de Iulian Chifu*

SUA a realizat că a întins prea tare coarda. De aceea, dintre cei trei reprezentanți majori ai administrației – histrionicul Trump, criticul JD Vance, reconciliatorul Rubio – l-a trimis la Munchen pe Secretarul său de Stat, Marco Rubio, din nevoia de a reconstrui relația transatlantică și de a evita, pe cât se poate, pierderea de aliați. Iar suma mesajelor sale au întregit dezbaterea la vârf, indirectă, de la Munchen, dar a constituit și o replică la raportul Conferinței, lansat cu câteva zile în urmă de ambasadorul Wolfgang Ishinger, președintele forumului organizator.

Distrugătorul Trump și reasigurarea transatlantică a lui Rubio

Nu-i mai puțin adevărat că și raportul conferinței este unul critic, dur, excesiv, poate, reflectarea momentelor Munchen 2025 și Davos 2026, dar și a tensiunilor privind Groenlanda și a discursurilor critice și acuzatoare la adresa Europei, venite de peste Ocean, cu diferite ocazii, unele poate cu îndreptățire, dar exprimate nepoliticos, ofensiv, superior, cu duritate și desconsiderare pentru aliați, alte subiecte fiind politizate și parte a expresiei unor divergențe ideologice cu mainstreamul democratic liberal de pe continent. Dar Ishinger și ceilalți autori au făcut și artă cu intenție, orientând raportul și îngroșându-i unele tușe a la Trump, am putea spune.

Raportul a pus ștampila de Distrugător președintelui american Donald Trump. Un distrugător al ordinii internaționale, al regulilor și drepturilor, al conținuturilor și înțelesurilor democratice dar, în subsidiar, și al relației transatlantice. Tot acel raport a tratat, în mare măsură, Statele Unite ca posibil rival, cu acțiuni neprietenești în curtea europenilor și acțiuni distructive împotriva democrației și a ordinii liberale pe care a creat-o America dinaintea administrației actuale și chiar împotriva Uniunii Europene însăși.

Rubio a venit să schimbe atmosfera și să recupereze ceea ce se poate înaintea altor încercări, fără a evita să sublinieze temele care au determinat excese la nivel european, excese progresiste care au marcat diferențele între cele două țărmuri ale Atlanticului și din partea europeană, și chiar a marcat temerea credibilă de perspectiva Marii Rupturi, parțial acceptate deja de Europa ca posibilă. Rubio a venit la Munchen conciliator ca să spună că SUA nu-și dă mâna cu Rusia ca să distrugă Europa, și nici nu concurează cu China pentru a avea UE alături în propriul mod de reconstruire a lumii, cum vorbesc în șaradele lor analiști și politicieni de mainstream europeni.

Secretarul american de Stat a spus explicit că relația transatlantică rămâne fundamentală, definitorie, legătură de neignorat a istoriei comune și valorilor comune, dar că trebuie reformată solid, atât relația în sine și responsabilitățile celor două componente ale sale, cât și relevanța partenerului european, care trebuie să fie un partener puternic, inclusiv militar, transformând Europa într-o putere ieșită din complezență și bunăstare lascivă și inertă.

Nici distrugerea de instituții atribuită SUA nu e corectă: după ce Trump a spus că ONU e necesară și nu și-a atins potențialul, atunci când a lansat Bordul/Consiliul Păcii, și Rubio a folosit același exemplu al forumului mondial, al blocajelor și inerției, lipsei de acțiune și imobilism în marile probleme ale lumii, care e una reală, nu ideală și bucolică, așa cum par să o fi privit europenii. Aici a trebuit să intervină direct Statele Unite pentru a depăși stagnarea și a realiza aplicarea hotărârilor Consiliului de Securitate sau a face dreptate în condițiile blocajului instituțional. Și aici, tot reformarea și adaptarea e necesară. Apelul la realism și adaptare la evoluțiile și turbulențele reale, se referă și la excesele care au dus la schimbări fundamentale în Europa, care nu mai este cea cunoscută de americani, așa cum este necesară, în opinia americanilor, și echilibrarea și ieșirea din politicile excesive ale Europei care-i reduc vitalitatea și forța de acțiune.

Inerție, complezență și trai bun. Numele tău e Europa

Da, Europa avea nevoie de cutremurul Trump. Și dacă SUA a mers prea departe la Davos pe tema Groenlandei și la Munchen încearcă reconcilierea, și Europa trebuie să realizeze că ieșirea din inerție trebuie făcută rapid iar adaptarea la realitățile de azi reclamă o concentrare majoră și resurse, chiar dacă asta înseamnă să se scuture și să se apuce de treabă, să trăiască mai prost, dar mai activ și mai orientat spre eficiență și obiective cheie, în beneficiul propriei populații. Rubio critică excesele de natură progresistă, de la mediu, migrație, globalizare și piață necontrolată, de care profită restul globului, așa cum critică America lui Trump lipsa controlului strict al frontierelor și incapacitatea de a fagocita populațiile migratoare și de a le impune modelul civilizational al spațiului în care au venit. Însă Rubio nu se pronunță deloc împotriva Uniunii Europene sau a modului în care vor să se organizeze europenii, pe națiuni sau împreună. O primă concesie vizibilă a Americii față de UE.

Din contra, mesajul este clar și fără echivoc, un mesaj distinct în conținut și ton față de diatribele lui JD Vance de anul trecut, și complet opus, cu mandat, discursului președintelui Donald Trump de la Davos, deși deja cu un grad de acceptare a pasului în spate față de doleanțele vizând Groenlanda dinaintea vizitei în Elveția. Acceptând că nu o va putea dobândi, că voința și bătutul din picior nu e suficient, iar amenințarea cu forța și actul unilateral este profund contraproductivă. Rubio a venit să lanseze reconcilierea de pe poziții decente și coerente, să panseze, să reformuleze și să edulcoreze mesajele extrem de agresive și vituperante, aducându-le și pe acestea la realitate, din extrema în care se refugiase postura americană, de a obține ce-și dorește cu forța sau prin forță.

Deci Rubio a anunțat că reconstrucția lumii începe împreună cu europenii, a fluturat ramura de măslin și a definit comunalitatea valorilor euro-atlantice, așa cum a amintit că lucrurile s-au mișcat atunci când America a acționat, că discursurile moraliste și principialitatea nu funcționează în lumea răbufnirilor și ambițiilor autocratice de tot felul și a recursului la război, dobândire de arme nucleare, lansarea rachetelor distructive cu rază medie și lungă și a curselor unor actori regionali de a-și construi imperii și sfere de influență. Rubio a fost unul dintre cei mai europeni vorbitori, dacă e să comparăm cu tonul raportului Conferinței și cu discursurile Macron și Merz sau acțiunile europenilor care au ajuns să discute serios inclusiv despre umbrela nucleară proprie. Iar aici, odată ce a pornit Europa, America lui Trump ar trebui să fie atentă la ceea ce-și dorește, că s-ar putea să și obțină: o Europă puternică și autonomă.

Reconstrucția încrederii și adaptarea Europei la agresivitatea Rusiei și la lumea emergenței noilor actori globali ce vin.

Pentru că, de partea cealaltă, încrederea în America lui Trump a fost fundamental și puternic zdruncinată. Reconstrucția acestei încrederi și a credibilității Americii ca aliat nu se poate face peste noapte, cu un discurs al lui Rubio la Munchen. Rănile deschise și încordarea generală determinate de poziționările Americii nu pot fi vindecate doar prin de asigurări diplomatice, ci trebuie dublate de acțiune, de poziții susținute de gesturi directe ale președintelui american și, în mod coerent și clar, ale întregii administrații americane actuale.

Cum să fie credibil acest mesaj când Rubio zboară de la Munchen la Budapesta pentru a-l susține, în numele lui Trump, pe Viktor Orban? Desigur, la Budapesta nu a plecat Trump, iar conținutul mesajului transmis s-ar putea să fie mult mai neutru decât și-ar dori Orban, pentru că după AfD susținut anul trecut la alegerile din Germania de către JD Vance, Trump nu și-ar dori să fie asociat cu o nouă înfrângere și în Ungaria, mai ales făcută prin antagonizarea europenilor. Și asta în anul alegerilor mid-term.

În plus, relația transatlantică mai are o problemă. Dacă europenii trebuie să-și regândească și să-și modereze pozițiile – fie și sub haina nevoii de competitivitate, reducerea prețului la energie și nuanțarea politicilor certificatelor de emisie, așa cum trebuie să-și nuanțeze și adapteze și politicile de migrație, și pe cele ale pieței libere și mult prea permeabile la acțiunile de dumping și supraproducție din exterior – și America lui Trump are nevoie să reafirme democrația.

Iar revenirea la reguli a celei mai importante democrații a lumii se face fie prin instrumentele democratice propria – Congresul, Curtea Supremă de Justiție și administrațiile statale, care să readucă voluntarismul lui Trump în limitele controlului constituțional, fie prin nuanțările de temperare a acțiunilor în forță care ies din regulile acțiunii interne asupra propriei populații. Aici câțiva pași au început să se facă, după ce sondajele și Bursa deopotrivă au început să bată în roșu stabil și cu tentă negativă, iar audierile din Congres au expus golurile democratice și slăbiciunile unora dintre oamenii și opțiunile actualei administrații.

Testul Ucraina pentru credibilitatea discursului conciliator al lui Rubio

Doar revenirea la o înțelegere comună a perceptelor democratice, dar și a înțelesurilor distincte, nunațate ideologic, de către fiecare parte a Atlanticului, cu propriile argumente, o reconturare a valorilor lumii de mâine care să țină cont de realitate dar să nu elimine criterii și reguli pentru a face față exclusiv forței, politicii de putere și politicii de Mare Putere, doar acestea pot garanta reașezarea unității Occidentului Colectiv și cooperarea în redesenarea ordinii mondiale de mâine. Iar acest pas comun se poate face prin transformare și adaptare, reluarea hainelor și argumentelor de putere care să dubleze posturarea legitimității democratice, într-o lume în care drepturile să fie cele legitime și nu unele excesive în detrimentul altora, iar descurajarea războaielor să fie credibilă pe fiecare meridian, așteptând apusul Rusiei fără să ia în propria prăbușire jumătate de lume, dar și schimbarea ierarhiilor globale economice și a rebalansărilor noilor veniți în prim planul ierarhiilor globale, China și India.

Deci Rubio ne spune, cum o spune și Strategia Națională de Securitate și Strategia Națională de Apărare a SUA, că Marea Ruptură nu va avea loc, iar lumea va fi reconfigurată de ambele maluri ale Atlanticului. Doar că reconstrucția încrederii va costa mult mai mult și va dura generații după Trump, în timp ce Europa însăși va trebui să se schimbe și să se adapteze, reacționând la efectele secundare ale politicilor pe care le-a practicat excesiv, poate, prin formatele coalițiilor de care a depins în ultimele mandate.

Iar hârtia de turnesol rămâne Ucraina. Sprijinul Ucrainei, presarea Rusiei despre care Rubio a recunoscut că America nu știe dacă e serioasă în negocieri, în timp ce e preocupată de cursul distructiv al războiului, asigurarea garanțiilor de securitate pentru ca Ucraina să reziste, chiar dacă nu se ajunge la o formulă de pace justă, durabilă și acceptabilă, aceastea sunt cea mai bună dovadă că asumarea reconcilierii lansată de Rubio e îmbrățișată pe deplin la Washington și la Casa Albă și că demersul Americii de la Munchen este unul serios.

Optimismul moderat e cel potrivit pentru a evita așteptările excesive și mai ales pentru a continua eforturile de adaptare la lumea de mâine. Pentru că nici Europa nu poate rămâne în complezență și imobilism. Dar aici consensul pare să fi fost atins: lumea se schimbă, o afirmă toți participanții europeni din conferința de la Munchen, și așa nu se mai poate, spune și cancelarul german Fredrich Merz.

de Iulian Chifu*

Securitatea egală a Rusiei: lipsa legitimității agresorului în a revendica garanții unilaterale

Amestecătura generală, turbulențe repetate și problematica reașezării lumii de secol 21 au estompat, pe bună dreptate, Rusia lui Putin care nu prea există pe nicăieri în dezbaterea generală asupra noii ordini mondiale, mai puțin în celebrele negocieri de pace în care ei se fac că negociază cerând capitulare, și restul lumii se face că-i crede impunând garanții de securitate ca amenințare și descurajare credibilă pentru viitoare agresiuni.  Totuși în partea noastră de lume nu trebuie să uităm că Rusia e relevantă pentru că o Rusie slabă este una agresivă, iar un Putin prins cu spatele la zid va folosi violența, toate resursele statului și voința sa pentru a distruge ce poate pentru a-și asigura succesiunea printr-o formă dorită de victorie a la Pirus. Pentru că oricum și-a distrus țara și poporul pentru generații.

Lavrov, diplomatul ofensiv al lui Putin scos din nou de la naftalină cu falsuri propagandistice

Totuși dincolo de propagandă și tirade vituperate patriotic pe cadavrele a 30.000 de ruși morți și inabilitați în decembrie 2025 – de două ori mai mulți decât în 10 ani de Afganistan și un record de pierderi de la începutul războiului – persistă dorința de a câștiga la masa verde măcar pacea, dacă războiul e pierdut, pentru a avea ce să vândă populației. Iar victoria în negocierile de pace trece prin formulele de păcălire a lui Donald Trump și a lumii cu pretinse înțelegeri, angajamente și referințe false la orice aberație unilaterală emisă de administrația lui Putin, cu pretenție de document sau normă internațională. Iar aici, bătrânul și hârșîitul Lavrov este pionul scos la înaintare, că oricum nu are ce pierde.

Lavrov a fost într-un con de umbră până recent, retras și ascuns sub umbrele a mai mulți adjuncți, ba chiar s-a auzit că va fi înlocuit sau că el ar vrea, a nu știu câta oară, să plece. A revenit în prim plan cu 2-3 interviuri, două internaționale, pentru a marca faptul că Rusia nu a făcut nici un pas înapoi, nu renunță la nimic, are cerințe maximaliste și de la pacea din Ucraina, și de la postura sa de deținător al dreptului de veto în Europa și în securitatea sa. Astfel că, recursul lui Lavrov s-a făcut la cele două ultimatumuri din decembrie 2021, înaintea începerii războiului, așa-numite propuneri către OSCE și NATO, în care esența era consacrarea dreptului de veto al Rusiei pentru securitatea europeană și tot ce mișcă militar pe continent și revenirea la situația de după unificarea Germaniei, cu retragerea NATO din Europa Centrală și de Est, acolo unde Rusia să aibă influență egală cu Occidentul.

Cum s-a întâmplat acest lucru? Printr-un număr de eschive diplomatice și un recurs la pretinse documente și angajamente niciodată existente, dar care au fost introduse pe masă, în istorie, în diferite momente, de către ruși, și care sunt folosite astăzi ca referințe, reluate din memoria și arhivele rusești, care pot fi manevrate lesne în discuțiile cu diplomații și politicienii mai slabi de înger și greu ascultători de consilieri și de documentele propriilor servicii de informații și instituții diplomatice. Este motivul pentru care aceste referințe merită demitizate public.

„Acordurile” de la Istanbul și Anchorage și securitatea egală în Europa

Nivelul de ambiție al Rusiei este, evident, maximalist, o postură prin care dorește să-și atingă obiectivele neo-imperialiste la masa verde, prin iuțeală de mână și nebăgare de seamă a partenerilor de negociere, dacă pe câmpul de luptă a dispărut șansa de a câștiga repede-  nici în 3 zile, cum era planificat blitzkriegul, nici în 5 ani care se vor împlini săptămâna viitoare, nici măcat în următorii 20 de ani, cum o indică viteza de înaintare și acaparare a teritoriului ucrainean. Dar nici America lui Trump nu stă doar într-o întâlnire sau într-un singur om, ca să nu mai vorbim despre faptul că președintele histrionic de la Casa Albă nu are cum să înghită vreodată păcăleala sau tentativa de a fi ridiculizat, așa cum s-a arătat la Anchorage, unde a oferit o scenă pentru un târg și a plecat cu o păcăleală a la Putin și bătaia de joc aferentă din social media.

Este punctul în care trei argumente cvasi-legale să fie demitizate: pretinsa înțelegere de la Anchorage, pretinsul acord de la Istanbul 2022 invocat și recursul la principiul securității egale în Europa. Iar abordarea se bazează pe efectul și rezultatul obținut deja de Rusia privind pretinsul angajament făcut de americani Uniunii Sovietice în 1991 de a nu extinde NATO, după reunificarea Germaniei și menținerea statului unit în UE și mai ales în NATO. Dar această pretenție rusă, din epoca putinismului la Apus, nu avea nimic de a face cu realitatea, au spus-o toți participanții la reuniune atât timp cât erau în viață, inclusiv Mihail Gorbaciov și ministrul său de Externe Kozârev – care o spune și astăzi, alături de participanții americani și de documentele întrevederilor. Atunci era vorba despre situația Germaniei reunite și amplasării de armamente în est, după retragerea trupelor sovietice, lângă o zonă post-comunistă ieșită de sub controlul rusesc, și când nimeni nu punea problema extinderii NATO, și nici nu exista voința suverană afirmată a statelor ieșite de sub comunism să plece în această direcție. Altfel dreptul internațional și suveranitatea egală a statelor era valabilă și atunci și nu putea fi blocată de înțelegeri informale ale unor terți, fie ei și cele două foste superputeri ale Războiului Rece.

În noua realitate propagandistică rusă, patronată de Lavrov acum, merită să luăm pe rând originile problemelor. Mai întâi, falsa pretinsă înțelegere de la Istanbul se referă la negocierile tehnice ruso-ucrainene care au avut loc imediat după agresiunea rusă în Ucraina, din 24 februarie 2022. Nu a existat nici o asumare politică, nici un acord, nici o ieșire publică sau declarație comună, nimic. Nu există, în fapt, nici un acord sau înțelegere la Istanbul, la care Lavrov să facă referire, ci doar o testare de către ucrainenii aflați în poziție dificilă a nivelului de ambiție și așteptărilor ruse emise atunci de reprezentanții lui Putin. Să ne amintim că atunci eram și în altă realitate, cu trupele ruse abia măturate din jurul Kievului, oraș aflat încă sub amenințarea coloanei de tancuri de 50 km la nord de Kiev și cu parte din teritoriu ocupat(a fost eliberat Khersonul și Harkivul abia în vara acelui an). Azi nu mai e valabilă situația de pe teren, nici postura Ucrainei care-și revenea din șoc, nici capacitatea Rusiei de a intra în Ucraina pe teren, în forță. Nimic din ceea ce s-a discutat la Istanbul, unde, din nou, nu a fost nici o înțelegere, nu mai regăsim astăzi în realitatea situației de pe teren și de pe linia frontului.

Pe de altă parte, vedem recursul repetitiv și fals la o pseudo-înțelegere de la Anchorage care este, de asemenea, superflu. La Anchorage nu a fost nici o înțelegere, nici un acord, nici o promisiune. Din contra, a fost o propunere unilaterală rusă ca să i se dea tot ceea ce a anexat ilegal și unilateral prin lege internă – adică inclusiv întreg Donbasul – înainte de a discuta măcar orice acord de pace. Or atât reuniunea lui Trump cu europenii de la Casa Albă, la câteva zile, cât și acordul în 20 de puncte convenit de SUA-UE-Ucraina, nu vorbesc de pornire decât de la nivelul liniei actuale și în nici un caz de vreo recunoaștere a cuceririlor teritoriale. Pentru că Rusia, după ce că este agresor și a încălcat dreptul internațional, regulile și angajamentele luate, a revizuit întreaga legislație pe care a creat-o singură și de bunăvoie, astăzi vrea ca ilegalitatea sa să i se recunoască de către comunitatea internațională, dacă se poate și de către Ucraina, pentru a se așeza serios la masa de negociere.

Securitatea egală a statelor din Europa, în varianta înscrisă în preambulul documentului CSCE, Helsinki, 1975, este cea de a treia și cea mai recent folosită interpretare și referire pentru a introduce drepturi unilaterale pentru Rusia lui Putin. Dacă recursul la un pretins angajament american din 1991, făcut lui Gorbaciov că NATO nu se va extinde în vest a ținut pentru administrația Trump la începuturi, sau măcar a părut să fie crezută de președintele Donald Trump, Lavrov și Rusia au zis să recidivează, poate mai iese ceva măcar pentru propaganda pro-rusă, dacă nu pentru victoria în război, de pe teren. Dar mențiunea din preambul nu are nimic de a face cu corpul acordului sau cu vreun drept de veto pretins astăzi de Rusia de la Europa Unită sau de la SUA pentru orice se petrece pe continent.

Amenințări percepute versus preocupări legitime de securitate

În fapt, ceea ce merită să subliniem este fondul temei lansată de Rusia. Astfel, Rusia pretinde că percepția sa despre securitate, evident unilaterală, ar trebui să prevaleze peste suveranitatea egală a statelor. Aici ar trebui să sară ca arși adevărații suveraniști europeni dacă ar fi serioși și nu sub influențele și banii sau constrângerile Moscovei. Pentru că suveranitatea egală a statelor este fundamentul Cartei ONU și a dreptului internațional actual, în vigoare, alături de independența și integritatea suverană a statelor, deci fără posibilitatea ca aceasta să fie relativizată în vreo formă de suveranitate limitată sub nici un pretext.

Desigur, în cazul Ucrainei, Rusia a adăugat, după vreun an de cugetări și săpături după chicițe avocățești, o narațiune care să respecte și pretenția de a se ține de dreptul internațional, și pe cea de a explica agresiunea calificată din Ucraina, punerea sub semnul întrebării a legitimității guvernării de la Kiev – lovitură pretinsă de stat în 2014, Maidanul și alungarea/fuga lui Yanukovici, care ar justifica agresiunea militară și nerespectarea integrității teritoriale pe  motivul că apără dreptul rușilor, rusofonilor și compatrioților – declarat tot unilateral prin lege internă a Rusiei.

După cum s-a demonstrat deja, și la Kiev a existat continuitate după fuga lui Yanukovici, postul fiind preluat constituțional de către președintele Radei Supreme, Parlamentul ucrainean, care era același, în continuitate, cu cel dinaintea fugii președintelui pro-rus, același Parlament care a votat noul guvern și a organizat alegeri prezidențiale. În plus, pe lângă continuitatea constituțională, Rusia însăși a recunoscut guverne ucrainene și președinți succesivi, s-a întâlnit și a avut acorduri și înțelegeri semnate, inclusiv acordurile de la Minsk I și II, care au pus capăt agresiunii militare din regiunile de Est ale Ucrainei în 2014. Deci guverne, puterea instalată și legitimitatea Kievului politic a fost recunoscută de către Rusia lui Putin.

Pretențiile mai recente despre existența unui principiu/acord convenit al securității egale în Europa întâmpină, însă, două probleme. Prima, este cea a amenințărilor percepute la adresa securității sale de către Rusia, evident unilaterale și abuzive. Ele ar trebui să fie satisfăcute de către toate statele europene, pretinde Lavrov, indiferent că sunt reinventate zilnic și pretențiile sunt crescute după bunul plac, scopul fiind refacerea imperiului sovietic după cea mai mare catastrofă a secolului 20, cum numește Putin desființarea URSS. A doua problemă juridică și de logică este dată de statutul de agresor al Rusiei în Ucraina, asumat mai întâi prin anexarea Crimeii în 2014, chiar prin decretul din martie 2014 de anexare, dar și prin războiul de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung a Ucrainei, declanșat în urmă cu aproape 4 ani, la 24 februarie 2022.

Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!

Lavrov cere astăzi garanții de securitate pentru Rusia, refuzând, în numele lui Putin, garanțiile de securitate pentru Ucraina. Pretenția sa vine pe baza pretinsului acord de la Helsinki al securității egale în Europa, respectiv al respectării amenințărilor percepute de Rusia, venite din partea Europei sau de la extinderea NATO. Nu este vorba aici despre pretenții legitime și așteptări împărtășite, ci despre o decizie unilaterală, individualistă, arbitrară și ilegală a Rusiei ca orice i se pare nepotrivit sau neconvenabil să fie declarat amenințare la adresa propriei securități. Evident că, nefiind comensurabile și acceptabile, pretențiile de această natură sunt lesne de respins pe baza dreptului internațional și a suveranității egale a statelor, libere să aleagă soluția de securitate sau prosperitate proprie, inclusiv alăturarea la Alianța nord- atlantică sau la UE.

Pe de altă parte, Rusia este agresorul, deci cea care are nevoie de garanții de securitate este Ucraina. Refuzul garanțiilor de securitate pentru Ucraina este o nouă acțiune de tip sferă de influență, politică de Mare Putere și de încălcare a suveranității Ucrainei. În plus, Rusia a insistat și are ambiția de a impune succesiunea acțiunilor eventuale în negocieri, cu declararea victoriei prin cedarea ante-festum a restului Donbasului, preluarea guvernului de la Kiev prin alegeri manipulate și alterate, inclusiv în Rusia și pe teritoriile ocupate și totodată prin păcălirea administrației Trump, care pare a consimți la o asemenea succesiune de dragul păcii cu orice preț, pacea de moment, nicidecum pacea justă și durabilă. Dar aici Rusia forțează bunul simț iar America are toate datele pentru a evita păcăleala. În plus, Rusia trebuie, în final, să plătească cheltuielile de război, așa cum trebuie să plătească și costul direct și moral generat de agresiune. În caz contrar, va recidiva: va lua o gură de aer, își va reconstrui forțele și va reporni războiul.

Si dacă s-a lămurit că Ucraina nu va cădea atât de repede, dacă nu reușește să preia puterea la Kiev falsificând, cumpărând și distorsionând alegerile, Rusia lui Putin oricum va testa Europa de Est și NATO, deopotrivă relația trans-atlantică, pregătirea armatelor NATO și capacitatea de reziliență a populației. Nu poate lua Ucraina, dar cum Putin are nevoie în continuare de un război, testul poate interveni în oricare din cele trei părți ale Flancului Estic – partea nordică, cu Finlanda, Suedia și Norvegia; central cu balticele și Polonia; sau partea sudică, cu România, Bulgaria sau chiar Turcia. Sau ar putea interveni oriunde altundeva pe teritoriul aliat, unde a identificat vulnerabilitatea și oportunitatea de a da lovitura.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

Dan Cărbunaru

Coiful de la Coțofenești simboliza jumătate din istoria de 5.000 de ani invocată de Marco Rubio în deschiderea discursului său de la #MSC2026. Europa ar putea păți precum muzeul Drents,  dacă nu își păzește moștenirea.  Nu ai cum continua istoria dacă nu o cunoști, respecți, aperi.

© Radu Bădoiu

Planul de apărare a eșuat în orășelul olandez pentru că breșele exploatate de atacatori, deși erau ușor de intuit, au fost tratate superficial. Așa cum încă superficial sunt tratate vulnerabilitățile de azi și de mâine ale muzeului Europa. 

Aliații americani de ani de zile avertizează pe mai multe voci, pe tonuri diferite: întăriți-vă paza! De la Sud și Est de tot atâta vreme bubuie avertismentele și agresiunile: întăriți-vă paza! În societățile noastre se instalează tot mai intens otrava războiului cognitiv: întăriți-vă sistemul imunitar. 

Aflăm, azi, de la președintele Finlandei, care ”umblă teleleu” prin Bavaria, că Finlanda apără flancul estic, alături de armatele unor țări dintr-o listă fără România. Poate îi dă o replică ministra de Externe, pe model Davos.

Muzeul România din rețeaua europeană rămâne printre primele fără exponate, în acest ritm.