Europa face saltul spre viitor cu… liderii aflați pe picior de plecare?

de Robert Lupițu

Una dintre problemele recurente cu care Uniunea Europeană s-a confruntat în ultimul deceniu – perioadă ce coincide cu transformarea accelerată și un dens proces de absorbție și de reducere a decalajelor între cei vechi și cei noi – este cea a leadership-ului autentic și colectiv și a digestiei unei astfel de forme de conducere, deopotrivă necesară și specifică construcției europene.

Europa s-a distanțat de figurile paternaliste ale lui Monnet, Schuman, Adenauer sau Spaak – pe undeva fiind firesc acest lucru dată fiind transformarea și adâncirea procesului de integrare – însă ea a pierdut și spiritul părinților fondatori, regresând în mijlocul unei spirale în care instituțiile au aruncat vina dinspre un sediu spre altul, în care liderii naționali au încetat să mai joace în favoarea agendei europene atunci când trend-ul pozitiv a părut să se inverseze și capitalul politic să își piardă vigoarea și în care liderii au îmbrățișat decrebilizarea în loc să-și întărească legitimitatea.

Trei rapoarte nelegislative în Parlamentul European privind viitorul Europei trecute cu o majoritate fragilă, o Carte Albă prezentată de primul președinte de Comisie Europeană care a candidat oficial pentru această poziție și foile de parcurs ale liderilor țărilor membre (documente comune, poziții naționale diferențiate), arată debusolarea din jurul proiectului european.

Am ajuns la șase decenii de la semnarea Tratatelor de la Roma într-un moment în care ireversibilitatea integrării nu mai este o certitudine, iar cauzele aduse în discuție sunt, de cele mai multe ori, sunt actorii externi sau cei care se pregătesc să devină actori terți în relația cu Uniunea. Suntem la câteva săptămâni distanță de semnarea unei declarații comune pentru următorii 10 ani fără să știm cum arătăm ca Uniune sau cum ne dorim să o facem.

Și mai mult decât atât: ne îndreptăm spre necunoscut cu anumiți lideri care au pierdut pariul cu revigorarea și care deși vorbesc despre mai multe viteze, o fac privind spre ieșirea din galeria liderilor UE. Juncker își anunță plecarea din fruntea Comisiei Europene la finalul actualului mandat după care prezintă cinci scenarii (aparent) cuprinzătoare despre direcțiile în care poate să meargă Europa. Toate implică mersul înainte – fie pe actualele baze juridice, fie pe beneficii economice, fie diferențiat în funcție de puterea de integrare, fie orientat spre domeniile restrânse de consens și aparent mai eficient, fie pe aprofundarea integrării unei Uniuni a celor 27. Niciunul dintre scenarii nu vorbește despre marșarier, eludând practic ideea că întinderea decalajelor dintre țări și adoptarea unei abordări de integrare preferențială și diferențiată vor conduce spre ceea ce mulți dintre noi ne temem: dezmembrarea Uniunii Europene.

Continuând pe aceeași traiectorie, în presa europeană săptămâna a început cu Francois Hollande. Primul președinte francez din ultimele șase decenii care nu candidează pentru un al doilea mandat, aflat la un minim istoric de suținere publică, dar care pare, cel puțin pe surse, să își dorească poziția de președinte al Consiliului European, avertizează cu explozia Uniunii Europene dacă mai multe viteze nu vor fi instituite. Cu ce legitimitate? Cu cea politică a ultimelor luni de mandat și poate cu speranța preluării șefiei Consiliului European de la popularii europeni.

Sună alarmant, ține capul de afiș în mass-media de profil, prefațează un mini-summit între Franța, Germania, Italia și Spania și pledează pentru o Europă cu mai multe viteze, cu un buget pentru eurozonă, cu mai multă integrare – în direcția securității și a apărării – pentru cei care doresc și pot face asta.

În Germania, fie că Merkel va continua, fie că Schulz va pune capăt acestei ere, discuția despre viitorul proiectului european în timpul unui an electoral este un subiect delicat și este preferată tergiversarea lui până dincolo de alegerile legislative din luna septembrie. În Italia, Gentiloni este un premier de conjunctură rezultat în urma eșecului politic al lui Matteo Renzi, iar din acest ”big four” cel mai confortabil lider politic pare Mariano Rajoy, dar vehiculul pe care îl conduce – Spania – nu prezintă caracteristicile actorului care poate purta pe umerii săi povara salvării proiectului european.

Și din start această mentalitate este eronată și sortită eșecului: Europa a arătat în anii săi de crize multiple că nu are nevoie de un lider providențial, ci că ea poate fi condusă numai așa cum a fost construită – împreună – și pentru cine și ce a fost edificată: cetățeni și pace. Beneficiile integrării există și pentru cei mari și pentru cei mici. Forța individuală a unei țări este infinit mai mică decât forța tuturor. Germania, de pildă, este a patra economie a lumii pentru că are atașat la această rețetă de succes ingredientul pieței unice. 

În acest context, merită Europa să ajungă să se refacă și să facă saltul spre viitor cu oamenii aflați pe picior de plecare? Mai mult, în Europa cu mai multe viteze, cât de ridicat este riscul ca negocierile pentru Brexit să rupă cordonul intereselor și valorilor comune, direct atacate din interior de lideri nici mai mult nici mai puțin decât efemeri?

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × one =