EDITORIAL | Radu Magdin: România, afacerile europene și sindromul impostorului

de Radu Magdin, analist si consultant politic

”În următorii ani, un lucru interesant se anunță pentru România. După mulți ani, reperele noastre nu vor mai fi electorale (vedeți pe cineva îngrijorat sau preocupat de următoarele alegeri prezidențiale?). Ele vor fi în primul rând istorice sau cu potențial de memorie istorică: centenarul Marii Unirii și Președinția UE din 2019. Într-o țară cu deficit de tradiții și instituționalizare în general, evoluția merită salutată. Provocarea este însă cum depășim festivismul și reușim să folosim un moment istoric pentru a pune împreună resurse și obiective de termen scurt și mediu.

Voi lua ca exemplu subiectul Președinției românești a UE din 2019. Agenda va avea subiecte unul mai complicat decât altul. Finalizarea Brexitului, gestionarea subiectului Europei cu mai multe viteze, răspunsul politic și economic la populism și protecționism, noul buget al Uniunii. Sunt subiecte care, în mod cert, pot îmbunătăți profilul României. Cu o singură mare condiție: depășirea complexelor și a sindromului impostorului care însoțesc politica noastră europeană de la momentul aderării. Practic, e nevoie de o aliniere între aspirații și acțiuni.

Nu este acum momentul să dezgropăm cai morți și să descoperim că reîntoarcerea noastră în Europa a fost mai puțin dictată de consecințe economice, cât mai mult de un context politic favorabil și de un anumit mecanism retoric prevalent la acel moment în UE, care se baza fundamental pe valorile și principiile europene atât de sub asediu astăzi. Ce putem remarca este că argumentul imposturii (“am fost acceptați deși nu ne prea calificam”) a fost folosit de prea multe ori după 2007 pentru a justifica lipsa de inițiativă, de idei și de atitudine.

Discuția despre Europa în România continuă să fie extrem de formală și superficială, și păstrând un antagonism intre EI și NOI, or semnul de maturizare vine tocmai când ne dăm seama ca EI suntem ȘI NOI, Bucureștiul e parte din Bruxelles; în continuare, deși se vede o tendință în schimbare în ultimii doi ani, tratam Bruxellesul de maniera provinciala, cu puseuri periodice de mândrie: am vrea o voce puternică, dar încă nu jucăm după jocul european. Dacă vrei influență la Bruxelles, trebuie sî joci conform jocului de acolo: monitorizarea tuturor intereselor, crearea de prietenii sustenabile dar Și coaliții conjuncturale, periodic venirea în spatele ușilor sau în media cu idei proaspete legate de proiectele cheie ale Uniunii. E vorba așadar de o combinație de informație, influență și imagine, 3I care, trebuie să recunoaștem, trebuie coordonați mai bine de către București.

Totul în agenda publică românească pe moment este despre rata absorbției, despre Schengen și MCV, despre ce portofoliu european primim, despre o agenție europeană la București, despre corecții, avertismente, suspendări. Mai nimic despre calitatea integrării (e mai important că nu suntem în Schengen decât că nu prea reușim că reducem prea mult din deficitul de dezvoltare în raport cu UE-15?). Inutil să spun ce fel de imaginea transmite acest “raport de activitate” despre România. Sau, mai exact, consolidează. Puțină inițiativă, puțin curaj intelectual. Nu spune nimeni că trebuie să încercăm să răsturnăm carul european, cum face Orban în Ungaria, dar mai mult puls european în instituțiile noastre nu ar strica. Ministerul de externe face cât poate și cât este lăsat să facă, dar e nevoie și de ambiție sectorială, căci Reprezentanța la UE nu poate înlocui expertiza ministerială. O (re)profesionalizare europeana e așadar necesară în administrația românească. Și ea trebuie făcută accelerat, cu obiective precise.

În acord cu profilul pe care ni l-am creat, cel mai mare pericol pentru 2019 este să privim momentul drept o combinație între obligație și festivism. “Trebuie să ne facem datoria când ne vine rândul” vs. “Facem curat, arătăm imaginea de album a României și ascundem gunoiul sub preș să nu-l vadă musafirii europeni”. Aici este riscul și, în pofida a ceea ce Guvernul caută să realizeze, abordarea trebuie să fie nu doar mai strategică, mai coordonată, ci și mai substanțială și mai democratică. Un Roadmap pentru Președinție bine realizat, cu ținte, repere, evenimente e o necesitate. Totodata, e necesara ducerea discuției dincolo de instituții publice și de societatea civilă existenta și “popularizarea” temelor cheie pentru Europa implică renunțarea la confortul intelectual al lui “oamenii nu sunt interesați”. Să nu ne mirăm atunci că Europa e în pierdere de viteză în România și că, atunci când un Vicepreședinte CE vine la București, întâlnirea cu publicul nu generează maxim interes public. Dacă vorbești rar de Europa ca și clasa politică, când ai nevoie de Europa sau vrei sa o promovezi, intri într-un vid informational și un spațiu ocupat de dezinteres.

Soluții există, și Romania a demonstrat periodic, la scara istorica, ca poate recupera distante cu piciorul pe accelerator, cu managementul potrivit. Amy Cuddy, referindu-se la sindromul impostorului, găsește soluția într-un principiu simplu: “fake it until you become it”. Un sfat bun pentru cei care vor ca România chiar să extragă profit din evenimentele-cheie ale următorilor ani: sa ne comportam european, vom avea numai de câștigat, atât pe fond cât și ca aparență.”

***Editorialul a fost transmis pentru publicare redacției CaleaEuropeana.ro de către autor, iar opiniile exprimate reprezintă viziunea acestuia***

.

 

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *