Connect with us

EDITORIALE

Parteneriat, prietenie si proiecte in UE

Published

on

radu-magdin-300x199A mai trecut o zi a Europei in Romania, si dincolo de sondaje si de sentimente politice mixte (poate ca si Uniunea Europeana ne-a dezamagit nedand rezultatele scontate, dar nici noi nu am fost mai prejos), ramane problema influentei si a imaginii noastre in Uniunea Europeana. Daca despre imagine -si refacerea ei- am scris deja aici, a venit randul influentei ca tema dedicata. In acest context, sunt utile cateva remarci cu privire la ceea ce am putea numi un “3P”: parteneriat, prietenie si proiecte in UE. Cele trei sunt atat retete cat si manifestari ale influentei la Bruxelles si tin de un cerc virtuos. Cu cat stai mai bine la capitolul parteneriate, prietenii, si proiecte, cu atat ai mai mult succes, esti mai influent. Cu cat esti mai influent, cu atat ai parteneriate, prietenii si proiecte de succes. Nu intotdeauna e o regula cantitativa, dar cu siguranta este o regula calitativa.
Avem peste 5 ani de la aderarea la Uniune, cu parteneriate si prietenii oscilante si cateva proiecte (de exemplu: strategiile pentru Dunare respectiv Marea Neagra). Nu ne-am ales cu adevarat o tabara macro -sau nu e vizibila veritabil optiunea- si nu am avut o directie clara. Asta a facut ca, dincolo de eforturile tehnocrate ale diplomatiei si altor ministere, sa nu reusim victorii strategice rasunatoare. Esecul politicii -si a “retelei”, aproape inexistente, la nevoie, de prietenii si parteneriate- s-a vazut in dosarul Schengen, unde am fost faultati pe rand de tari din tabere diferite: Olanda, apoi Franta, apoi Germania, apoi Finlanda, ca un copil fentat de colegi cu mingea in curtea scolii.
Trebuie sa intelegem ca avem nevoie de o afiliere strategica, de prietenii si parteneriate strategice daca vrem mari victorii. Noi suntem buni sau chiar foarte buni tacticieni, ne miscam bine in batalii punctuale, inclusiv bugetare, pe ultima suta de metri, nu insa si in maratoane. Or, marile proiecte europene au nevoie de ani pentru a fi initiate si crescute pana la maturitate. Raportat la parteneriate si prietenie, ele pot fi bilaterale sau multilaterale. Totodata, trebuie sa intelegem ca nu poti fi partener si prieten cu toata lumea deodata. Trebuie sa poti conta cu adevarat pe cineva si cineva pe tine. Daca de exemplu esti cu Franta si Germania, nu poti fi la fel de bun prieten cu Marea Britanie si Olanda. Poti juca la mai multe capete tactic, dar nu si strategic, acolo e nevoie de o linie directoare. Putem sa ne plasam in tabara mai integrationista, alaturi de motorul franco-german (care nu merge mereu in aceeasi directie in combinatia Hollande-Merkel ca pe vremea cuplului Sarkozy-Merkel) sau in tabara mai liberala, alaturi de Marea Britanie, Olanda si tarile nordice.
Suntem in Visegrad+, insa liderul necontestat al grupului e Polonia. Varsovia e un exemplu excelent de directie strategica in materie de parteneriate si prietenii. Impreuna cu Suedia, a initiat in 2008 Parteneriatul Estic; faptul ca un asemenea proiect a fost propus de doua tari a dus la sporirea sanselor sale de succes (de altfel, faptul ca motorul franco-german a venit, decenii, cu propuneri la comun garanta reusita lor aproape perpetua). Tot Polonia este parte, alaturi de Franta si Germania din triunghiul de la Weimar, resuscitat in 2006. Jocul depaseste insa de multe ori bilateralul, de exemplu Germania, Polonia, Suedia si Republica Ceha au actionat in comun cu propuneri vizand Parteneriatul Estic, in februarie. Un alt exemplu, tot in patru, e Visegrad (in varianta clasica, nu “+”) si decizia de a avea trupe comune incepand cu 2016 intre Polonia, Cehia, Slovacia si Ungaria.
Dincolo de teorie, parteneriatele si prieteniile tin si de familii politice dar si de “chimia” dintre lideri si prietenia traditionala intre natiuni. Parteneriatul polono-suedez are, dincolo de interesele comune, o baza solida in prietenia intre ministrii Sikorski si Bildt. Prietenia se cultiva in timp, si e nevoie de stabilitate (oameni care sa ramana mai mult timp pe o pozitie – suficient timp pentru networking si proiecte sustenabile), de afinititate personala daca nu chiar si de “coincidenta” politica, si de proiecte concrete, care sa creasca increderea si baza reciproca unul in altul. Ce ar insemna asta pentru Romania de exemplu? Un exemplu ar fi plasarea strategica in tabara franco-germana, cu cultivarea intensa a Frantei ca partener bilateral, si a Poloniei ca partener de Visegrad. Premierul Ponta e in aceeasi familie politica cu Hollande (si a efectuat si o vizita recent la Paris), Presedintele Basescu in PPE cu polonezul Tusk. Eventual, putem dezvolta proiecte comune si cu Spania sau Italia pe ideea afinitatilor latine. Sau, o alta varianta ar fi o orientare strategica spre tarile liberale, cu cultivarea Londrei, detensionarea relatiei cu Olanda si tarile nordice. In orice caz, nu ne putem permite sa nu construim ceva strategic; altfel, episoade gen Schengen se pot repeta oricand. Fara prieteni puternici in momente cheie, putem fi blocati periodic in avantul nostru european.
Radu Magdin este CEO SmartLink Communications. A lucrat 5 ani la Bruxelles, in Parlamentul European si in sectorul privat bruxellez. E pasionat de afaceri europene si isi doreste o Romanie cat mai puternica in UE. 

Continue Reading
Advertisement
3 Comments

3 Comments

  1. Pingback: 2014-2020 spre un nou dezastru al absorbției fondurilor europene? (Prima parte) - Gogoloi

  2. Pingback: 2014-2020 spre un nou dezastru al absorbției fondurilor europene? (Prima parte) | caleaeuropeana.ro

  3. Pingback: Cum să ne promovăm la Bruxelles? — europunkt

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Trei lucruri de reținut în România după simfonia transatlantică de la München: SUA revin în Europa, o agendă transatlantică privind China și Rusia, iar UE nu poate înlocui NATO

Published

on

© Munich Security Conference

Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri. Cu această concluzie amară era trasă cortina peste ediția de anul trecut a Conferinței de Securitate de la München, care clama, în premieră, conceptul “Westlessness” pentru a sintetiza o dezoccidentalizare a Occidentului în sine și a lumii în ansamblu, adică o rupere a ordinii bazate pe reguli prin presiunea autoritarismului de la Moscova sau Beijing.

Până aseară, trecuseră aproape cinci ani din clepsidra relației transatlantice de la cele din urmă discursuri consonante între cele două maluri ale Atlanticului de Nord. Scena Conferinței de la München s-a deschis digital timp de câteva ceasuri pentru a pune laolaltă Washingtonul, Berlinul, Parisul, Bruxellesul și Londra, centrele de putere ale marilor actori occidentali, și pentru a concretiza ceea a lipsit lumii în anii diferiți, dar turbulenți, ai administrației Trump: reașezarea alianței transatlantice la locul său, acela de piatră de temelie de ordinii globale bazate pe reguli. O simfonie transatlantică, dar cu particularități…

Casa familiei transatlantice de aproape șase decenii, Conferința de Securitate de la München a jucat vineri rolul de platformă de conversație strategică indispensabilă în armonizarea dialogului dintre Europa și Statele Unite, oferind sub titlul “Beyond Westlessness” un adevărat “regal al liderilor” prin discursurile președinților Joe Biden și Emmanuel Macron, cancelarului Angela Merkel, prim-ministrului Boris Johnson și liderii UE și NATO, Ursula von der Leyen, Charles Michel și Jens Stoltenberg. Pe scurt: cvartetul SUA – Franța – Germania – Regatul Unit și instituțiile multilaterale democratice create, pe rând, pentru a crea condiția păcii și securității (NATO) și a bunăstării (UE) în Europa.

Cavaleria transatlantică călărește din nou, a sintetizat David M. Herszenhorn de la Politico această garnitură de discursuri găzduite virtual de ambasadorul Wolfgang Ischinger.

De la București, însă, metaforele noii agilități transatlantice se văd altfel. O simfonie transatlantică impulsionată de revenirea mult așteptată și ovaționată a Americii, cu o Germanie prudentă, cu marile instituții occidentale injectate fie cu optimism, fie cu pragmatism, și cu un membru al orchestrei cu o partitură a nuanțelor ușor distonante.

© Munich Security Conference

1) America a revenit, Alianța transatlantică a revenit – Este fraza centrală în jurul căreia a fost rotunjit discursul lui Joe Biden, primul președinte american care se adresează Conferinței de Securitate de la München, deși o altă referire a rămas cât se poate de critică “suntem într-un punct de inflexiune”. Un discurs care a apăsat pedala distanțării în mai toate aspectele de politică și de securitate internaționale de viziunile fostei administrații, o excepție majoră: China. Mai mult, aproape toate elementele invocate de Biden relevă o bătaie strategică înspre competiția strategică de lungă durată cu China, nominalizată ca atare. Memoria istorică către piatra de temelie a alianței transatlantice, apelul la salvgardarea democrațiilor, de la nivelul alianței transatlantice cu Europa și până la colaborarea în trio cu democrațiile din Asia-Pacific, combaterea schimbărilor climatice și lupta împotriva pandemiei, toată inculcă o angrenare, fie prin competiție, prin cooperare, a Chinei pentru a-i limita spațiul global de manevră.

Pentru România și Europa de Est, discursul lui Joe Biden are trei elemente rezonante: afinitatea transatlantică și asumarea clauzei de apărare colectivă din Tratatul NATO, denunțarea agresivității Rusiei, cooperarea cu Europa ca întreg și bilateral și aprecierea investițiilor europene în apărare.

Faptul că Joe Biden a legat mesajul său ca parteneriatul dintre Europa și SUA să fie piatra de temelie în relațiile internaționale și din acest secol de angajamentul SUA pentru articolul 5 nord-atlantică este o veste bună pentru România și țările din regiune care nu aderă frenetic la conceptul de suveranitate europeană promovat de Franța lui Emmanuel Macron. 

Țintirea directă a strategiei Rusiei lui Vladimir Putin – care încearcă să slăbească proiectul european și NATO pentru a intimida state individuale și a nu negocia cu o comunitate transatlantică unită – furnizează în mod direct Bucureștiului și celorlalte capitale din regiune o linie de argumentație politică, diplomatică și strategică în favoarea unei atitudini unite euro-atlantice față de Moscova și a unor noi măsuri de consolidare a flancului estic, de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și a înzestrării Inițiativei celor Trei Mări cu oportunități și certitudini în sectoarele transport, digital și energie.

Nu în ultimul rând, Biden a făcut o mențiune care a lipsit în anii administrației Trump, prejudiciind relația dintre Europa și SUA ca întreg.  “Permiteți-mi să șterg orice urme de îndoieli persistente, SUA vor colabora îndeaproape cu partenerii noștri din UE și din capitalele de pe tot continentul, de la Roma la Riga”, a spus președintele american. Afirmația este reconfortantă din două privințe. În primul rând, golește muniția celor care au tratat politica lui Donald Trump ca laitmotiv pentru a sădi o decuplare treptate a Europei de SUA. În al doilea rând, reafirmă un principiu vechi la Washington, acela că SUA colaborează cu aliații și asemenea principiului subsidiarității din UE; atunci când este necesar o face la nivelul UE, iar când situația o determină o face la nivel bilateral. Încă o fereastră de oportunitate pentru România, mai ales în 2021 când aniversăm un deceniu de la semnarea Declarației Comune de Parteneriat Strategic România-SUA. În fond, noua Strategie de Apărare a României definește “pre-eminența SUA” în fața Chinei drept element cheie pentru interesul național și comportamentul agresiv al Rusiei ca fiind principala amenințare la adresa României.

La același punct, un cuvânt și despre discursul lui Boris Johnson. A reprezentat o prelungire a mesajului transmis de Joe Biden, o reafirmare o făgăduinței atașamentului britanic față de securitatea europeană și un semnal pozitiv pentru flancul estic al NATO. Dacă America a revenit, Regatul Unit rămâne în Europa, chiar dacă nu în Uniune.

© Munich Security Conference

2) O agendă comună transatlantică privind Rusia și China și reechilibrarea coaliției transatlantice printr-o Europă autonomă – Nu mai este de mult timp un secret această ambiție a președintelui francez Emmanuel Macron de a construi o Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic. Este, în fond, în tradiția Franței postbelice și o reîncarnare politică a viziunii lui Charles de Gaulle, care contesta doctrina Eisenhower în epoca Războiului Rece și monopolul arsenalului americano-britanic care asigura umbrela de securitate nucleară euro-atlantică. După Brexit Franța a rămas unica putere nucleară din Uniunea Europeană, cel mai mare buget militar al unei țări deopotrivă UE și NATO și singurul stat UE membru permanent la Consiliul de Securitate al ONU. Sunt avantaje pe care Emmanuel Macron caută să le fructifice în realități strategice menite să transforme Parisul în capitala unde se dă ora politicii externe europene.

Din aceste motive, când s-a adresat scenei de la München, principala atenție acordată discursului său în această zonă de Europa provine din răspunsul lui Emmanuel Macron la doctrina autonomiei strategice.

Ideile sale principale – reechilibrarea coaliției transatlantice, alocarea a 2% din PIB pentru apărare, SUA devin o putere a Pacificului, autonomia strategică a UE este compatibilă cu NATO, revizitarea conceptului strategic al Alianței și sporirea rolului politic al acesteia – dezvăluie câteva tendințe ale unui decupaj geostrategic.

În primul rând, Emmanuel Macron își dorește să rămână principalul interlocutor occidental și, de ce nu, european pentru administrația de la Washington așa cum s-a întâmplat în perioada lui Donald Trump. Apoi, prin repetarea constantă și abrazivă a criticilor la adresa NATO – de la moarte cerebrală în 2019 la chestionarea relevanței acesteia în 2021 -, liderul francez nu se îndepărtează cu mult de epoca gaullistă, când Franța a părăsit structurile de comandă militară ale NATO, unde a revenit abia în 2009.

Toți aliații, inclusiv Emmanuel Macron, sunt de acord că procesul de reflecție NATO 2030 trebuie să conducă către un concept strategic pentru o alianță mai puternică din punct de vedere politic, militar și mai implicată globală. Președintele francez este conștient că NATO se bucură de un sprijin redutabil din partea SUA și Marii Britanii, aspecte reconfirmate la München, și că reprezintă umbrela de securitate a Europei de Est, însă tocmai prin această abordare încearcă el să reechilibreze coaliția transatlantică. Summit-urile NATO din 2021 și, probabil, 2022, când ar trebui adoptat noul Concept Strategic, vor fi decisive în acest sens.

Și, în fine, nuanța că “SUA devin o putere a Pacificului”, deși o realitate strategică incontestabilă, a fost, geopolitic, cel mai non-transatlantic enunț din decorul virtual al Conferinței, unde “prețuirea” relansării relației transatlantice a fost tonul principal.

Da, Emmanuel Macron este acel membru al orchestrei cu o partitură a nuanțelor ușor în dezacord.

© Munich Security Conference

Din cealaltă capitală influentă a UE – Berlin – cei 16 ani de mandat ai Angelei Merkel și schimbatul gărzilor pentru patru președinți americani și-au spus cuvântul. Pragmatică în intervențiile sale, Merkel a păstrat același ton transatlantic care o caracterizează, deși continuă să apere proiectul Nord Stream 2 cu Rusia sau recentul acord de investiții cu China, întreținând dezacorduri transatlantice. Ca joc geopolitic, este aproape similar cum Barack Obama și Joe Biden apărau acordul nuclear cu Iranul, chiar dacă acesta provoca temeri în Israel, aliatul principal al SUA în regiune. Nu întâmplător am inserat această remarcă pentru că dacă este un lucru care s-a întors în centrul politicii externe americane odată cu venirea lui Joe Biden este semantica diplomatică, iar cancelarul Germaniei știe cel mai bine acest lucru.

Astfel, susținerea exprimată la München pentru o agendă comună transatlantică în ce privește Rusia și China nu reprezintă o noutate sau o modificare de optică politică întrucât ea nu semnifică că SUA vor propune și Europa va accepta. Angela Merkel, asemenea lui Emmanuel Macron, dar cu alte specificități, caută să se asigure că Europa va avea un cuvânt greu de spus în reașezarea scenei internaționale, care va pendula o vreme între competiția dintre marile puteri și o ordine cu multipolarități regionale. 

Joncțiunea de politică externă Obama – Trump – Biden a alterat locul Americii în peisajul multilateralismului global, permițând Europei să evolueze prin diplomație, norme, ajutor umanitar și alte elemente de soft power. Astfel, pretențiile cel puțin ale părții occidentale din Uniunea Europeană de partener cvasi-egal al Statelor Unite au crescut. La fel de adevărat este însă că triada elementelor de putere internațională – politic, economic și militar – aparține încă Statelor Unite, care beneficiază încă de avantajul unei pre-eminențe globale.

Pentru București, discursurile lui Macron și Merkel trebuie privite constructiv, iar elemente care pot altera fie unitatea transatlantică, fie unitatea europeană, trebuie izolate. 

3) NATO și Uniunea Europeană. O clarificare a rolurilor în noua era transatlantică – Prezența pe scena virtuală a Conferinței a președinților Comisiei Europene, Consiliului European și secretarului general al NATO a completat creuzetul geopolitic al revigorării transatlantice.

Atât președintele Comisiei Europene, cât și președintele Consiliului European, au lăsat în urmă două senzații specifice Uniunii Europene: un optimism incurabil al forței instituțiilor normative de a promova agenda multilaterală globală și o abordare care servește interesul general al Uniunii, ținând cont de interesele tuturor statelor. Deși a invocat autonomia strategică promovată de președintele francez, liderul Consiliului European, Charles Michel, a balansat rapid această idee ca parte a eșafodajului transatlantic și a unui “pact fondator” UE-SUA. 

Faptul că ambii lideri ai instituțiilor UE au nominalizat China și Rusia drept provocări autoritare la adresa democrației și a comunității transatlantice au exemplificat că deja se construiește o multiplă cauză comună între Uniunea Europeană și Statele Unite pe scena globală. Dosarele concrete precum tranziția climatică și tranziția digitală în care Europa arată calea prin deciziile luate în 2019 și 2020 pot fi domeniile globale în care UE să conducă relația transatlantică.

După ce la edițiile din 2019 și 2020 discursurile lui Jens Stoltenberg au avut cea mai puternică vocație transatlantică, de data aceasta intervenția a generat o altă perspectivă: aceea de clarificare a rolurilor pe care NATO și Uniunea Europeană le au în construcția transatlantică.

Privit ca un “reparator” pentru modul în care conduce Alianța din 2014 încoace – agresiunea Rusiei, administrația Trump, ascensiunea Chinei reînnoirea NATO – a fost cel care i-a dat o replică de la distanță lui Emmanuel Macron. 

“UE nu poate înlocui NATO și nu poate proteja Europa. Orice încercare de a slăbi legătura transatlantică va diviza Europa”. În jargon anglo-saxon o astfel de frază este sintetizată prin “period” (punct.)

În fapt, în timp ce procesul privind Conferința pentru viitorul Europei trenează, fiind gripat până de curând în faimoasa dilemă europeană – “cine să conducă acest for?” – NATO are o foaie de parcurs clară. Propunerile lui Jens Stoltenberg pentru NATO 2030 – finanțare comună a apărării și descurajării pe flancul estic (Rusia), un fond de inovare (digital, cyber, hibrid), investiții verzi în apărare, consolidare politică, abordarea ascensiunii Chinei prin angajarea cu partenerii din Asia-Pacific – au cunoscut deja lumina zilei și au un unic scop: revizuirea Conceptului Strategic pentru a fi adoptat în 2022.

Ediția fulger de la München a fost o simfonie pentru cei care cred că relația transatlantică nu și-a spus ultimul cuvânt dominant pe arena internațională, iar recesiunea geopolitică a Occidentului pare să fi luat sfârșit în perspectiva asumării asumării unei partituri comune în fața unei epoci marcate de concurență strategică pentru supremație.

Continue Reading

EDITORIALE

Op-ed | Eurodeputatul Dragoș Tudorache: Inteligența artificială, prezent și viitor. Cum ar trebui să se transforme statul pentru a face față noilor provocări

Published

on

© European Union 2020 - Source : EP

de Dragoș Tudorache, europarlamentar USR PLUS & Renew Europe, președintele Comisiei speciale pentru inteligența artificială în era digitală

Articolul de opinie a fost publicat inițial în limba engleză pe platforma ourworld.co.

Odată cu venirea Ursulei von der Leyen și a „Comisiei geopolitice“ axate pe dublele priorități strategice – transformarea digitală și pactul verde – bula bruxeleză a început să dezbată continuu pe tema inteligenței artificiale și a impactului acesteia asupra omenirii.

Orice tehnologie nouă, de la motorul cu aburi încoace și cu mult înainte, a modelat societatea. În secolele XVIII și XIX, revoluția industrială a transformat fundamental modul în care am făcut lucrurile, fără prea multe preocupări legate de consecințele sistemice. Anul 2021 ne-a gpsit mult mai bine pregătiți. Avem datoria de a ghida mai bine evoluția societății în loc să construim viitorul acesteia din inerție sau dependenți fiind de alegerile din trecut. Avem o oportunitate uriașă de a pune baze solide pentru dezvoltarea inteligenței artificiale (IA) și de a o folosi pentru a construi societatea de mâine într-un mod conștiincios. Pentru asta, trebuie să facem alegerile corecte acum și să deschidem căi pentru a lua decizii corecte și în viitor.

Ceea ce simt că lipsește din dezbaterile de la Bruxelles, și din alte părți ale lumii, este o viziune de avangardă pentru inteligența artificială – o viziune care ne proiecteză cu câteva decenii în viitor și ne dă o direcție clară. Fără a nega importanța conversațiilor despre inteligența artificială care sunt pe ordinea de zi, trebuie să începem să ne punem întrebări despre ziua de mâine. „De ce“ și „cum“ ar trebui să fie întrebări din prezent la care să găsim răspunsuri pentru viitor. Trebuie să începem să ne pregătim să facem față cu succes transformărilor sistemice pe care IA le va aduce în societățile noastre, inclusiv în modul în care funcționează statul și instituțiile sale. Aceasta este o conversație globală; Uniunea Europeană poate oferi leadership global în planificarea transformării statului odată cu revoluția AI și, astfel, poate deveni cu adevărat o superputere geopolitică, așa cum are în plan.

Premisa mea este simplă: statul modern, așa cum a fost modelat după Pacea de la Westfalia, riscă să devină cea mai neajutorată și, probabil, următoarea victimă a inteligenței artificiale. Cu o birocrație și o administrație lente, învechite, adesea ineficiente, statul nu are decât un singur avantaj față de toate celelalte structuri care stau la baza organizării activității umane: dimensiunea și monopolul său asupra furnizării de securitate și servicii sociale, precum și crearea și implementarea de reguli pentru funcționarea societății și a economiei. Dar monopolul său asupra puterii, care i-a permis să reziste șocurilor masive de-a lungul istoriei (de la războaie până la creșterea pe scară largă a tehnologiilor disruptive), poate face ca lucrurile să se înrăutățească considerabil atunci când vorbim de AI – nu numai în UE, ci și oriunde în lume.

Inteligența artificială, dincolo de oportunitățile pe care le va oferi omenirii, aduce cu sine și mijloacele pentru dispariția sau pervertirea statului. Iar structurile suprastatale, cum este de exemplu UE, sunt doar puțin mai protejate de amenințările directe cu care se confruntă statele. Însă pericolul este de aceeași natură.

O amenințare din partea mecanismelor de piață

Prima amenințare la adresa existenței statului vine din partea forțelor pieței – o provocare a viabilității sale economice. Pe măsură ce datele încep să se deplaseze în mod (aproape) liber în mâinile companiilor private și pe măsură ce algoritmii de IA se dezvoltă și se îmbunătățesc în fiecare sector imaginabil al economiei, concurența în livrarea – deja ineficientă din partea statului – a serviciilor de bază este în creștere. Când serviciile de sănătate privată, îmbunătățite de IA, vor deveni mai ieftine și mai eficiente decât asistența medicală acordată de stat, cum își va justifica statul cheltuielile pentru sănătate? Când educația privată bazată pe IA – personalizată, de ultima generație, bazată pe date, pregătită pentru era digitală – va deveni normă, cum va concura statul? Când, în cele din urmă, securitatea privată asistată de AI îi va face pe cetățeni să se simță în siguranță și protejați, cum își va justifica statul existența? Când toate serviciile pe care le oferă statul vor fi furnizate mai bine de un sector privat alimentat de AI, ce îi va oferi statului autoritatea de a elabora și aplica legile și regulile de funcționare a societății? Și când companiile private vor începe să reinventeze regulile și să ofere sisteme alternative de „guvernare“ a comportamentului care devin mai importante pentru cetățeni decât regulile statului, cum își va menține statul monopolul privind arbitrarea în societate și asigurarea justiției?

Înainte de apariția inteligenței artificiale și a economiei datelor, cetățenii au încredințat statului competențe exclusive, pentru că statul era singura instituție suficient de mare pentru a furniza anumite servicii. Statul a fost singura instituție suficient de mare pentru a colecta taxe, a fost singura instituție suficient de mare pentru a administra monopoluri naturale și singura instituție suficient de mare pentru a menține o armată care să poată combate armatele altor state.

Apar însă datele: noul combustibil, poate chiar viitoare monedă a economiei digitale. Și pe aceste date, în special din cauza vulnerabilității statului la pervertire atunci când colectează date sau dezvoltă IA, sectorul privat are un cvasi-monopol. Rolurile s-au inversat: companiile private sunt acum din ce în ce mai eficiente în furnizarea a ceea ce statului i s-a încredințat în mod istoric să furnizeze. Și, cu toate că nu există încă o companie care să concureze cu un stat modern (și chiar dacă statul încă deține un monopol încredințat de către cetățeni pentru a elabora și aplica norme), avântul în această direcție este deja o realitate. În măsura în care din ce în ce mai mult activitatea umană a devenit dependentă de date și alimentată de acestea, cum poate statul să se adapteze astfel încât să poată concura și supraviețui?

Pericolul pervertirii interne

A doua amenințare pe care IA o aduce existenței statului vine din direcția opusă: oferă instrumentele prin care statul poate să dobândească o putere incredibilă aupra cetățenilor săi. Cu cât statul colectează, stochează și procesează date din ce în ce mai sofisticate și detaliate despre cetățenii săi cu ajutorul algoritmilor de IA tot mai sofisticați, cu atât cadrul instituțional care asigură funcționarea democratică – și nu doar democratică – a statului devine tot mai instabil. Progrese importante într-un domeniu de competență a statului – cum ar fi de exemplu capacitatea de a prezice eventualul comportament infracțional al fiecărui cetățean sau, invers, de a identifica și recompensa comportamentul cetățenilor care respectă legea – schimbă echilibrul de putere instituțional și modifică parametrii competiției de putere între instituțiile statului. Alocarea resurselor între instituții se mută treptat către instituții care sunt mai eficiente în asigurarea bunăstării cetățenilor și se transformă, în timp, într-o mașinărie gigantică de control al populației, ce „optimizează“ în mod continuu și intrusiv viața cetățenilor săi. Acesta este doar un scenariu care nici măcar nu are nevoie de un stat totalitar pentru a deveni realitate. Nici statul – sau liderii săi – nu trebuie să aleagă în mod conștient „să controleze“ oamenii. Odată ce statul e în măsură să profileze fiecare „client” al său – din punct de vedere coportamental, psihologic, politic și într-o mulțime de alte moduri – nu va mai fi cale de întoarcere. Tehnologia o permite, pentru prima dată în istoria omenirii. Și statul este, de altfel, istoric, gardianul implicit al datelor cu caracter personal ale cetățenilor săi. Deci, tentația e mare.

Până în 2030, UE trebuie să definească un nou set de reguli, potrivit erei digitale, după care statul trebuie să joace în tratarea datelor cetățenilor și în implementarea IA. Bruxelles-ul e, pe bună dreptate, îngrijorat cu privire la aplicarea tehnlogiei de recunoaștere facială, a sistemelor predictive în aplicarea legii, a sistemelor de notare (ranking) socială și a altor tehnologii periculoase care ar putea fi utilizate în mod abuziv de către autoritățile publice, mai ales atunci când sunt combinate cu prejudecăți și cu o doză de discriminare. Însă drumul către Big Brother nu e neapărat o linie dreaptă. Trebuie să ne gândim bine și să anticipăm eventualele rezultate negative care pot apărea din utilizarea datelor cu caracter personal ale cetățenilor și punerea în mâinile autorităților de stat a unor algoritmi de IA puternici, chiar și pentru cele mai benigne utilizări. Pentru aceasta, statul însuși trebuie transformat, astfel încât să fie rezistent la orice formă de coruptibilitate chiar și atunci când este dotat cu instrumente tehnologice periculoase. Trebuie să reinventăm sistemul de control și echilibru și să rescriem contractul social pentru era digitală astfel încât statul să supraviețuiască și să continue să își îndeplinească scopul.

Fake news și dezinformare

A treia provocare la adresa statului adusă de inteligența artificială vine din afară – atacul direct asupra adevărului, prin dezinformare și știri false amplificate de IA. Odată ce adevărul devine relativ și ușor de schimbat, ordinea socială se clatină și ea și statul este amenințat. Deși propagnada, dezinformarea, manipularea în masă și știrile false sunt vechi de când lumea, IA poate fi folosită pentru a amplifica aceste amenințări dincolo de ce am văzut până acum.

Aceasta este o provocare existențială, în primul rând, pentru sistemele democratice, pentru că democrația este alimentată de adevăr: cetățenii trebuie să știe adevărul pentru a vota, pentru a lua decizii, iar votul este elementul fundamental al sistemelor democratice. Statul democratic este în pericol de destrămare atunci când părti terțe (indiferent dacă vorbim despre alte state sau actori nestatali, internaționali sau autohtoni) pot influența rezultatul alegerilor prin instrumente puternice alimentate de IA. Nu suntem încă acolo, dar progresul nu este liniar: odată ce astfel de instrumente de manipulare în masă devin suficient de puternice încât să ajungă dincolo de orice control, eșecul statului democratic va fi brusc, nu treptat.

Ordineal socială este relevantă pentru stabilitatea tuturor societăților, nu doar a democrațiilor. Știrile false și dezinformarea alimentate de IA pot pune, de asemenea, în genunchi și state nedemocratice, inclusiv acele state care contruiesc și folosesc astfel de instrumente pentru a-și promova agenda internațională. Și, în viitor, statele autoritare ar putea fi chiar mai vulnerabile în fața acestei amenințări decât democrațiile. Pe măsură ce societățile democratice dezvoltă anticorpi pentru a face față unor astfel de atacuri directe asupra funcționării lor democratice, statele autoritare sunt mai predispuse să dezvolte instrumente de manipulare în masă interne pentru a-și controla cetățenii și pentru a le proiecta acestora o versiune preferată a realității. Dar atunci când dezinformarea bazată pe IA va fi accesibilă și actorilor mai mici, inclusiv disidenților interni, menținerea unei versiuni fabricate a adevărului și retușarea continuă a acestei versiuni vor deveni din ce în ce mai dificile.

Stabilitatea statului, democratic sau nu, depinde de adevăr sau, cel puțin, de stabilitatea „adevărului“ local. Progresul societății, inclusiv transformarea digitală, trebuie să fie alimentat de adevăr, deoarece progresul științific poate avea loc doar atunci când datele empirice rămân neschimbate. Iar ordinea internațională bazată pe reguli este alimentată de adevăr, deoarece regulile și deciziile în forurile internaționale se bazează pe fapte și pe adevăr. Instrumentele bazate pe IA care pot manipula populațiile pe scară largă și pot schimba adevărul pentru a influența rezultate la scară largă sunt o amenințare pentru toate statele și o amenințare pentru viitorul stabilității globale.

Transformarea statului pentru a face față provocărilor AI

Răspunsul la toate cele trei provocări – concurența din ce în ce mai acerbă ce vine din partea companiilor private în furnizarea de servicii fundamentale, vulnerabilitatea statului în fața pervertirii din interior în cazul utilizării eronate a tehnologiei și atacul asupra ordinii sociale prin instrumente de manipulare în masă bazate pe IA – stă în reinventarea statului în cea mai sigură și de încredere platformă digitala pentru cetățenii săi. Dar cum?

În primul rând, statul trebuie să fie primul actor din societate care oferă cetățenilor un mecanism sigur, de încredere și inalienabil pentru asigurarea proprietății asupra datelor personale, inclusiv în interacțiunea cu statul însuși. „Identitatea electronică europeană sigură“ a Comisiei, prefigurată de Ursula von der Leyen în discursul său privind starea Uniunii, este un pas în direcția corectă, dar are nevoie de mai multă amploare și ambiție. Privind către 2030, UE trebuie să ofere statelor sale și, prin urmare, cetățenilor săi, o soluție nu doar pentru proprietatea și utilizarea datelor personale, ci și pentru „monetizarea“ acestora. Dacă oamenilor li se oferă un mecanism prin care să poată obține beneficii cuantificabile și garantate de către stat din datele lor (poate în aceeași măsură în care statul garantează moneda ca purtător de valoare economică), forțele pieței vor susține statul în concurența inegală cu sectorul privat. Companii de tipul Google și Amazon vor trebui să se adapteze expectativei tot mai mari de valorificare economică a datelor personale, iar statul va primi un nou rol în protejarea drepturilor cetățenilor sai.

În al doilea rând, statul trebuie să devină cel care definește standardele în modul în care sunt utilizate datele cu caracter personal. Pentru asta, statul trebuie să devină el însuși o platformă digitală agnostică, care nu stochează date și prin care cetățenii își folosesc, în deplină cunoștință de cauză și în complet control, datele pentru a accesa servicii sau pentru a obține beneficii economice. Statul trebuie să devină gardianul altruist și de încredere al datelor cetățenilor săi, la fel ca o bancă sau ca un seif. Regulile trebuie rescrise și funcționarea instituțiilor statului trebuie reechilibrată pentru a garanta cetățenilor inviolabilitatea datelor lor. Și, la fel cum statul plătește angajați pentru timpul și abilitățile lor prin angajări directe și licitații publice, tot așa ar trebui să dea tonul viitorului digital oferind cetățenilor valoare economică directă în acele situații în care dorește să folosească, temporar și pentru scopuri limitate și clar definite, datele personale ale cetățenilor.

În al treilea rând, statul trebuie să se dechidă pentru ca toată lumea să beneficieze – cetățeni și industrie – stabilind astfel atât standarde de transparență, cât și de informare. Prin deschiderea unui volum din ce în ce mai mare de date pe care le generează, statul poate accelera transformarea industrială bazată pe date, alimentând inovația și progresul. Permițând industriei să beneficieze de date publice și să creeze date împreună cu autoritățile publice, încurajând și facilitând partajarea și utilizarea comună a datelor industriale și bazându-se pe monopolul natural pe anumite tipuri de date pentru a stabili stardarde, statul poate alimenta dezvoltarea și poate deveni o platformă de încredere și pentru actorii economici, nu doar pentru cetățeni. Și oferind datele sale și acționând ca un actor neutru într-un ecosistem alimentat de date și informații, statul poate garanta, de asemenea, o versiune consecventă și empirică a „adevărului“ care este mult mai greu de subminat, sporind propria imunitate la dezinformare și atacuri de manipulare din exterior.

Având în vedere economiile la scară largă și cerințele de interoperabilitate pentru astfel de schimbări transformatoare în ADN-ul statului, Uniunea Europeană are un rol crucial de jucat la acest capitol. „Statul“ tradițional va deveni din ce în ce mai nesemnificativ într-o economie digitală în care datele circulă la o viteză incredibilă pe tot globul. Niciun stat nu poate gestiona de unul singur o astfel de transformare. Conform principiului subsidiarități, statele membre vor fi în cele din urmă responsabile pentru mai multe schimbări genetice pe care era digitală le cere pentru a le asigura supraviețuirea. Și Uniunea Europeana este în poziția perfectă de a oferi manualul de transformare. Până în 2030, trebuie să avem acest manual gata – și, odată cu acesta, un nou set de reguli pentru rolul Uniunii în transformarea digitală.

Continue Reading

EDITORIALE

Experiența “Donald Trump” – demonstrația că Alianța Transatlantică are supraviețuirea în codul său genetic

Published

on

© Cătălin Crudu Photography

Reacțiile, comentariile și interacțiunile din mediul virtual românesc pe tema celor întâmplate la Capitoliul SUA sunt încă o dovadă a polarizării, a abordărilor pasiv-agresive și a unor obsesii de justificare și validare a opiniilor. Această tentație înlocuiește, din păcate, moderația, gândirea critică și echidistanța.

Relațiile dintre oameni, comunități și state transcend vremelnicia unor lideri sau a altora. Cu unii există construcție de lungă durată, cu alții oportunitate, iar în alte cazuri care înainte erau izolate există damage control și atenuarea perspectivelor de înrăutățire a acestora.

Îmi amintesc cum în 2016 priveam amuțit la Brexit și la alegerea lui Donald Trump. Pe parcursul anilor, am relatat de la trei reuniuni la nivel înalt ale NATO cu Donald Trump pe scenă. Și le spun reuniuni pentru că în acea perioadă a fost ocolită intenționat denumirea de “summit” de către oficialii NATO pentru a diminua din greutatea mediatică. La reuniunea din 2017, când aliații inaugurau noul sediu NATO, toți liderii priveau siderați la discursul de tip ultimatum pe care Trump îl susținea, cerând europenilor să investească 2% din PIB pentru apărare. De asemena, îmi amintesc cum o bilaterală Donald Trump – Klaus Iohannis a fost anulată pentru că reuniunea NATO de la Bruxelles din 2018 a devenit una de criză transatlantică cu dispute între SUA și vest-europeni în frunte cu Germania. În viitor, odată cu retragerea unor lideri precum Angela Merkel, se va vorbi mult despre acea reuniune pe marginea prăpastiei. Apoi, pătată de afirmațiile lui Emmanuel Macron privind “moartea cerebrală a NATO”, reuniunea aniversară de la Londra din 2019 nu a fost aruncată în aer de Donald Trump pentru că diplomații euro-atlantici au lucrat din greu să arate tendința de creștere a bugetelor apărării. Cu o altă administrație, cine știe, poate summitul de 70 de ani ar fi avut chiar la Washington, acolo unde totul a început. Dar riscul sciziunilor era prea mare.

În anii aceștia, administrația Trump (greutatea nu cade pe persoană) a avut însă dreptate cu câteva chestiuni precum creșterea bugetelor militare ale europenilor care era deja o temă importantă încă din anii Obama și criticarea Germaniei din această privință, cuplată însă cu relațiile energetice cu Rusia, provocarea nr. 1 la adresa securității euro-atlantice. Apoi, detașarea SUA de o abordare multilaterală înspre una de confruntare cu China, în principal, are o explicație de natură hegemonică în planul relațiilor internaționale: aceea de a prezerva pre-eminența SUA în fața unei puteri în ascensiune care reprezintă o provocare pentru modul de viață occidental. În schimb, cu o execuție tactico-strategică defectuoasă în actuala stare globală: aceea de sabotare a alianțelor Americii în lume. Mai rămâne un aspect: relațiile SUA cu partenerii strategici din Europa de Est, inclusiv România, au primit imbolduri. În termenii intereselor strategice ale României trebuie spus că ne-am îndeplinit obiectivele cu o administrație dificilă și imprevizibilă, în timp ce temeliile legăturii transatlantice au fost sub asediu. Au fost anii în care și cele mai sigure ape strategice s-au dovedit dificil de navigat.

Aseară, temelia nord-americană a fost sub asediu, să sperăm că pentru ultima dată. Experiența “Donald Trump” este o demonstrație: aceea că Alianța Transatlantică are supraviețuirea în codul său genetic și poate rezista și celor mai grele provocări pentru a se reinventa și revigora. Primele astfel de borne vor fi summiturile NATO și UE-SUA cu administrația Joe Biden.

Continue Reading

Facebook

Team2Share

Cristian Bușoi38 mins ago

Cristian Bușoi, președintele Comisiei ITRE: Producția vaccinurilor COVID-19 reprezintă astăzi o povocare industrială

MAREA BRITANIE2 hours ago

Ministerul britanic de Interne: Peste 830.000 de români s-au înregistrat pentru a rămâne în Regatul Unit după ce acesta a părăsit Uniunea Europeană

COMISIA EUROPEANA2 hours ago

Forța de muncă din domeniul sănătății și îngrijirii pe termen lung în UE va trebui să crească cu 11 milioane de lucrători până în 2030 pentru a gestiona nevoile unei populații în curs de îmbătrânire

S&D2 hours ago

Raportul eurodeputatului Victor Negrescu privind educația digitală a fost aprobat cu o largă majoritate în Comisia pentru Educație din Parlamentul European

Cristian Bușoi3 hours ago

Cristian Bușoi, președintele Comisiei ITRE din PE: Vom reuși să învingem diabetul dacă vom folosi fondurile alocate prin programele Orizont Europa și EU4Health și dacă vom profita de oportunitățile pe care ni le oferă digitalizarea

Dan Motreanu4 hours ago

Eurodeputatul Dan Motreanu atrage atenția că UE s-ar putea confrunta în următorii zece ani cu ”abandonul efectiv a 5 milioane de hectare de teren” agricol: România, printre țările cele mai afectate

RENEW EUROPE4 hours ago

Eurodeputatul Vlad Gheorghe a depus o serie de amendamente prin care solicită ca modificarea kilometrajului la mașini să fie infracțiune pedepsită în toate statele UE

Dragoș Pîslaru4 hours ago

Eurodeputatul Dragoș Pîslaru: Europa trebuie să facă mai mult pentru a combate sărăcia în rândul copiilor, iar Garanția pentru copii este soluția

INTERNAȚIONAL4 hours ago

18 companii au abandonat proiectul gazoductului Nord Stream 2 de teama sancțiunilor SUA

Corina Crețu4 hours ago

Corina Crețu salută propunerea CE de a prelungi cu 10 ani măsura privind eliminarea taxelor de roaming, astfel încât românii aflați la muncă în străinătate să poată comunica fără povara unor costuri suplimentare

Cristian Bușoi1 day ago

Cristian Bușoi, președintele Comisiei ITRE din PE, pledează pentru ”investiții masive în cercetare, inovare și tehnologii digitale”: Vor contribui la dezvoltarea economiilor statelor UE și la îmbunătățirea vieții cetățenilor

ROMÂNIA2 days ago

Valeriu Gheorghiță: România, pe locul 2 în UE la administrarea schemei complete de vaccinare anti-COVID

Dragoș Pîslaru3 days ago

Dragoș Pîslaru: Soliditatea PNRR constă în stimularea sinergiilor între măsurile celor șase piloni de reformă și dezvoltare ai Mecanismului de Redresare și Reziliență

INTERNAȚIONAL3 days ago

Israelul și Egiptul au convenit să construiască un gazoduct offshore pentru a creşte exporturile de gaze naturale lichefiate către Europa

ROMÂNIA1 week ago

Ministrul de externe Bogdan Aurescu i-a transmis omologului slovac intenția României de aprofundare a schimburilor comerciale cu Slovacia și a investițiilor reciproce

Cristian Bușoi2 weeks ago

Cristian Bușoi, președintele Comisiei pentru Energie din PE, solicită Comisiei Europene să evalueze centrala nucleară de la Ostrovets pentru a asigura respectarea celor mai înalte standarde internaționale de securitate ecologică și nucleară

ENGLISH2 weeks ago

EPP Local Dialogue: Emil Boc and Markku Markkula pledge their commitment to employing the local innovation potential of their communities to build stronger regional cohesion post-COVID19 pandemic

PPE2 weeks ago

Eurodeputatul Vlad Nistor: Josep Borrell ar fi trebuit să se urce în avion și să plece la Bruxelles când a aflat despre expulzarea diplomaților europeni la Moscova

PPE2 weeks ago

Eurodeputatul Vlad Nistor: Vizita lui Josep Borrell la Moscova este umilitoare pentru UE, pentru standardele democratice pe care trebuie să le apere în lume

Dragoș Pîslaru2 weeks ago

Dragoș Pîslaru, co-raportor al PE pentru Mecanismul de Redresare și Reziliență: Ne-am îndeplinit promisiunea de a evita ca următoarea generație să fie „carantinată” și am plasat copiii și tinerii în centrul redresării

Advertisement
Advertisement

Trending