERD pentru țara noastră

ROMÂNIA2 days ago

Directorul general ICI București, în cadrul Digital Innovation Summit: Lumea se schimbă şi va trebui să ne adaptăm. Foarte multe informații nu le mai putem opera decât dacă suntem digitalizați

ROMÂNIA2 days ago

Ne dorim să dezvoltăm Portul Constanța în perspectiva procesului de redresare și reconstrucție a Ucrainei, subliniază Marcel Ciolacu în Qatar: Avem nevoie de expertiza și experiența companiilor qatareze

ROMÂNIA2 days ago

Ministrul Adrian Câciu își dorește ca Europa anului 2030 să ”fie un furnizor mondial de tehnologie, un producător de semiconductori şi un producător de software”, fiind convins că România va fi cu totul alta

REPUBLICA MOLDOVA3 days ago

Gala AOR. Președintele Rețelei Orașelor și Municipiilor din R. Moldova din cadrul CALM: Ne dorim parteneriate în care Republica Moldova să se simtă parte a românității de facto și de jure

ROMÂNIA DIGITALĂ3 days ago

Digital Innovation Summit Bucharest explorează în perioada 16-18 aprilie punctul de intersecție dintre inovarea digitală, securitatea cibernetică și eforturile diplomatice într-o lume interconectată

ROMÂNIA DIGITALĂ3 days ago

Digital Innovation Summit/Nicolae Ciucă: Văd următorii 10 ani ca pe un deceniu al siguranței, în care investiția în inovație și tehnologie trebuie să fie parte a noului proiect de țară

ROMÂNIA4 days ago

Premierul Marcel Ciolacu, întâlnire cu președintele Congresului Mondial al Ucrainenilor: Lucrăm împreună pentru a asigura drepturi egale pentru minoritățile naționale din România și Ucraina

NATO1 week ago

Klaus Iohannis explică de ce România nu a investit 2,5% din PIB pentru apărare în 2023: Inflația, lipsa lichidităților la momentul achiziției și a echipamentelor militare

PARLAMENTUL EUROPEAN1 week ago

Regele Philippe al Belgiei, în plenul PE: „Europa și întreaga lume au mare nevoie de speranță”

Trending