EXCLUSIV ADRIAN NĂSTASE: CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN NATO ȘI UE FĂRĂ SĂ SUPERE RUSIA. CE AVANTAJE AM RATAT LA ZECE ANI DE LA TRATATUL DE ADERARE LA UE?

Fostul premier Adrian Năstase crede că România a ratat avantaje importante obținute prin Tratatul de aderare la UE, în urmă cu zece ani. Șeful Guvernului în perioada în care România a intrat în NATO și a încheiat negocierile cu Uniunea Europeană vorbește, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru caleaeuropeana.ro despre abordarea “înțeleaptă” față de Rusia din acea perioadă, în care a fost implicat, alături de fostul președinte, Ion Iliescu, dar și despre interesele americane în zonă, situația din Ucraina, aderarea la Schengen și securizarea frontierelor de catre EADS.

Dan Cărbunaru (D.C.): Suntem la zece ani și câteva zile de la momentul simbolic al semnării Tratatului de aderare al României la Uniunea Europeană. Se numără printre realizările pe care și dumneavoastră le-ați menționat și le menționați în continuare în partea de comunicare publică inclusiv pe site și pe blog, alături de aderarea la NATO. V-aș propune să vorbim despre Uniunea Europeană pentru că încărcătura simbolică e mai puternică din perspectiva anilor care au trecut de atunci.

Cum vi se pare România europeană a anului 2015 față de momentul semnării tratatului? Vi se pare că a progresat? Este o țară mai prosperă decât cea pe care o lăsam în urmă acum zece ani?

Foto:facebook.com/Nastase.Adrian

Foto:facebook.com/Nastase.Adrian

Adrian Năstase (A.N.): Răspunsul nu este simplu. În mod evident, noi românii am privit integrarea în Uniunea Europeană ca un proces accelerat de modernizare care să aducă beneficii țării, dar și fiecărui cetățean. Din acest punct de vedere, probabil, unele dintre așteptări nu s-au împlinit. Altele probabil s-au realizat. Negocierea a fost foarte complicată, dincolo de faptul că procesul ca atare a început în 1995. Negocierile în sine, după o buclă care a fost mai puțin reușită la sfârșitul anilor 1990, au început în februarie 2000 și s-au finalizat în decembrie 2004. Noi vorbim despre Uniunea Europeană ca despre o structură de formă club în care lucrurile rămân așa cum le știam: la un moment dat plătești o cotizație pentru intrarea în acest club și poți să realizezi diverse lucruri având acest card. Lucrurile sunt mai complicate pentru că în acești zece ani și România s-a schimbat, cu lucruri mai bune, cu lucruri mai rele, dar și Uniunea Europeană s-a schimbat foarte mult. Din acest punct de vedere părerea mea este că există un anumit defazaj între felul în care noi acționăm în UE și politica internă și procesul de decizie al Uniunii. Ceea ce s-a putut constata, din păcate, chiar începând cu anul 2005 în UE, după referendum-urile din Franța și Irlanda și după aceea în timpul crizei economice din anii 2008 și următorii. Aceste lucruri au dus nu la continuarea unei stări de euforie a integrării, nu la o continuare a ideii de realizare a unei federații europene, a unei națiuni europene. Din păcate s-a ajuns la o renaționalizare a politicilor europene, fiecare stat încercând să supraviețuiască acestei perioade economice mai complicate, redefinindu-și interese specifice în relațiile cu diverse alte spații și în ceea ce privește legăturile cu țările ce au intrat în al cincilea val de integrare. Ceea ce se întâmplă ne arată cu bugetul UE pe următorii șapte de ani, de aproximativ 900 de miliarde de euro va fi insuficient pentru cele 28 de țări membre, mai ales pentru așteptările țărilor mai sărace, și de aceea punctul meu vedere este că în aceste condiții și pornind și de la ceea ce spuneam mai devreme, România ar trebui să își diversifice și să caute în continuare parteneri și în afara Uniunii Europene. Noi am pierdut, din păcate, zece ani până când s-au aplicat sancțiunile împotriva Rusiei și vă rog să vedeți nivelul legăturilor economice dintre Polonia, Ungaria, Slovacia sau Cehia.

D.C.: Polonia are schimburi comerciale anuale de 24 de miliarde de euro față de patru miliarde ale României.

A.N.: Exact. În ceea ce privește România cele patru miliarde reprezintă, de fapt, ceea ce am plătit noi pentru importurile de gaze și nu atât componenta de export a noastră.

“Noi uneori suntem mai catolici decât americanii, ceea este destul de ciudat”

D.C.: Aceasta ar fi cumva partea economică. Există și componentă geopolitică, geostrategică și de securitate care ar putea genera la un moment dat comentarii. Am citit articolul dumneavoastră în legătură cu o apropiere de BRICS, poate ca o soluție pe care o gândeați dumneavoastră. În contextul acesta ar putea cumva să fie o deviere de la parteneriatul strategic cu clubul occidental sau cu americanii. Nu credeți?

A.N.: Nu. Aici eu am spus câteva lucruri care trebuie adăugate la ceea ce ar putea să fie o înțelegere simplistă a analizei mele. Eu consider că România are dreptul să își definească și anumite interese specifice complementare la ceea ce reprezintă interesele comune ale NATO sau ale Uniunii Europene. De altfel, dacă observați, fiecare dintre statele membre ale NATO sau ale UE procedează în acest fel. Noi rămânem blocați exclusiv pe percepția noastră despre interesele comune ale alianțelor respective. Din acest motiv rămânem într-o anumită inerție, în condițiile în care, spre exemplu, relațiile dintre Statele Unite și Rusia au fost pe niște bucle oscilante de dragoste și ură. Noi pierdem adeseori momentele acestea și rămânem într-o inerție care ne creează probleme economice.

D.C.: Suntem într-un fel și la intersecția acestor sentimente, și fizic și geopolitic, dar și emoțional uneori.

A.N.: E foarte adevărat. De aceea, eu cred că așa cum am crezut în anii 1990-1992, când în calitate de ministru de externe am vizat o legătură foarte strânsă cu Statele Unite și cu prilejul momentului în care România a avut președinția Consiliului de Securitate al ONU, atunci când Irakul a invadat Kuweit-ul. Pornind de la acele momente și de la colaborarea din acea perioadă, noi am folosit relația cu Statele Unite pentru a evita rămânerea într-o zonă tampon în momentele în care țările europene occidentale doreau cuprinderea doar țărilor membre ale grupului Vișegrad. Pentru a evita această situație și noi și americanii – care erau interesați de zona strategică a Turciei, a Greciei – am dezvoltat o relație foarte strânsă care apoi a continuat la nivel militar și a permis intrarea în NATO, inclusiv pe baza unei colaborări în al doilea război din Irak. Aceste elemente de strategie sunt foarte clare. Problema pe care am pus-o eu de fiecare dată a fost aceea că noi având un stat și un profil foarte clar stabilit, în colaborare cu partenerii noștri, putem în anumite momente ale istoriei să folosim datele noastre geografice pentru alte legături. Noi uneori suntem mai catolici decât americanii, ceea este destul de ciudat.

D.C.: Fără să ne afecteze ortodoxismul nostru neaoș…

A.N.: E posibil, dar vedeți, în relația cu Iranul: ceea ce părea într-o vreme o chestiune închisă pentru totdeauna, iată că în urma negocierilor de la Geneva lucrurile s-au deblocat. Relațiile cu Cuba se dezgheață. Ce ar trebui să facem? Rămânem pe vechea strategie a NATO și a Statelor Unite sau încercăm să ne pliem pe aceste schimbări. Asta este de fapt pledoaria mea, subliniind încă o dată importanța parteneriatelor noastre strategice, a calității de membru NATO și UE, dar încercând să fim mai mobili în ceea ce privește politica externă.

D.C.: În acest context, chiar secretarul general NATO declara zilele trecute într-un dialog legat de relațiile cu Rusia că Alianța are o deschidere față de aceasta dar fără să implice compromisuri ale principiilor și valorilor organizației. Cine și cum interpretează aceste principii și valori, când ele se încalcă și când nu atunci când apar aceste oscilații în relația cu Rusia?

A.N.: Statele Unite interpretează de fiecare dată principiile și valorile în relațiile cu Rusia. În chestiunea Kosovo a făcut o anumită interpretare a principiilor și valorilor, în chestiunea Osetiei o altă interpretare și în cea a Crimeei altă interpretare. Sigur că discuțiile filosofice sunt interesante. Ele țin fără îndoială de o anumită abordare în politica excepționalismului american și cei care se ocupă de teoria relațiilor internaționale știu foarte bine lucrurile acestea. Pe de altă parte, americanii au avut întotdeauna o mare deschidere pentru pragmatism în relațiile internaționale și s-au văzut lucrurile acestea în relațiile cu Libia dintr-o anumită perioadă, în relațiile cu Egipt în altă perioadă sau cu Pakistan. Deci, dincolo de valori și principii noi trebuie să fim atenți și la dimensiunea pragmatică a politicii americane și în general a partenerilor noștri. Și noi trebuie să învățăm din lucrurile acestea.

“Când elefanții se iubesc sau se bat, suferă iarba”

D.C.: În această cheie a pragmatismului pe care l-ați descris ceva mai devreme nu există riscul ca cei care promovează un astfel de discurs în abordarea relațiilor cu Rusia, în România cel puțin, să fie percepuți de orientare pro-rusă?

A.N.: Cei care au discutat despre relațiile cu Rusia – îmi aduc aminte în perioada anilor ’90 când Gorbaciov era la conducere, chiar președintele Bush părea extrem de pro-rus. La fel și președintele Clinton. În general e o veche vorbă pe care unii o repetă la cursurile de relații internaționale – “când elefanții se iubesc sau se bat, suferă iarba”. Problema este că noi, în această zonă, pentru că nu vom putea să schimbăm geografia….

D:C.: Și nici biologia…

A.N.: Așa este. Putem să schimbăm analizele geostrategice, interesele noastre și ale altora se pot modifica. Dar eu cred că trebuie să avem grijă de aceste lucruri și, repet, nu există în politica externă americană sau rusă chestiuni vitale de ideologie. Sunt interese în anumite momente, ele sunt dictate de culoarea guvernamentală de la Casa Albă, de felul în care Rusia își proiectează noua capacitate de putere și definirea zonelor de influență în ceea ce însemna vecinătatea apropiată. Dincolo de înțelegerea acestor lucruri, dincolo de ceea ce înseamnă valorile și interesele americane sau valorile și interesele Rusiei, noi trebuie să definim în viitoarea strategie de securitate a României interesele noastre și într-o colaborare strânsă cu țările membre NATO, dar nu numai pe termen scurt ci și pe termen lung.

“Ucraina este noul poligon de încercări pentru definirea zonelor de influență la 25 de ani după încetarea Războiului Rece”

D.C.: Pe de altă parte, – și pentru că sunteți totuși unul dintre artizanii proiectului de integrare europeană și euro-atlantică – în România nu au murit peste 6000 de oameni pentru că ne-am dorit apropierea de Vest, cum se întâmplă în Ucraina.

A.N.: Ucraina este noul poligon de încercări pentru definirea zonelor de influență la 25 de ani după încetarea Războiului Rece. Așa cum a fost Iugoslavia după 1991, Ucraina este o zonă în care Rusia a preluat doctrina Truman de la americani și încearcă să îndiguiască eforturile Occidentului de extindere în curtea fostei Uniuni Sovietice. De aici avem o bătălie care în termenii interbelici se numea cordonul sanitar pe care Rusia încearcă să îl stabilească, mai ales în relația cu proiectul Parteneriatului Estic – și vom avea în curând actul de la Riga pe această chestiune – dar și pentru ceea ce au însemnat revoluțiile colorate aprinse în Georgia sau în 2004 și ulterior anul trecut la Kiev. Este o bătălie care înseamnă, în mare măsură, o încercare a Rusiei de a bloca ceea ce a început din punctul său de vedere cu “extensia” Occidentului prin includerea Germaniei Răsăritene, apoi a țărilor din grupul Vișegrad, a României și Bulgariei, a țărilor baltice, și bineînțeles, în momentul în care Parteneriatul Estic cu cele șase țări din fosta Uniune Sovietice a vizat această extensie. În condițiile în care Rusia a reușit să se revigoreze după căderea economică și politică de după 1990 a apărut această reacție pe care o vedem, având și reacții diverse de la Berlin, de la Paris, din Statele Unite, în funcție de diferitele tipuri de interese.

“Abordarea înteleaptă” față de Moscova pentru intrarea României în NATO și UE

D.C.: Ați avut ocazia ca prim-ministru să vă confruntați cu diverse situații de iritare din partea Moscovei în perioada apropierii de NATO și apoi a aderării la NATO și ulterior a apropierii de Uniunea Europeană și apoi a semnării Tratatului de Aderare?

A.N.: Eu, guvernul ca atare și președintele din perioada aceea am avut o anumită abordare. Nu știu dacă era mai moderată, dar aș spune mai înțeleaptă. Practic am realizat obiectivele pe care le doream – intrarea în NATO și în UE – și în același timp am reușit în 2003 să finalizăm tratatul de bază cu Rusia, iar în 2004 am reușit să avem o vizită a unui premier al Rusiei la București, Mihail Kasianov, care acum este în opoziție față de Putin. În august 2004, după ce am fost la Washington și m-am întâlnit cu președintele Bush, am fost și la Moscova și m-am întâlnit cu președintele Putin, încercând în acel climat al relațiilor americano-ruse să facem în așa fel încât relația noastră cu Occidentul să nu fie considerată o amenințare pentru Rusia, și în același timp să putem discuta și despre celelalte subiecte care erau importante pentru noi: viitorul Republicii Moldova, chestiunea tezaurului. Aceste chestiuni le-am discutat la Moscova cu președintele Putin.

Amânarea extinderii UE cu zece ani, anunțată pentru calmarea Rusiei

D.C.: Există o comunicare dată de către comisarul european pentru Politica de Vecinătate și negocieri pentru extindere, Johannes Hahn, care a declarat de la Berlin că în următorii zece ani nu va mai fi vorba de o extindere la nivelul Uniunii Europene. Credeți că este o cedare explicită în fața Rusiei pe ceea ce înseamnă Ucraina și Moldova?

A.N.: Eu cred că această declarație este ușor hazardată pentru că actuala Comisie nu se poate pronunța decât pentru perioada mandatului său. Acest lucru a fost declarat de către președintele Jean-Claude Juncker, probabil pentru a digera problemele, nemulțumirile, distribuirea bugetului ș.a.m.d.. Mai curând s-a declarat acest lucru din cauze interne, ținând seama și de efectele crizei economice. Cred că acestea au fost în principal motivele și este posibil ca această declarație să încerce cumva să calmeze și Rusia care este preocupată de această extindere a organizațiilor euro-atlantice.

Ce avantaje a ratat România în prag de aderare

D.C.: Fără a intra într-o logică a istoriei contrafactuale, ce s-ar fi întâmplat dacă România nu și-ar fi închis în acel ciclu procesul de aderare la structurile euro-atlantice? Cum ar fi regăsit astăzi România anul 2015?

A.N.: În primul rând trebuie să ne amintim anul 2004 pentru că și atunci au fost numeroase încercări de a bloca România în procesul de negociere. Îmi aduc aminte de raportorul pentru Turcia care a propus suspendarea negocierilor cu România în 2004. Și doamna Nicholson a cerut la un moment dat suspendarea negocierilor pentru că țările occidentale la momentul respectiv doreau să găseascu un țap ispășitor pentru decizia lor de a nu avansa în negocierile cu Turcia. Pentru a nu spune acest lucru în mod direct Turciei raționamentul era de a construi un bulgăre mai mare de aderare pentru o viitoare extindere, așa cum fuseseră cele zece țări înaintea noastră și să creeze un grup mai larg, în felul acesta oferindu-i-se o explicație Turciei pentru blocajul din acel moment. Ar fi fost extrem de periculos dacă nu am fi închis acel ciclu pentru că dacă s-ar fi întâmplat așa cum cereau unii dintre cei care astăzi se felicită pentru cei zece ani de la semnarea tratatului și care la momentul 2004 cereau amânarea încheierii negocierilor pe capitole noi am fi intrat în logica în care a intrat Croația. Probabil că, în cel mai bun caz, am fi reușit să intrăm în Uniunea Europeană acum un an sau doi, cu toate consecințele situației geografice, într-o bătălie pentru sfere de influență mult mai puternică. Noi, dincolo de nemulțumirile interne pe care poate unii le avem, suntem sub o umbrelă de securitate, una dublă până la urmă (NATO și UE), ceea ce este extrem de important. Repet, dacă nu finalizam negocierile atunci se schimba Comisia. Știți bine că a venit Comisia Barroso și cu Olli Rehn în componența sa și cu o reacție mult mai dură față de extindere. Ar trebui să mulțumim Comisiei condusă de Romano Prodi și domnului comisar pentru extindere Günter Verheugen care ne-au sprijinit în finalizarea capitolelor de negociere. Este adevărat că cu presiuni și eforturi extraordinare din partea noastră, dar era un moment pe care dacă îl pierdeam, probabil am fi pierdut câțiva ani și bineînțeles, foarte multe dintre elementele de siguranță strategică și multe dintre eventualele avantaje economice, pe care din păcate nu am putut să le obținem în totalitate pentru că perioada 2005-2007, în opinia mea, nu a fost folosită suficient de bine cu pregătirea infrastructurii umane și a condițiilor de preluare a celor 30 de miliarde de euro care ne reveneau în bugetul UE.

“Momentul de aur al relației noastre cu Uniunea Europeană nu s-a mai putut realiza”

D.C.: În acest context – mai ales că aveți și această experiență guvernamentală și România a folosit foarte bine fondurile de pre-aderare – de ce nu am reușit să le folosim și pe cele de după? De ce a fost mai ușor să le folosim din afara Uniunii Europene decât din interiorul său? 

A.N.: E o întrebare pe care mi-am pus-o în permanență. Cred că unul dintre motive a fost faptul că în perioada 2005-2007 nu am dat o mare atenție pregătirii și trimiterii la Bruxelles a celor câteva sute de funcționari pe care noi aveam dreptul să îi integrăm în zona de comandă, conducere, coordonare de acolo. Pe de altă parte, proiectul pe care eu îl pornisem pentru pregătirea euroconsilierilor, ceea ce însemna un grup important de funcționari publici plătiți mai bine dar care să funcționeze nu numai în ministere ci și în prefecturi și la marile primării din țară care să ajute la scrierea proiectelor care să aducă fondurile europene în zonele respective. În 2005 s-a închis Institutul Național de Administrație pe care l-am fondat pe modelul ENA (Ecole Nationale d’Administration) care trebuia să ne asigure o infrastructură administrativă capabilă să pună în mișcare și să utilizeze aceste fonduri. Eu am impresia că parțial noi am pierdut o foarte bună ocazie de modernizare prin lansarea într-o perioadă în care încă mai exista entuziasm european a unor fonduri care ar fi putut fi mult mai bine folosite.

D.C.: Fără a pune discuția într-o cheie politică, atunci premier fiind domnul Tăriceanu: asistăm la o diferență de viziune sau o lipsă a sa pentru că efectele ei se resimt și astăzi, după zece ani?

A.N.: Nu vreau să critic pe cineva, dar în perioada respectivă guvernul României a fost format din mai multe partide, fără o anumită coerență a guvernării, în opinia mea. Au fost numeroase ținte interne legate de reașezarea puterii și pe de altă parte lipsa de dialog între premier și președinte au creat această atmosferă în care problematica europeană nu a apărut decât la nivel formal. Semnarea Tratatului în aprilie 2005….

D.C.: Cu avioane separate dacă îmi amintesc bine…

A.N.: Așa este. După aceea am avut 2007 (intrarea automată în UE), dar practic nu a existat ceea ce în perioada în care eu am condus guvernul s-a materializat prin acel comitet executiv pentru integrare europeană și care funcționa ca un guvern paralel. După eliminerea vizelor și intrarea în NATO, în a doua parte a mandatului, chestiunile legate de negocieri, de UE în general, reprezentau prioritate absolută și era o rigoare extraordinară. Am impresia că aceasta nu a mai existat și fără un control și o autoritate deosebită asupra instituțiilor guvernamentale, ceea ce ar fi trebuit să fie momentul de aur al relației noastre cu Uniunea Europeană nu s-a mai putut realiza.

Nu a existat un dialog Năstase-Tăriceanu 

D.C.: În afara lipsei de dialog între președinție și guvern a existat cumva ca și explicație o lipsă de comunicare și dialog între predecesorul premierului în funcție și acesta?

A.N.: Vă dați seama că în perioada aceea, datorită unei ostilități extraordinare din partea lui Traian Băsescu când eu eram președinte al Camerei Deputaților, primul interviu al președintelui sublinia ca principala prioritate a lui și a coaliției de atunci era schimbarea liderului Camerei Deputaților. Aveam un refuz complet al coabitării care făcut ca toate momentele care au urmat să însemne o ruptură politică completă. Bineînțeles, vă aduceți aminte că toată povestea asta a pornit cu formarea unui guvern împotriva rezultatelor alegerilor parlamentare. Sigur că nu a existat nici acest dialog, spre deosebire de perioada 1995-1996 cu acea masă rotundă de la Snagov și capacitatea de a pune împreună partidele politice pentru obiective importante. Acest dialog, din păcate, nu a mai existat. Acum sigur că observăm și la noi și în alte părți o anumită oboseală legată de integrarea europeană. Observăm că practic ceea ce trebuia să fie o evoluție inteligentă, graduală a reglementărilor, a instituțiilor, inclusiv în ceea privește lupta împotriva corupției. Îmi aduc aminte că legile principale ale justiției au fost adoptate în 2003-2004: legea conflictului de interese, acel pachet masiv legat de lupta împotriva corupției. Dar în momentul care zece ani lupta împotriva corupției a însemnat vânătoare de vrăjitoare suntem în situația în care cel puțin aparent și la nivel de percepții pare cumva că nivelul corupției este acum mai ridicat decât era în 2004. Și asta pentru că în loc să existe o acțiune graduală la nivel instituțional și la nivel normativ s-a preferat această luptă cu anumite ținte care, în principal, erau din zona opoziției. Astfel, din nou, elementele de dialog au fost afectate și capacitatea de dialog a suferit.

De ce crede fostul premier că nu era  în categoria “peștilor mari” așteptați de Bruxelles în plasa luptei cu corupția

D.C.: Se vorbea încă din acea perioadă, chiar și domnul Verheugen, despre peștii” cei mari care ar trebui să cadă în plasa luptei anti-corupție de la București. Credeți că o persoană de calibrul dumneavoastră ar fi intrat în această categorie solicitată de Bruxelles?

A.N.: Nu, dacă ar fi fost așa, atunci dl Verheugen nu mi-ar fi spus mie lucrul acesta, mi-a spus și despre cine era vorba, dar nu are rost să vă dau eu aceste elemente. Este adevărat că a existat o astfel de discuție și sigur că pentru cei de la Bruxelles o astfel de viziune poate să pară una interesantă. Eu spun însă că din punctul de vedere al construcției noastre interne, pentru a așeza din punct de vedere geologic, dacă ați amintit acest lucru, strat peste strat în care să construim, nu să folosim pickhamere pentru a dărâma. Eu cred că asta trebuia să fie evoluția și acea construcție și-a pus bazele inclusiv prin realizarea PNA-ului chiar dacă unii o critică – în primul an nu a fost foarte eficientă. Cred că a fost un proiect important, așa cum a fost importantă legea privind statutul magistraților, legea privind CSM-ul șamd. Veți vedea toate reglementările importante în acest domeniu și veți vedea, în domeniul justiției și nu numai, că au pus bazele Codului Fiscal, spre exemplu. Miile de legi pe are le-am adoptat în perioada aceea pentru a pune în acord legislația noastră cu acquis-ul comunitar (…)

D.C.: Cam 80.000 pagini de pagini traduse din Jurnalul Uniunii Europene

A.N.: E doar un fel de a spune traduse, pentru că ele au trebuit adaptate. Au fost preluate standardele și elementele principale, dar ele au trebuit să fie introduse până la urmă în legislația noastră, corelând cu ceea ce aveam noi, făcând anumite corecții. Plus o corespondență imensă, așa cum a fost procesul de negociere care a însemnat pentru 31 de capitole de înmulțit cu 15 țări, deci aproape 500 de zone de negociere distincte în care a trebuit să ținem seama de interesele fiecăreia dintre țările membre.

Despre Schengen si dosarul EADS: “Când urmărești un anumit obiectiv, dacă ești decis să obții angajamentul respectiv, poate că la un moment dat, și vânătoarea de urși în România poate să fie utilă”

D.C.: Se vede acum cât este de complicat. România a putut să intre în NATO și UE, dar nu reușește să intre în Schengen.

A.N.: Pentru că nu am știut să ne pregătim și să acționăm pentru a intra în Schengen. Schengen-ul nu este o persoană, discuți cu el și îi spui ”hai, primește-mă”. Este vorba de niște negocieri care trebuiau continuate, derulate, nu poți să discuți despre Schengen și să te bați cu Olanda pe chestiunea taxelor vamale pentru flori, sau a contrabandei cu flori. Dacă este o problemă, încerci să o rezolvi printr-un mod amiabil, nu în mod public și nu în acest fel. Problemele legate de EADS trebuie rezolvate, dacă anumite chestiuni nu au fost în ordine. În mod evident, atunci când am căutat un partener pentru securizarea frontierelor era greu să luăm pe cineva din China sau Rusia sau Siria. EADS reprezenta la momentul acela cea mai mare firmă cu acest specific din Europa. Noi ne batem în continuare cu grupurile acestea, toate aceste chestiuni au reverberații, chiar dacă nu directe, ele produc niște efecte. Nu vreau să spun că nu trebuie rezolvate unele dintre aspectele care poate nu au fost în ordine în negocierea sau derularea contractului, dar atunci când urmărești un anumit obiectiv, dacă ești decis să obții angajamentul respectiv, poate că la un moment dat, și vânătoarea de urși în România poate să fie utilă.

Despre milioanele de români plecați din țară: “Lucrurile pot fi pierdute de sub control”

D.C.: Există și momente de ”succes” în România anului 2015, o cincime din populația României care s-a bucurat de aderarea la Uniunea Europeană se află deja în afara țării. Cum vedeți acest proces?

A.N.: Eu am văzut acest proces ca pe unul temporar, pe ideea că plecarea la muncă în străinătate poate să însemne un fel de școală, de specializare pentru cei care eventual veneau înapoi și puteau să înceapă diverse meserii, proiecte. De aceea, am căutat să simplificăm chestiunile administrative: înregistrarea firmelor, ghișeul unic șamd. În plus, am creat la momentul respectiv, la Guvern, o unitate de head-hunting pentru tinerii plecați la studii în străinătate. În acea unitate aveam un registru de 10.000 de tineri plecați la burse cu care eram în legătură și pe care îi urmăream pentru a-i aduce înapoi în țară oferindu-le locurile de muncă și salarii mai bune în formula de euroconsilier. Lucrurile pot fi pierdute de sub control sau pot fi urmărite într-un anumit fel, depinde ce vrei să faci la nivel de guvernare. Mie mi s-a reproșat că păstram un control mai rigid asupra unor procese de acest gen. România a ales o variantă mai laxă, dar care după un timp generează acest tip de probleme și de nemulțumiri, frustrări. Mulți dintre ei nu se adaptează, sau sunt supracalificați și de aici pleacă o mare nemulțumire.

D.C.: În acest moment, lucrurile sunt scăpate de sub control, deci? în sensul evoluției demografice și sociale?

A.N.: Nu din punctul acesta de vedere, ci din punctul de vedere al utilizării forței de muncă și al revenilor în țară, al contactului cu ei, pentru a folosi forța de muncă într-o situație în care echilibrul dintre cei care lucrează și pensionari s-a deteriorat constant.

D.C: Pentru social-democrația din România, taxa a fost ”plătită”, chiar la alegerile din noiembrie, pe acest fond.

A.N.: Sigur că da, asta și din cauză că nu a existat un contact mai bun, o relație mai directă și s-au făcut câteva greșeli care au creat momentul emoțional pe care și eu l-am trăit în 2004, cu acuzațiile acelea false de fraudare a alegerilor în primul tur de scrutin și pe acest fundal, frustrarea respectivă a generat o reacție masivă în străinătate, transmisă și rudelor de acasă, din țară.

Stânga europeană nu reușește să găsească o nouă abordare după al treilea val, formula lui Blair și Schroder

D.C.: Din perspectiva social-democrației din România, cât de conectată este la valorile social-democrate din Europa? Nu mă refer doar la Parlamentul European unde avem o delegație importantă, ci la racordarea politicilor social-democrate implementate în alte state europene.

A.N.: Aș spune că, în general, stânga europeană este într-o perioadă de re-evaluare. S-au pierdut alegeri importante în câteva dintre țări, iar în zonele în care au existat sau există partide social-democrate sau socialiste au apărut la stânga lor forțe sau partide de orientare extremistă. Lucrul acesta arată că stânga europeană nu reușește să găsească o nouă abordare după perioada în care ea a mers mai curând către centru și al treilea val, formula lui Tony Blair, Gerhard Schröder, în mod evident, s-a tocit pentru că ea a dus la o pierdere a dimensiunii ideologice, la o omogenizare a stângii și a dreptei în formule guvernamentale unice, bazate mai curând pe protejarea capitalului și mai puțin pe protejarea muncii. Stânga europeană, în momentul de față, mai ales după ce s-a întâmplat și la alegerile din Franța, după pierderea semnificativă a suportului în Polonia sau în Italia a forțelor de stânga, caută o nouă direcție, o nouă abordare. Cred că lucrul acesta este important și pentru România, unde pentru a asigura după pierderea alegerilor prezidențiale menținerea formulei de coabitare, guvernul a trebuit să facă unele concesii care s-au văzut și în ceea ce privește Codul Fiscal și în alte măsuri și care vor trebui revăzute într-un cadru mai larg din perspectiva alegerilor parlamentare din 2016.

D.C.: Pentru că se apropie ziua de 9 mai, care regăsește România, pe de o parte, la 10 ani de la semnarea Tratatului de aderare, pe de altă parte încercăm să privim altfel istoria. Nu toată lumea sărbătorește la fel. Dacă ar fi să transmiteți un mesaj românilor, de 9 mai ne gândim la Ziua Europei, la Ziua Independeței, sau la ziua victoriei împotriva Germaniei hitleriste?

A.N.: Fiecare dintre aceste momente de istorie au fost importante și sunt importante pentru istoria României. Problema ar fi ca în 9 mai să fim capabili împreună să dăm un mesaj pentru viitor, pornind de la ceea ce este deja o istorie pe care nu mai putem să o schimbăm.

 

.

 

.

Share daca ti-a placut articolul:

3 Responses to EXCLUSIV ADRIAN NĂSTASE: CUM A INTRAT ROMÂNIA ÎN NATO ȘI UE FĂRĂ SĂ SUPERE RUSIA. CE AVANTAJE AM RATAT LA ZECE ANI DE LA TRATATUL DE ADERARE LA UE?

  1. Pingback: INTERVIU Adrian Năstase: Am avut o abordare ”înteleaptă” față de Moscova pentru intrarea României în NATO și UE | caleaeuropeana.ro

  2. Pingback: INTERVIU Adrian Năstase, despre diaspora: Lucrurile pot fi pierdute de sub control, depinde ce vrei să faci la nivel de guvernare | caleaeuropeana.ro

  3. Pingback: Adrian Năstase: Noi rămânem blocați exclusiv pe NATO și UE, suntem mai catolici decât americanii, ceea este destul de ciudat

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

thirteen − 10 =