ÎN ANUL EUROPEAN AL VOLUNTARIATULUI există 7 MILIARDE VOLUNTARI POTENŢIALI PE TERRA

Autor: Emilian M. Dobrescu

În acest An European al Voluntariatului, planeta Pământ are deja 7 miliarde de cetăţeni, 7 miliarde de făpturi umane care locuiesc planeta, folosindu-i  resursele cu sau fără recunoştinţă, cu mai mult ori mai puţin discernământ, conştienţi sau nu de impactul lor asupra a tot ceea ce este în jur.

Un amplu raport privind starea viitoare a lumii a fost dat publicităţii: “2010 Revision of World Population Prospects” – un ansamblu de previziuni privind creşterea populaţiei omenirii şi anumite aspecte ale calităţii vieţii oamenilor, elaborat pe baza unor indicatori statistici comunicaţi de ţările lumii în anul 2010. Pentru prima dată în acest raport, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi “aruncă privirea” până în anul 2100 pentru a prevesti viitorul umanităţii sau ce se va întâmpla cu noi până la sfârşitul acestui veac.

7 miliarde în 2011, 9 miliarde în 2050, 10 miliarde în 2085 – sunt cifrele estimative furnizate de ONU, care a folosit diferite modele de predicţie pentru a prevedea “încărcătura” umană pe care o va purta planeta în următoarele câteva decenii. Rata creşterii populaţiei a scăzut mult în ultimii 50 de ani şi, după toate probabilităţile, va continua să scadă. Vor fi, evident, diferenţe mari între continente: Africa, de pildă, va ajunge de la 1 miliard de locuitori, cât are în prezent, la cca. 3,6 miliarde, în 2100. Clasamentul ţărilor, în funcţie de mărimea populaţiei, va suferi schimbări, unele previzibile, altele surprinzătoare. Cele mai populate ţări erau în 2010: China (1.341 milioane locuritori), India (1.225 milioane), SUA (310 milioane).

Cum va arăta clasamentul ţărilor lumi după populaţie în 2100, după estimările oficiale? Locul I: India (populaţie estimată: 1.551 milioane locuitori). Locul al II-lea: China (941 milioane – remarcabilă scăderea, dar cât de bine sau rău va fi că scade populaţia Chinei, asta numai viitorul ne-o va arăta). Iar pe locul III – surpriză! – ar putea ajunge Nigeria, ţară care azi ocupă locul 7, dar care, având o rată mare a fertilităţii, va ajunge, se prognozează, la o populaţie de 730 milioane – cât toată populaţia actuală a Europei!

Unele ţări – cele dezvoltate – au deja populaţii îmbătrînite, ca urmare a unei fertilităţi scăzute, cuplate cu o speranţă de viaţă mai mare; în schimb, ţările subdezvoltate, unde, de obicei, fertilitatea este ridicată, au populaţii tinere, însă cu o speranţă de viaţă scăzută. Astfel, în 2010, 7,6 la sută din populaţia globului avea peste 65 de ani. În 2100, procentul celor de vârsta a treia va ajunge la 22 la sută. În ţările în curs de dezvoltare, cu rate mari ale fertilităţii, speranţa de viaţă este, în medie de 56 de ani; specialiştii consideră drept cauză principală a fenomenului infecţia cu virusul HIV (şi apoi îmbolnăvirea de SIDA). Datorită progreselor făcute în prevenirea răspândirii bolii, dar şi extinderii tratamentelor cu medicamente antiretrovirale, mortalitatea din cauza HIV/SIDA a scăzut şi va continua să scadă. Şi mortalitatea din alte cauze (malnutriţie,  infecţii cu boli tropicale endemice ş.a.) va regresa, astfel încât, conform previziunilor, în aceste ţări speranţa de viaţă va ajunge în medie, la 69 de ani în 2045-2050 şi la 77 ani în 2095-2100.

În prezent, 48 dintre statele lumii sunt incluse de ONU în rândul “celor mai slab dezvoltate ţări” (Least Developed Countries – LDCs) – cu alte cuvinte, cele mai sărace  ţări, cu nivelul de trai cel mai scăzut. Categoria LDC a fost creată în 1970, în prima listă, publicată în 1971 (lista e revizuită o dată la trei ani) fiind cuprinse 51 de ţări, care prezentau cele mai mici valori ale unor indicatori de dezvoltare socio-economică. Majoritatea se află în Africa sub-sahariană. Aceste ţări suferă de pe urma sărăciei extreme, a conflictelor armate (războaie civile, frecvente ciocniri inter-etnice), a corupţiei şi a instabilităţii politice şi sociale. Epidemiile fac ravagii, oamenii sunt extrem de vulnerabili în faţa dezastrelor naturale. Ţările cu pricina pot fi scoase de pe listă atunci când situaţia lor socieconomică se îmbunătăţeşte, depăşind un anumit prag; din 1971 şi până acum, doar trei ţări au reuşit să iasă de pe lista celor mai sărace naţiuni: Botswana în

1994, Republica Capului Verde în 2007 şi Maldive la începutul acestui an. Lista e încă foarte lungă: 48 de ţări doresc şi speră să o părăsească, dar se zbat încă în plasa sărăciei, a vulnerabilităţii sociale şi economice, a deficienţei în programele de sănătate şi educaţie.

În opinia specialiştilor ONU, jumătate din cele 48 de ţări foarte sărace ar putea depăşi acest statut până în 2020, dacă vor beneficia de programe mai bune la nivel naţional şi de sprijin internaţional. Printre măsurile propuse de grupul de experţi ONU se numără: a) ajutoare pentru dezvoltare mai bine direcţionate; b) politici mai eficiente în domeniul exporturilor; c) dublarea productivităţii agricole; d) dublarea numărului de persoane cuprinse în programele de educaţie şcolară; e) întărirea democraţiei etc.

Numărul persoanelor care trăiesc sub limita sărăciei (cu mai puţin de 1,25 dolari SUA pe zi) a scăzut, între anii 1990 şi 2005, de la 1,8 miliarde la 1,4 miliarde. Proporţia persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă în regiunile în curs de dezvoltare a scăzut şi ea, de la 46 la 27 la sută. Dacă aceste tendinţe pozitive se menţin, se estimează că, în 2015, cca. 920 de milioane de persoane vor continua să trăiască sub limita sărăciei. În viitorul apropiat, sute de milioane de persoane (majoritatea din India şi China) vor ieşi din starea de sărăcie, trecând în rândurile aşa-numite clase de mijloc; odată ajunşi acolo, viaţa lor se va îmbunătăţi, vor avea standarde mai ridicate, pretenţii mai mari privind nivelul de confort, ceea ce va genera o cerere sporită de produse şi servicii. Pe de o parte, este bine, dar, pe de altă parte, trebuie luat în calcul impactul asupra mediului: va fi vorba despre un consum mai mare de energie, de apă şi de materii prime şi va rezulta numai din satisfacerea necesităţilor lor de subzistenţă o cantitate mai mare de deşeuri.

În anul 2050, cererea de produse alimentare va fi cu 75 la sută mai mare decât astăzi. Cel mai întristător lucru este că, după estimările ONU, o treime din hrana produsă în lume se pierde sau este aruncată la gunoi – mai mult de un miliard de tone în fiecare an!!! În ţările în curs de dezvoltare este vorba, mai degrabă, de pierderi datorate depozitării recoltelor în condiţii precare, fapt pentru care sunt atacate de dăunători; produsele uşor perisabile, cum ar fi lactatele, sunt transportate fără refrigerare şi se strică etc. Soluţia ar fi îmbunătăţirea tehnologiei şi a infrastructurii: construirea de silozuri moderne, dotarea cu instalaţii frigorifice, deci este nevoie de programe centrate pe îmbunătăţirea capacităţilor de stocare şi transport al alimentelor. Banca Africană de Dezvoltare desfăşoară un astfel de program, cu o durată de 7 ani, în vederea reducerii cu 3 la sută a pierderilor de produse alimentare în ţările Africii.

În schimb, în ţările dezvoltate, problema e cu totul alta – aici, de cele mai multe ori, hrana perisabilă este aruncată la gunoi, pur şi simplu. Consumatorii cumpără, de regulă, mai mult decât pot mânca, iar în marile lanţuri de magazine alimentare sute de milioane de tone de alimente perfect comestibile ajung anual la tomberon, fie din cauza reglementărilor restrictive privind data expirării, fie din cauză ca şi-au pierdut, oarecum, aspectul comercial ideal. Fructele şi legumele sunt cel mai adesea aruncate din acest motiv. Şi toate acestea, în timp ce, efectiv, sute de milioane de oameni nu au ce mânca şi mor de foame. Nu cunoaştem să existe decât sporadic, transporturi de alimente pentru satisfacerea necesităţilor de subzistenţă ale celor mai săraci locuitori ai planetei. Sau transporturi de donaţii alimentare pentru năpăstuiţii soartei… Unii locuitori ai planetei au prea mult şi aţii – cei mai mulţi – prea puţin. Oare câţi dintre noi ne gândim la cei care mor de foame, când ne aflăm cu coşul plin pe culoarele unui supermarket…

În 1990, cca. o treime dintre copiii sub cinci ani ai lumii erau subponderali; azi, cifra este de aproximativ 26 la sută. Evident, soluţiile ţin şi de sfera finanţelor şi a politicii, dar când este vorba despre stringenta problemă a creşterii producţiei agricole, părerile sunt diferite. Unii mizează pe recoltele de plante modificate genetic, superproductive, pentru a rezolva problema foametei. Alţii susţin o idee diametral opusă, foarte îndrăzneaţă în contextul actual: că, dimpotrivă, aşa-numita agricultură organică şi recursul la anumite metode tradiţionale, care şi-au dovedit eficacitatea în decursul secolelor, ar putea fi soluţia la problema foamei în lume. Experimente surprinzătoare, realizate în diverse ţări – în China, Marea Britanie, India, Kenya, Brazilia, Guatemala, Honduras – au arătat că vechi practici tradiţionale, precum folosirea ca îngrăşământ a gunoiului de grajd şi cultivarea mai multor specii pe acelaşi lot de pământ (în opoziţie cu monocultura – tarlale imense cultivate cu o singură specie, aşa cum se procedează azi în cadrul agriculturii moderne) menţin mult mai bine productivitatea solului în timp şi reduc

atacul dăunătorilor.

Pe lângă lupta pentru hrană, se duce şi o bătălie tot mai acerbă pentru apă, căci nevoile de apă cresc mereu, iar rezervele nu pot ţine pasul. Se şi risipeşte enorm de multă apă. Societatea de consum a generat o nouă modă –  cea a folosirii în exces a resurselor, chiar şi când nu avem nevoie. Foarte puţini dintre noi sunt economi cu apa şi aerul din jurul nostru. Cetăţeanul de azi nici nu-şi pune măcar această problemă, care, în fond este un element de educaţie.

La polul opus, puţinele ţări bogate se confruntă cu o adevărată epidemie de obezitate; malnutriţia îi loveşte în proporţie surprinzătoare pe cetăţenii acestor ţări, pentru că destui dintre ei mănâncă mult, dar prost. Abuzul de “junk food” generează adesea carenţe nutriţionale de vitamine şi săruri minerale, care se adaugă, ca factori de risc, la cei reprezentaţi de colesterolul mărit, tensiunea tot mărită, burta mărită… Una dintre afecţiunile care cunosc o răspândire tot mai mare este demenţa – fie boala Alzheimer, fie alte forme de demenţă – în paaralel cu creşterea speranţei medii de viaţă.

Ca să salvăm aparenţele am inventat un nou concept – dezvoltare durabilă – dar câţi dintre noi îi cunosc şi, mai ales, îi aplică sensurile. Apreciem că, fiecare dintre cei 7 miliarde de locuitori ai Terrei trebuie să aplice voluntar o nouă educaţie – educaţia pentru a-i face bine celui şi celor de lângă tine şi nu doar ţie însuţi.

 

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

16 + 6 =