ILUZII ŞI REALITĂŢI COMUNITARE LEGATE DE ACORDUL SCHENGEN

Autor:  Emilian M. Dobrescu

Numele “Schengen” vine de la un orăşel din Luxembourg, unde 5 ţări membre UE au semnat, la 14 iunie 1985, un acord de înlăturare a controlului la frontierele interne. 13 ţări membre UE (Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Finlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia) făceau parte din spaţiul Schengen până în 2005, alături de Elveţia, Norvegia şi Islanda, membre şi ele ale spaţiului Schengen, dar care nu sunt ţări membre UE.

Libera circulaţie a persoanelor este una din libertăţile fundamentale garantate de legea comunitară (Directiva nr. 38 din 2004) şi, de asemenea, este un element esenţial al cetăţeniei Uniunii Europene (UE). Regulile comunitare ale libertăţii de mişcare a muncitorilor se aplică şi statelor membre ale Spaţiului Economic European (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia).

Abstract

The name “Schengen” comes from a small town inLuxembourg, where 5 member states of the European Union (France,Luxembourg,Germany,BelgiumandHolland) had signed, on June 14th, 1985, a treaty on eliminating border control between them. Till 2005, 13 EU member states (Austria, Belgium, Danmark, France, Germanz, Greece, Finland, Italy, Luxembourg, Holland, Portugal, Spain and Sweden) where part of the Schengen Area, togather with Switzerland, Norway and Island, that are not members of the EU.

The Freedom of Movement is one of the fundamental rights, guaranteed by the European Community Law (Directive No 38/2008) and also is a core element of the EU citisenship. The community rules for the freedom of movement of the workers are also applied to the member states of the Economic European Area (Island, Liechtenstein and Norway)

“Libera” circulaţie a persoanelor

Raportul din februarie 2006 al Comisiei Europene arăta că un număr redus de cetăţeni ai noilor 10 state membre s-au mutat efectiv în cele 15 vechi state membre UE. Potrivit raportului, cetăţenii celor 10 noi state membre reprezentau mai puţin de 1 la sută din populaţia aptă de muncă a vechilor state membre UE, excepţie făcând Austria, cu 1,4 la sută cetăţeni străini şi Irlanda – cu 3,8 la sută. Libera circulaţie a forţei de muncă rezultă în eliminarea discriminărilor faţă de cetăţenii statului membru, pe teritoriul căruia aceştia îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre, care se află sau muncesc pe teritoriul acelui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, studiu, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar. 13 din cele 15 mai vechi state membre UE au introdus înaintea anilor 2004 şi 2007, când au avut loc ultimele două valuri de aderare la UE, restricţii intermediare asupra liberei circulaţii a forţei de muncă a cetăţenilor din noile state membre către pieţele occidentale, într-o încercare de a diminua implicaţiile pe care le-au adus aderarea noilor membri în anii menţionaţi. Drepturile cele mai importante ale cetăţeanului sunt completate de un sistem comunitar pentru coordonarea planului de asigurări sociale, precum şi de un sistem care asigură recunoaşterea reciprocă a certificatelor şi diplomelor. Tratatul de Aderare semnat cu fiecare ţară în parte permite introducerea măsurilor intermediare. Aranjamentul „2+3+2” ani, aşa cum este cunoscut în UE, a obligat cele 15 mai vechi state membre UE să se pronunţe în legătură cu libera circulaţie a persoanelor pe pieţele lor de muncă până în mai 2006, apoi în mai 2009, iar ultima pronunţare are loc în mai 2011. Abia atunci vom şti clar dacă vor fi păstrate restricţiile sau dacă vom avea o piaţă unică a forţei de muncă.

Pe 9 februarie 2011, statele membre UE au decis la Bruxelles ca rapoartele tehnice de evaluare a candidaturilor română şi bulgară pentru Spaţiul Schengen să fie desecretizate şi trimise Parlamentului European. Desecretizarea rapoartelor constituie o premieră comunitară. Aceste rapoarte au fost întotdeauna secrete, dar Parlamentul European spune că în 2007, când opt state est-europene au aderat la Spaţiul Schengen, parlamentarii au primit mai multe informaţii decât acum. Pretextând sensibilitatea informaţiei conţinute în rapoartele de evaluare despre gradul de pregătire al statelor român şi bulgar, statele membre UE au oferit acces restrâns la aceste rapoarte numai anumitor parlamentari europeni. Aleşii au contestat însă decizia, spunând că fără un acces complet la întreaga informaţie, ei nu-şi pot da avizul consultativ cerut pentru aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen. Deputaţii europeni au dat statelor membre un termen până la care această desecretizare să fie făcută şi anume data de 2 mai 2011. Termenul va fi respectat şi, astfel, procesul instituţional de aderare a României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen poate fi complet. Rămân în continuare valabile obstacolele tehnice ale acestei aderări şi, mai ales, obstacolele politice.

După aderarea României la UE la 1 ianuarie 2007, cetăţenii români pot, teoretic, să lucreze legal în UE, având dreptul de a se angaja într-un loc de muncă disponibil, pe teritoriul altui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. Dar aceasta este doar „teoria”. Pentru toate ţările candidate, cu care UE a negociat aderarea, UE a cerut perioade de tranziţie pentru aplicarea acquis-ului în domeniul liberei circulaţii a forţei de muncă, de 2 până la 7 ani, după momentul aderării. Aranjamentele şi înţelegerile stabilite prevedeau ca:

  • pe o perioadă de 2 ani după aderare – libera circulaţie a lucrătorilor noului Stat Membru în spaţiul UE, cu excepţia Ciprului şi a Maltei, nu va funcţiona, în sensul că vor fi aplicate măsurile naţionale ale fiecărui stat membru. Întrucât aceste măsuri au fost foarte restrictive, nici nu a putut fi voba de o libertate de circulaţie;
  • perioada iniţială de 2 ani a fost, de regulă, prelungită cu încă 3 ani, în funcţie de evaluarea de către Comisia Europeană şi statele membre a modului în care „funcţionează” libera circulaţie a lucrătorilor în noul stat membru. Şi aceasta a „funcţionat” mai ales prin restrângeri ale libertăţii de ciculaţie…;
  • perioada de tranziţie ar trebui să se finalizeze la capătul celor 2+2 ani, dar ea poate fi prelungită cu încă 2 ani, în mod excepţional, în acele state unde se constată serioase distorsionări pe piaţa muncii sau pentru care există încălcări reale sau imaginate de statele membre UE „din prima linie” a Acordului Schengen.

 

Aranjamentul tranzitoriu include şi o serie de alte aspecte importante, cum ar fi clauza de menţinere a măsurilor existente, fără introducerea altora noi, astfel încât pieţele muncii din actualele state membre să nu devină mai restrictive decât erau în momentul semnării Tratatului de Aderare.

Tratatul de Aderare are anexată o declaraţie care precizează că statele membre UE încearcă să ofere un acces mai larg la piaţa muncii, în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională respectivă, în vederea accelerării armonizării ei cu acquis-ul; mai mult decât atât, a fost încurajată extinderea accesului înainte de aderare. Acordurile bilaterale curente au continuat să se aplice şi chiar au putut fi dezvoltate. În plus, statele membre au putut introduce anumite măsuri speciale de preferinţă pentru cetăţenii noului stat membru, în comparaţie cu un altul (aşa numita “preference communautaire”), astfel încât noul stat membru să poată beneficia de mai multe drepturi cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, decât un alt nou stat membru. Practicanţii profesiunilor liberale (ex. avocaţi, medici, artişti) au putut să lucreze fără restricţii imediat după aderare, în condiţiile în care nu a fost necesară încheierea unui contract de muncă.

Imigraţia în Uniunea Europeană

Îngrijorată de faptul că UE va avea, în următorii 30 de ani, un deficit de forţă de muncă de până la 20 milioane persoane, Comisia Europeană a pus la punct un plan de acţiune privind migraţia economică. Planul stabileşte o listă de acţiuni şi iniţiative legislative privind politica de migraţie legală în UE. Acest plan subliniază că UE ar trebui să aibă reguli speciale pentru a atrage migranţii cu înaltă calificare din afara ţărilor membre, persoane care acum preferă sa emigreze în Statele Unite, mai degrabă decât în Europa. Până la elaborarea acestui plan, principalele obiective ale politicii privind migraţia ilegală erau întărirea controlului la frontiere şi procedurile pentru expulzarea migranţilor ilegali.

Conform Eurostat (Biroul de statistică al UE), migranţii reprezint cca 3,5 la sută din totalul populaţiei statelor membre UE. Fenomenul imigraţiei are anual o importanţă fundamentală în creşterea demografică înregistrată în UE, numărul de locuitori ai Uniunii crescând anual ca urmare a acestuia cu 1,0 – 1,7 milioane persoane. Ţările preferate de imigranţi sunt Italia, Spania şi Marea Britanie, care au absorbit 70 la sută din fluxul imigraţional net. Astăzi, conform estimărilor Eurostat, creşterea populaţiei UE este ajutată numai de creşterea numărului de emigranţi. Ţara cu cel mai mare număr de imigranţi în 2005 (anul de vârf al imigraţiei europene) a fost Spania (652.300 persoane), urmată de Italia (338.100 persoane) şi Marea Britanie (196.300 imigranţi). Iată însă, care sunt principalele probleme cu care se confruntă aceste state, ca urmare a fenomenului imigraţiei.

La 1 februarie 2006, Parlamentul Italiei a votat Decretul Flussi, care încearcă să regleze fluxurile de imigranţi care intră în Italia. Decretul Flussi permite unui număr anual de 170.000 de cetăţeni extracomunitari să îşi găsească de lucru în peninsulă. Numărul total de cote alocate a fost împărţit între muncitorii subordonaţi, sezonieri, nesezonieri şi autonomi. Astfel, este permisă intrarea în Italia, în limitele decretului, a 78.500 de muncitori subordonaţi nesezonieri, proveniţi din ţări ne-membre UE, dintre care 45.000 de cote sunt alocate pentru munci domestice şi asistenţă personală la domiciliu, 2.500 pentru sectorul de pescuit maritim, 1.000 directori sau personal cu calificări înalte, 2.000 pentru transformarea permiselor de şedere de studiu în permise de şedere de muncă şi alte 2.000 pentru transformarea permiselor de şedere pentru instruire în permise de şedere pentru muncă. Decretul mai alocă încă 2.000 de cote pentru cetăţenii străini care trăiesc în străinătate şi care au terminat programe de formare şi educare în ţara de origine. 3.000 de cetăţeni străini vor putea intra în Italia ca muncitori autonomi în calitate de cercetători, investitori ce desfăşoară activităţi de interes pentru economia naţională, liberi profesionişti, asociaţii şi administratori de societăţi non-cooperative, artişti de certă reputaţie internaţională şi calificare profesională, angajaţi de entităţi publice sau private. În cadrul acestor cote mai sunt prevăzute şi 1.500 de intrări prin schimbarea permiselor de şedere pe motive de studii şi formare profesională, în permise de şedere pentru munca autonomă.

Tot prin Decretul Flussi este permisă intrarea în Italia, pentru munca subordonată sau autonomă, a cetăţenilor italieni sau a unei rude de până la gradul patru, care trăiesc în Argentina, Uruguay sau Venezuela – 500 de intrări. Decretul mai permite intrarea în Italia a 38.000 de cetăţeni din ţări care au semnat sau urmează să semneze acorduri de cooperare în materie de imigraţie; mai este permisă intrarea pe teritoriul Italiei, pentru munca subordonată sezonieră, a 50.000 de cetăţeni străini rezidenţi în străinătate. Acest număr îi priveşte pe muncitorii subordonaţi sezonieri din România, Bulgaria, Macedonia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, dar şi pe cei din ţări ne-membre UE care au semnat sau sunt pe cale de a semna acorduri în materie de imigraţie: Moldova, Tunisia, Egipt, Albania şi Maroc.

În Europa, enclavele spaniole Ceuta şi Melilla sunt, practic, copleşite de numărul mare de emigranţi, care încearcă să părăseasca Marocul pentru a pune piciorul pe pământ european. Sute de mii de africani iau cu asalt anual, gardurile fortificate cu sârmă ghimpată, care despart teritoriile spaniole de cele marocane. Principalele cauze ale asaltului organizat asupra teritoriilor Uniunii Europene sunt foametea şi sărăcia din Africa subsahariană. Emigranţii care se strâng în Maroc vin din Senegal, Gambia, Mali, Ghana, Camerun, Nigeria sau chiar Republica Democratică Congo. Măsurile suplimentare de securitate au redus numărul africanilor ajunşi ilegal pe teritoriile spaniole de la 10.000 la 1.500 pe an. Sute de africani au murit în ultimii ani încercând să traverseze Mediterana pentru a ajunge în Spania, pe continent, în Malta sau pe insuliţa italiană Lampedusa.

În statele membre ale UE, şederea şi munca ilegală a cetăţenilor străini constituie infracţiune şi are consecinţe atât pentru lucrătorul străin, cât şi pentru angajatorul respectiv. Dacă va comite mai multe infracţiuni grave şi foarte grave, lucrătorul imigrant poate fi sancţionat cu privare de libertate şi/sau expulzarea de pe teritoriul respectiv. Nedeclararea la autorităţi a modificărilor survenite privind schimbarea naţionalităţii, a stării civile, a domiciliului sau a situaţiei de muncă; întârzierea cu până la 3 luni pentru solicitarea reînnoirii autorizaţiilor expirate; prestarea unei activităţi lucrative fără a fi solicitat autorizaţia de muncă, atunci când are permis de rezidenţă temporară sunt considerate infracţiuni uşoare, fiind pedepsite, de regulă, în ţările membre UE, cu amendă de la 30 la 300 de euro. În categoria infracţiuni grave, pedepsite cu amendă de la 301 la 6.000 de euro, intră: şederea pe teritoriul respectiv fără a avea autorizaţia de rezidenţă sau dacă este expirată şi nu s-a cerut prelungirea, prestarea unei activităţi lucrative fără a fi obţinut permisul de muncă, atunci când nu se beneficiază de autorizaţie de rezidenţă valabilă. Pentru infracţiuni foarte grave, amenzile variază între 6.001 şi 60.000 de euro. Sunt considerate infracţiuni grave: participarea la acţiuni contra securităţii statului şi promovarea, facilitarea, favorizarea imigraţiei ilegale. Şi infracţiunile comise de angajator sunt aspru pedepsite. În categoria infracţiuni foarte grave intră discriminarea pe motive rasiale, etnice, de naţionalitate sau religioase, care sunt pedepsite cu amendă de la 6.001 la 60.000 de euro. Dacă fapta constituie delict, se sancţionează cu privare de libertate. Potrivit Departamentelor pentru Munca în Străinătate din ţările membre UE, angajarea lucrătorilor străini fără a avea permise de muncă se pedepseşte cu amendă de la 3.000 de euro, pentru fiecare lucrător ilegal, până la 60.000 de euro, în cazul mai multor lucrărtori ilegali.

În ceea ce priveşte tinerii, aceştia sunt hotărâţi să-şi părăsească ţările de origine, mai ales după integrarea acestor ţări în UE. Explicaţia constă în faptul că tinerii sunt categoria cea mai deschisă către schimbare. În general, peste 75 la sută din tineri sunt nemulţumiţi de nivelul veniturilor obţinute în ţările de origine. Priorităţile acestora sunt călătoriile şi îmbunătăţirea situaţiei lor financiare.

Cel puţin 5,5 milioane imigranţi locuiesc ilegal în UE, arăta un raport prezentat în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) din septembrie 2007, de către britanicul John Greenway. Circa 20 de programe naţionale de regularizare au permis, începând cu 1981, acordarea de „titluri de şedere şi permise temporare de muncă pentru aproximativ 5 milioane de imigranţi cu statut nereglementat”, precizează raportul. În timp ce necesitatea de a controla imigraţia ilegală „este o chestiune critica” pentru viitorul Europei, astfel de programe, împreună cu alte măsuri, ar putea constitui „un mijloc excelent de a controla migraţia”, scrie documentul.

Populaţia cu statut nereglementat atinge un nivel ce nu mai poate fi ignorat. În Spania, de exemplu, care avea nevoie de mână de lucru străină, cu un nivel scăzut de calificare, au intrat în legaliate numai în 2005 peste 570.000 imigranţi.  Italia a pus în practică, în ultimii ani, cinci programe de regularizare de care au beneficiat 1,4 milioane  imigranţi, iar în Grecia pentru programul de regularizare 2005-2006 au fost depuse 170 mii de candidaturi, dintr-un total de circa 300 mii de imigranţi clandestini. În schimb, Marea Britanie unde se află numeroşi imigranţi ilegali, nu a iniţiat niciodată programe de regularizare de mare amploare. În Franţa, legea pe tema migraţiei, adoptată în iulie 2006 favorizează recrutarea imigranţilor calificaţi, dar impune limite drastice reintregirii familiei.

 

Imigraţia în România

În România sunt înregistraţi cca 60.000 de străini, conform datelor oficiale furnizate de Autoritatea Naţională pentru Străini, pe baza statisticilor din ultimii ani. Dintre aceştia, peste 70 la sută sunt înregistraţi cu şedere temporară, iar 19 la sută învaţă sau se formează profesional. Dintre cei care se află doar temporar în ţară, „moldovenii” sunt cei mai numeroşi – 8.443, urmaţi de turci – 5.167 şi de chinezi – aproximativ 3.800. „Moldovenii” conduc şi în topul străinilor aflaţi la studii, reprezentând peste jumătate dintre cei 11.000 de străini. Cei mai mulţi străini locuiesc în Bucureşti. Pe locul doi în preferinţele privind reşedinţa se află judeţul Timiş, unde locuiesc 6.400 dintre străini, iar pe locul trei este judeţul Ilfov, cu zona adiacentă Capitalei, unde se află cca 5.000 de straini.

Cifra cetăţenilor cu şedere permanentă în România este mică, în comparaţie cu cei care stau temporar. Cca 3.000 de cetăţeni străini optează în medie, anual, să se mute definitiv în România, iar dintre aceştia peste 40 la sută provin din statele arabe. Sirienii sunt cel mai bine reprezentaţi, în număr de 443, fiind urmaţi de 288 turci şi 272 libanezi. O dată stabiliţi aici, străinii necasătoriţi aşteaptă 8 ani pentru a putea depune o cerere de obţinere a cetăţeniei române, iar cei care se căsătoresc cu o româncă (sau un român), trebuie să aştepte după căsătorie 5 ani, ceea ce demonstrează că procesul de obţinere a cetăţeniei române este unul anevoios şi birocratic. Conform studiului “Imigraţie şi azil în România 2006”, România atrage forţă de muncă din străinătate, cu precădere din Republica Moldova, Turcia şi China. Până în 2015, se estimează în raport, vor imigra în România între 200.000 şi 300.000 de muncitori străini.

Cum sunt apreciaţi românii imigraţi demonstrează un studiu pe bază de chestionar, aplicat în perioada 20 septembrie-1 noiembrie 2005 şi realizat de către Asociaţia Naţională a Birourilor de Consiliere pentru Cetăţeni. 75 la sută din cetăţenii români, care au plecat la muncă în ţările membre UE motivează că în România nu sunt apreciaţi la adevărata lor valoare. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt tineri (77 la sută), cu studii medii (76 la sută). Al doilea motiv al emigrării, legat de subzistenţă este invocat de numai 13 la sută dintre imigranţi. Peste 33 la sută din respondenţi ar emigra în UE după aderare, dintre care 19 la sută definitiv, iar restul ar reveni după un timp în România. Ţările preferate pentru emigrare sunt în ordine: Italia (30 la sută dintre cei care au răspuns la chestionar), Spania (22 la sută), Germania (13 la sută), Ungaria, Franţa, Marea Britanie, Austria, Portugalia şi Irlanda. Cei care vor să plece la muncă în ţările membre UE nu mai sunt săracii dintr-o fostă ţară comunistă, ci, tinerii calificaţi profesional şi pregătiţi să profite la maxim de această oportunitate. Conform Tratatului de Aderare, românii nu au acces liber pe piaţa muncii europene o perioadă de maxim 7 ani după aderare. Cetăţenii români care muncesc legal, la data aderarii, într-un stat membru UE şi care sunt admişi pe piaţa forţei de muncă pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 12 luni, pot beneficia de acces pe piaţa forţei de muncă din acest stat membru, dar nu şi pe piaţa de muncă din celelalte state membre UE. Actualii lucrători români legali în UE ar trebui să fie primii care beneficiază, chiar şi restricţionat la teritoriul statului respectiv, de drepturile oferite de cetăţenia europeană.

 

Cum aplică România principiul liberei circulaţii a persoanelor

Guvernul României a modificat Ordonanţa de Urgenţă nr.102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul ţării noastre a cetăţenilor statelor membre ale UE şi Spaţiului Economic European, în scopul alinierii totale a legislaţiei naţionale la acquis-ul european în domeniu. Actul normativ menţionat a adus mai multe noutăţi cu privire la categoriile de persoane care beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul României.

În această categorie este inclus şi parteneriatul, partenerul nefiind considerat un membru de familie. Partenerul este persoana care convieţuieşte cu cetăţeanul UE, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru, de origine sau de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, dacă relaţia de convieţuire poate fi dovedită. Acest lucru nu presupune recunoaşterea parteneriatului ca instituţie de stare civilă, în sensul legislaţiei naţionale cu privire la dreptul familiei, ci, recunoaşterea unui drept de liberă circulaţie şi rezidenţă a persoanelor în cauză în baza statutului de partener recunoscut de legislaţia statului de origine sau de provenienţă. Categoria „persoanelor aflate în întreţinere”, care beneficiază de libera circulaţie se extinde prin includerea persoanelor pentru care, din motive medicale grave, este necesară asistenţa personală a cetăţeanului UE.

O altă modificare constă în faptul că misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României acordă membrilor de familie, care nu sunt cetăţeni ai UE, viza de intrare pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor în care obligativitatea obţinerii vizei este desfiinţată în condiţiile legii. Condiţiile pentru eliberarea vizei se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a acestui act normativ. Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai UE, dar care deţin un document valabil care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat membru, în calitate de membru de familie al unui cetăţean al UE, sunt scutiţi de obligativitatea obţinerii unei vize. Organele poliţiei de frontieră nu aplică ştampila de intrare sau ieşire în paşaportul persoanelor din aceasta categorie. Noile reglementări dau posibilitatea cetăţenilor UE să folosească, pe teritoriul României de exemplu, asigurările de sănătate încheiate în statele membre de origine şi recunoscute în sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România.

Potrivit noilor reglementări, orice măsuri de restrângere a dreptului la libera circulaţie pe teritoriul României, a cetăţenilor UE şi a membrilor familiilor lor sunt luate numai cu respectarea principiului proporţionalităţii şi trebuie să aibă la bază, exclusiv, comportamentul persoanei în cauză. Acest comportament trebuie să prezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru valorile fundamentale ale societăţii, ca să fie luate măsuri de restrângere a dreptului la liberă circulaţie. O astfel de măsura nu poate fi luată exclusiv, pe baza existenţei unei condamnări penale anterioare. Orice decizie de restrângere a dreptului la libera circulaţie se comunică în scris cetăţenilor UE sau membrilor familiilor acestora. Decizia trebuie să conţină motivele care au stat la baza dispunerii acestei măsuri, implicaţiile acesteia pentru persoana în cauză, precum şi informaţii privind instanţa unde poate fi atacată decizia şi, dacă este cazul, termenul în care trebuie să părăsească teritoriul României.

Actul normativ introduce reglementări cu privire la posibilitatea dispunerii de către procuror a măsurii de luare în custodie publică a persoanelor care sunt declarate indezirabile sau împotriva cărora instanţa a dispus măsura de siguranţă a expulzării şi care nu pot fi imediat îndepărtate de pe teritoriul României. Luarea în custodie publică a acestor persoane se face conform Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, se introduce posibilitatea stabilirii de către instanţă a unor perioade de interdicţie pentru persoanele împotriva cărora a fost luată măsura expulzării.

Prevederile privind permiterea accesului unei persoane într-un stat membru UE prevăd posibilitatea de a dispune efectuarea unor analize medicale în momentul în care organele specializate ale Ministerului Sănătăţii au indicii temeinice că persoana în cauză suferă de una dintre afecţiunile stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii din ţara de intrare. Aceste analize medicale sunt scutite de taxe şi pot fi dispuse numai într-un interval de 3 luni de la data la care persoana în cauză a intrat pe teritoriul statului membru respectiv. Un actul normativ, adoptat şi de Guvernul României a transpus în legislaţia naţională prevederile Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor UE, precum şi a membrilor de familie ai acestora, pe teritoriul statelor membre; directiva a intrat în vigoare în ţara noastră la 1 ianuarie 2007.

O rezoluţie propusă de socialiştii europeni în octombrie 2007, privind aplicarea acestei directive a fost adoptată în aceeaşi lună de plenul Parlamentului European, cu 306 voturi pentru şi 186 voturi împotrivă, pentru a preciza limitele foarte stricte în care Directiva 38 din 2004 stabileşte posibilitatea de expulzare a unui cetăţean al Uniunii: din raţiuni de ordine publică, securitate publică şi/sau sănătate publică. Orice astfel de măsură trebuie să fie proporţională cu şi întemeiată exclusiv pe comportamentul personal al individului în cauză. Dezbaterea a avut loc pe fondul disputei generate de adoptarea de către Guvernul Italiei a unui decret-lege care permite expulzarea cetăţenilor din statele UE, care comit delicte pe teritoriul ţării. România a semnalat la Strasbourg că decretul a fost aplicat arbitrar doar cetăţenilor români, fără a li se da posibilitatea să atace decizia în justiţie.

Începând cu 21 decembrie 2007, cca 100 milioane de cetăţeni din 9 ţări membre intrate în UE la 1 mai 2004 (Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia; Cipru, a zecea ţară care a aderat la 1 mai 2004 a solicitat un an de amânare la Acordul Schengen) s-au alăturat spaţiului Schengen. De atunci, spaţiul Schengen este compus din 25 de ţări europene; ţări precum Marea Britanie şi Irlanda au refuzat să adere la acord. Din martie 2011, România şi Bulgaria ar trebui, să adere la Acordul Schengen, pe baza progreselor înregistrate ca ţări membre UE, în procesele de apărare şi securizare a frontierelor externe ale Uniunii.

 

Imigranţii români sunt cei mai numeroşi dintre cei plecaţi din ţările membre UE

Se estimează că peste 3 milioane de cetăţeni români, plecaţi din ţară mai ales în cei mai buni ani dinaintea crizei economice şi financiare (2000-2008), muncesc în afara României. Cea mai mare parte a acestora muncesc fără forme legale în Spania sau Italia, dar există şi foarte mulţi români care lucrează în străinătate în condiţii pe deplin legale. Spania, de exemplu, a primit, numai în cursul anului 2005, 650.000 de imigranţi străini. Cei mai mulţi au venit din America Latină, dar şi din Europa de Est, Africa şi Marea Britanie, în căutarea unor locuri de muncă. După zece ani de creştere economică, Spania are 44,4 milioane locuitori, din care 3,88 milioane de imigranţi, adica 8,9 la sută din totalul populaţiei; în anul 2000, cifra era de doar 2,2 la sută. Cel puţin 700.000 dintre aceştia sunt imigranţi ilegali. Creşterea spectaculoasă a numărului imigranţilor, poate fi explicată prin faptul că Spania a creat, în ultimii cinci ani, mai bine de jumătate din locurile de muncă noi din Uniunea Europeană. Românii sunt cea de-a treia comunitate de imigranţi din Spania, după marocani şi ecuadorieni, potrivit  statisticilor publicate de Institutul Naţional de Statistică al acestei ţări. Conform valorilor înregistrate la 1 ianuarie 2006, numărul de imigranţi din Spania a crescut în ultimul an cu două procente.

De cele mai multe ori pentru a obţine un loc legal de muncă în străinătate, cetăţenii români au de înfrunat un adevărat hăţiş birocratic. Cozile interminabile şi nopţile pierdute în faţa Oficiului pentru Migraţia Forţei de Muncă sunt cele mai bune exemple pentru a demonstra cât de greu se obţine, în mod legal un loc de muncă în agricultura din Spania. Potrivit Ministerului Muncii, România încheie de două ori mai multe contracte legale de angajare în Germania faţă de Spania, de exemplu. Cetăţenii români care vor să muncească în Germania pot face acest lucru fie ca angajaţi ai unor firme româneşti care au obţinut contract în Germania – cel mai adesea în domeniul construcţiilor, fie după obţinerea unor contracte individuale de la angajatori germani, mai ales în domeniul serviciilor, alimentaţiei publice sau în agricultură.

Românii care lucrează în străinătate pot beneficia de prestaţiile acordate de sistemul public de pensii numai dacă încheie contracte de asigurare cu autoritatea competentă din România şi plătesc contribuţiile corespunzătoare stabilite pe baza declaraţiilor privind veniturile lunare realizate în străinătate, potrivit art.13 din Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate. Contractul de asigurare socială se încheie conform Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, pentru aceasta fiind necesare o copie xerox după cartea/buletinul de identitate, cartea de muncă în original, contractul de asigurare socială, în două exemplare, precum şi un dosar plic. Dosarul se depune la sediul Casei Teritoriale de Pensii din raza de domiciliu a solicitantului. Contractul de asigurare se încheie începând cu data prezentării solicitantului la Casa Teritorială de Pensii competentă. Încheierea contractelor retroactiv nu este posibilă. Venitul minim asigurat obligatoriu este de un salariu mediu brut pe economie, stabilit pentru anul în curs, iar venitul maxim asigurat posibil este de cinci ori cât salariul mediu brut pe economie. Plata contribuţiei la asigurări sociale se face lunar, de către asigurat, pe baza cursului aferent. Neplata contribuţiei la termenul menţionat generează majorări calculate (potrivit reglementărilor privind executarea creanţelor bugetare) pentru fiecare zi de întârziere, până la data achitării sumei datorate inclusiv. Plata contribuţiei la asigurările sociale se poate face şi anticipat, pentru o perioadă de cel mult 12 luni, calculate de la data la care se face plata, dar să nu depăşească data de 31 decembrie a anului în curs. Modificarea oricărei prevederi din contractul iniţial se poate face numai cu acordul scris al ambelor părţi, prin act adiţional. Contractul de asigurare poate fi reziliat la iniţiativa oricăreia dintre părţi, conform clauzelor prevăzute în contract. În cazul rezilierii contractului de asigurare, contribuţiile la asigurările sociale nu se restituie, iar stagiul de cotizare realizat se valorifică la stabilirea drepturilor de pensie.

 

Interesele statelor membre UE mai vechi dictează

În ciuda apelurilor Comisiei Europene, ca statele membre să-şi liberalizeze complet piaţa muncii până în 2012, unele state – cum sunt Marea Britanie şi Franţa, în primul rând – fac mari eforturi să restricţioneze accesul imigranţilor şi al muncitorilor din estul european. Pentru a scăpa de imigranţii ilegali, care se află deja pe teritoriu britanic sau de cei care intenţionează să ajungă acolo, Marea Britanie a dublat bugetul Directoratului pentru imigraţie: de asemenea, a împuternicit ofiţerii de control din porturi şi aeroporturi să reţină persoane şi a înmulţit descinderile la sediile firmelor suspecte că angajează imigranţi ilegali.

Mai mult, Guvernul britanic a alcătuit o listă ce cuprindea 45.000 de cetăţeni români şi bulgari, consideraţi că au legături cu crima organizată sau că prezintă riscuri pentru securitatea Marii Britanii. “Lista de avertizare” – un document al Ministerului Brritanic de Interne – a fost realizată pe baza înregistrării românilor şi bulgarilor care au încercat până acum, să intre ilegal în Marea Britanie sau despre care există informaţii că ar fi implicaţi în crima organizată; autorităţile de la Londra se tem că nu vor putea împiedica aceste persoane să se stabilească în Marea Britanie şi să îşi ceară drepturile.

Guvernul britanic s-a aşteptat ca un număr de 60.000-140.000 de români şi bulgari să imigreze în Marea Britanie, în primul an după aderarea celor două ţări la UE. Înainte de extinderea UE cu zece ţări din mai 2004, guvernul britanic a estimat că un număr de 5.000-13.000 de est-europeni vor sosi în Marea Britanie, în primul an; cifra reală a imigraţiei a fost în 2004, de peste 200.000 persoane! O explicaţie parţială pentru care acest număr mare de imigranţi a decis să vină în Marea Britanie se explică prin faptul că această ţară este unul dintre cele trei “vechi” state membre UE, care şi-au deschis piaţa de muncă pe de-a-ntregul ţărilor nou aderate la Uniune.

Spre deosebire de vecinii din Spania sau Marea Britanie, autorităţile franceze au deschis subiectul delicat al pieţei muncii doar în luna mai 2006, când guvernul lui Dominique de Villepin a publicat o listă de 61 profesiuni din şapte domenii economice cu mână de lucru deficitară. Este vorba de construcţii, hoteluri şi restaurante, agricultură, comerţ, mecanică de întreţinere şi salubritate. Din aceste 61 de specializări, ar reieşi aprox 200.000 de posturi, care ar putea fi deschise treptat către candidaţii din Est. La fel cu Belgia şi Luxemburg, care au optat pentru aceeaşi soluţie, Franţa anunţă o ridicare progresivă şi controlată a restricţiilor în privinţa liberei circulaţii a muncitorilor din fostul bloc comunist, dar numai pentru ţările integrate în UE în 2004. Pentru muncitorii din România şi Bulgaria, cele mai optimiste previziuni indică posibilitatea acceptării lor oficiale abia din anul 2009.

În timp ce guvernele britanic şi francez au plan anual de expulzări, fiind realmente copleşite de numărul mare de emigranţi, Italia şi Spania au plan de primiri. Obiectivul francez pentru 2006 este de 25.000 de deportări, faţă de 20.000 de expulzări în anul 2005. Angajatorii italieni doresc să primească prin intermediul celui de-al doilea Decret Flussi, peste 300.000 de persoane imigrante, faţă de 170.000 de intrări reglementate de decretul anterior. În toamna anului 2006 a fost demarată procedura de modificare a Legii Bossi-Fini, astfel încât să fie permisă, în cele din urmă, intrarea legală în Italia a muncitorilor imigranţi şi nu intrarea cladestină, aşa cum se petrece astăzi.

Şase chesturi din Italia au început din 17 iulie 2006, procedura experimentală de eliberare a permiselor de şedere electronice. Este vorba despre Ancona, Brindisi, Frosinone, Prato, Reggio Emilia şi Verbano Cusio Ossola. Noul model de permis de şedere electronic este armonizat cerinţelor comunitare şi poate fi obţinut la preţul de 27,50 euro, aşa cum prevede Decretul din 4 aprilie 2006 al Ministrului Economiei şi Finanţelor şi al Ministrului de Interne, publicat în Gazeta Oficială nr.103, la data de 5 mai 2006. Permisul de şedere electronic este eliberat numai pentru permisele de şedere ce depăşesc 90 de zile şi pentru cărţile de şedere pentru cetăţeni străini. Fac excepţie permisele eliberate în aşteptarea examenului în vederea soluţionării cererii de azil şi permisele eliberate familiilor cetăţenilor din Uniunea Europeană, care îşi exercită dreptul de liberă circulaţie. Acestea din urmă vor continua să fie eliberate pe modelul existent deja în uz. Procedura de solicitare a permisului de şedere electronic rămâne aceeaşi care se foloseşte şi pentru solicitatea permisului sau cărţii de şedere.

În Trentino, pentru fluxurile imigraţionale sunt în vigoare proceduri diferite faţă de restul Italiei şi nu se utilizează formularele distribuite de Poşta Italiană. Cererea se completează şi se expediază prin recomandată A/R de la un oficiu poştal care are posibilitatea tehnică de a marca data şi ora trimiterii, către “Serviciul de muncă al Provinciei autonome Trento”, la adresa Via Gilli n. 4 – Trento”. Angajatorii care cer autorizarea de muncă pentru un muncitor străin sezonier, care a fost deja angajat pe perioada verii, vor putea prezenta cererea personal, la aceaşi adresă. Un plic poate conţine mai multe cereri, cu condiţia ca acestea să fie ale aceluiaşi angajator. Odată ajunşi în Italia, muncitorii străini sezonieri trebuie să se prezinte în termen de opt zile, la Cinformi, pentru a solicita permisul de şedere şi codul fiscal, precum şi pentru a completa contractul de şedere. Trentino beneficiază de 7.200 de cote de intrare pentru muncitorii sezonieri extra UE. Potrivit decretului Flussi 2006 acestea sunt rezervate cetăţenilor din România, Moldova, Serbia-Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Bulgaria, Tunisia, Albania, Maroc, Egipt şi, indiferent de ţara de origine, cetăţenilor extracomunitari, titulari de permise de şedere pentru muncă subordonată sezonieră în 2003, 2004 sau 2005.

Munca domestică în Italia este reglementată de un contract naţional de muncă domestică, în care sunt precizate drepturile şi îndatoririle muncitorilor şi ale patronilor. Contractul de muncă trebuie să fie în formă scrisă şi semnat de către angajat şi patron, angajatul trebuind să deţină o copie a acestuia. În contract trebuie să fie prevăzută data la care începe raportul de muncă; încadrarea; orele de muncă; dacă muncitorul este cazat şi mănâncă în casa patronului; salariul; celelalte drepturi care ii revin. În ceea ce priveşte încadrarea lucrătorului, acesta poate aparţine uneia dintre următoarele patru categorii: a) I super – valabilă pentru toţi muncitorii care au o diplomă profesională recunoscută de statul italian; b) I – pentru muncitorii calificaţi (infirmier, majordom cu diplomă de bacalaureat, chelner şi cei calificaţi pentru asistenţă); c) II – pentru toţi muncitorii domestici (chelner, şofer, baby sitter şi cei calificaţi pentru asistenţă şi companie); d) III – pentru toţi muncitorii care fac o muncă grea şi manuală (curăţenie, grădinărit şi spălătorie). Lucrătorii încadraţi la categoria a III-a, după 14 luni de muncă, trec la categoria a II-a. După semnarea contractului de muncă se eliberează permisul de şedere, ce poate avea o valabilitate de maximum doi ani, pentru un contract pe perioadă nedeterminată şi de un an, pentru un contract pe perioadă determinată (acesta trebuie reînoit înainte de expirarea valabilităţii sale la Chestură). Lucrătorii care şi-au pierdut locul de muncă, însă au permisul de şedere valabil, pot rămâne în Italia pentru cel puţin 6 luni, cu scopul de a-şi căuta un alt loc de muncă. Dacă însă, în acest timp, nu şi-au găsit un nou loc de muncă, sunt obligaţi să părăsească teritoriul italian. Dacă lucrătorul străin a locuit legal in Italia pentru cel puţin cinci ani şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia italiană privind venitul şi cazarea, poate solicita eliberarea cărţii de şedere, a cărei valabilitate este pe perioadă nedeterminată. În ceea ce priveşte perioada de preaviz necesară încetării contractului de muncă, aceasta este stabilită în funcţie de orele săptămânale şi de vechimea în muncă. Ea se înjumătăţeşte în cazul demisiei lucrătorului. Patronul este obligat să îi dea lucrătorului salariu. Împreună cu retribuţia lunară, acesta trebuie să îi dea angajatului şi fluturaşul de salariu, unde se specifică salariul lunar, încadrarea, calificarea şi contribuţiile lunare reţinute. Acest fluturaş va fi semnat atât de angajat, cât şi de angajator, ambii având câte o copie a acestuia.

Pentru lucrătorii domestici străini, salariul minim lunar este de cca 450 de euro, chiar dacă prestează servicii pentru mai mulţi patroni (dacă raportul de muncă este de 24 de ore săptămânale). De asemenea, după un an neîntrerupt de muncă, lucrătorul are dreptul la al treisprezecelea salariu (egal cu plata unui salariu pe o lună de zile); acesta se acordă în luna decembrie, în perioada Crăciunului. Cei care nu au lucrat un an întreg, primesc un procent proporţional cu lunile lucrate. În plus, după doi ani de muncă neîntreruptă la acelaşi patron, lucrătorul are dreptul la o majorare de 4 la sută din salariul de bază. Această majorare se acordă separat faţă de alte majorări. Pentru fiecare lună lucrată, muncitorului i se reţine o garanţie materială, care i se restituie la încheierea raportului de muncă. Legea prevede posibilitatea ca, la cerere, să i se acorde un avans de până la 70 la sută din totalul lichidării înaintea încetării raportului de muncă. Decci, un imigrant român, care se află în Italia de cinci ani şi demonstrează  că vrea să rămână aici, poate deveni cetăţean italian. Este evident că, dacă naşte un copil, acest copil va fi italian, fără vreun impediment. Dar, aceste lucruri nu sunt totdeauna suficiente pentru ca imigrantul să aibă un statut egaal cu al alogenului; este necesar să se nască o nouă cultură colectivă, care, la rândul ei, să domolească prejudecăţile şi tradiţiile.

Românii care trăiesc în Germania, în situaţie ilegală, beneficiază şi ei de o şansă oferită de autorităţile de la Berlin. Guvernul german a introdus un permis de şedere pe perioadă lungă, ca parte a planului de “punere la punct” a legii referitoare la imigraţie. Potrivit ministrului german de Interne din 2006, Wolfgang Schaeuble (CDU), între 150.000 şi 200.000 de imigranţi vor putea primi un permis de şedere pe termen lung: este vorba despre persoane care nu pot lucra decât la negru, neregularizaţi, dar care nu pot fi repatriaţi pentru că au copii perfect integraţi în societatea germană.

Miniştrii de Externe ai ţărilor membre ale UE şi-au exprimat, de mai multe ori, preocuparea în legătură cu creşterea fluxurilor imigraţionale ilegale în Mediterana şi Atlantic. Este necesar ca în aceste discuţii să fie implicate şi ţările de origine şi de tranzit ale fluxurilor imigraţionale, precum şi atribuirea de resurse financiare adecvate pentru rezolvarea situaţiilor umanitare, uneori disperate, ale imigranţilor.

La jumătatea anului 2006, statul român a lansat campania “Alegeţi migraţia legală a forţei de muncă”, care s-a desfăşurat până la sfârşitul anului şi a constat în împărţirea de pliante şi ghiduri, cu informaţii despre drepturile românilor în domeniul muncii în străinătate, dar şi drepturile în muncă ale străinilor care vin în România. Pentru campanie au fost publicate 20.000 de ghiduri, care au fost distribuite gratuit la direcţia pentru munca în străinătate, la ataşaţii pe probleme de muncă din străinătate, în structurile teritoriale ale Ministerului Muncii, Familiei şi Solidarităţii Sociale, precum şi la asociaţiile de români din străinătate. În total 14 tipuri de materiale informative, cele mai importante fiind ghidurile lucrătorului român în Spania, Germania, Italia şi Ungaria – ţări în care România are ataşaţi de muncă în cadrul ambasadelor. În cazul încălcării unor condiţii scrise în contractul de muncă sau în cazul încălcării drepturilor muncitorului român de către angajatorul străin, singura instituţie care poate interveni este Inspecţia Muncii din ţara respectivă, imigrantul putând apela şi la sindicatul din care face parte pentru a fi sprijinit.

 

Acordul Schengen la final

                Raportul europarlamentarului Carlos Coelho privind aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen a fost adoptat pe 8 iunie 2011 de plenul Parlamentului European, cu 487 voturi “pentru”, 77 de voturi “împotrivă” şi 29 abţineri. PE a solicitat însă luarea unor “măsuri suplimentare privind controlul frontierelor Bulgariei cu Turcia şi Grecia pentru a face faţă unei posibile creşteri a presiunii exercitate de migraţie”. Deşi unele probleme privind controlul frontierelor, rămase nerezolvate, vor necesita o raportare periodică şi o atenţie sporită în viitor, s-a acceptat că acestea nu constituie un obstacol în calea aderării depline la Schengen a României şi a Bulgariei; aceasta este concluzia la care au ajuns europarlamentarii : “Suntem în poziţia de a primi Bulgaria şi România în Schengen şi sper că, Consiliul European va adopta aceeaşi poziţie odată ce a primit avizul nostru pozitiv. Cetăţenii ambelor ţări trebuie consideraţi cetăţeni europeni cu drepturi depline şi nu ostatici ai discursurilor populiste”, a declarat în cadrul dezbaterilor din PE, raportorul Carlos Coelho (PPE). Coelho a ţinut însă să sublinieze faptul că “migraţia ilegală transformă Bulgaria, Turcia şi Grecia în zonele cele mai sensibile ale UE în ceea ce priveşte frontierele externe. Acest lucru înseamnă că Bulgaria trebuie să ia măsuri suplimentare, inclusiv să implementeze un plan special de acţiune pentru aderarea la spaţiul Schengen şi să elaboreze o abordare comună cu Grecia şi Turcia pentru a face faţă unei posibile cresteri a presiunii exercitate de migraţie.

Deputatii europeni au adoptat, de asemenea, un amendament prin care cer României şi Bulgariei să anunţe PE şi Consiliul, în scris, în următoarele 6 luni de la data intrării în vigoare a deciziei de integrare în spaţiul Schengen, cu privire la orice deficienţe şi punerea în aplicare a acestor măsuri suplimentare.

O foaie de parcurs stabileşte paşii următori pentru aderarea României şi Bulgariei la Acordul Schengen:

  1. verificarea îndeplinirii tuturor cerinţelor Schengen de către noii membri (control de teren, frontiere maritime şi aeriene);
  2. eliberarea vizelor;
  3. cooperarea poliţienească;
  4. conectarea şi utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen şi de protecţie a datelor – precondiţie pentru ca, în urma consultării PE, Consiliul de Miniştri să decidă eliminarea controalelor la frontierele interne cu statele membre.

 

“Schengen reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale UE, pe care nu avem voie să o distrugem cu decizii pripite. Sistemul Schengen oferă cele mai înalte standarde pentru managementul frontierelor. România şi Bulgaria îndeplinesc aceste criterii – în consecinţă, nu trebuie să amânăm integrarea lor. Solicit Consiliului să urmeze recomandările votului exprimat azi de o mare majoritate a Parlamentului European”, a declarat cu acest prilej preşedintele PE, Jerzy Buzek.             Decizia de integrare în Acordul Schengen este luată de către Consiliu, prin decizia unanimă a tuturor Guvernelor din statele care deja fac parte din spaţiul Schengen.

Comisia Europeană a aprobat în mai 2011, controalele vamale implementate de Suedia, pe motiv că acestea nu sunt sistematice şi, prin urmare, sunt legale, spre deosebire de cele pe care le-a introdus Danemarca. Plângerile vizând controalele vamale introduse de Suedia şi supravegherea video a maşinilor care intră sau ies din ţară au fost analizate de Comisia Europeană în 2010.

 

Bibliografie selectivă

–          Dobrescu, Emilian M.,  Dimensiuni ale economiei şi societăţi româneşti în tranziţie, în volumul Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi contemporane, coord. Maria Mureşan, Bucureşti, Editura ASE, 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Comunităţile de români din afara graniţelor ţării (I şi II), în Revista Română de Sociologie, anul XIX, nr. 3-4, respectiv 5-6, 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Politica drepturilor şi resurselor umane în Uniunea Europeană, în Financiarul, 31 martie 2008

–          Dobrescu, Emilian M.,  Drepturile omului – activitatea principală a Consiliului Europei, în Financiarul, 18 noiembrie 2008

–          Dobrescu, Emilian M. şi Nicu, Alina, Politici comunitare europene, Bucureşti, Editura Prouniversitaria, 2009

–          Dobrescu, Emilian M.,  Economia Marii Britanii este dependentă de creşterea imigraţiei, în Financiarul, 10 iulie 2009

*   *   *, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seventeen − ten =