Atitudinea europeană prin care nu se formulează o trimitere preliminară. Despre oportunităţile dreptului Uniunii Europene în materia societăţilor [comerciale]

Judecătorul naţional, în cele ce urmează cel român, are privilegiul şi responsabilitatea de a aplica şi de a interpreta dreptul Uniunii Europene în cauzele deduse judecăţii. Cauzele mihai sandrudin domeniul societăţilor – în special din domeniul libertăţii de stabilire şi mai puţin în privinţa directivelor „societare” – au format obiectul unor soluţii interesante, în România şi în alte state. Deşi situaţiile nu sunt identice, asemănarea dintre o netrimitere din România şi cauza Cartesio, ne îndeamnă la unele reflecţii cu privire la participarea românească la cooperarea jurisdicţională dintre instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

I. Introducere. Ce este atitudinea europeană?

Atitudinea europeană a judecătorului naţional presupune aplicarea corectă a principiilor şi reglementărilor dreptului pertinent cauzei şi interpretarea acestuia potrivit ierarhiei constituţionale a normelor juridice. Judecătorul naţional se află la confluenţa unor voinţe ireconciliabile – dorinţa justiţiabililor de a câştiga, respectiv voinţa sa de a afla adevărul şi a soluţiona corect cauza. Judecătorul naţional se află şi în faţa unui asediu al justiţiabililor de a soluţiona acţiunea prin aplicarea dreptului Uniunii Europene şi chiar prin formularea unei trimiteri pentru pronunţarea unei decizii preliminare. O provocare – intelectuală, fireşte – se află poate într-un fragment dintr-o cauză cunoscută a Curţii de Justiţie „atunci când […] aceste persoane pot să susţină în faţa instanţelor naţionale nevaliditatea actelor cu aplicabilitate generală şi să le determine pe acestea să se adreseze Curţii de Justiţie pe calea trimiterilor preliminare[1] (s.n.). Instanţele ar trebui să fie determinate să efectueze trimiteri preliminare doar pentru motive care ţin de aplicarea şi interpretarea dreptului şi neluând în considerare alte motive – cum ar fi oportunitatea – sau contextul social, politic[2]. Curtea de Justiţie a subliniat că art. 267 TFUE „urmăreşte astfel prevenirea divergenţelor în interpretarea dreptului [Uniunii Europene] pe care instanţele naţionale trebuie să-l aplice, precum şi garantarea acestei aplicări, oferind instanţei naţionale un mijloc de eliminare a dificultăţilor pe care le poate ridica cerinţa de a asigura efectul deplin al dreptului [Uniunii Europene] în cadrul sistemelor judiciare ale statelor membre”.

Dificultatea aplicării dreptului Uniunii Europene nu trebuie să se limiteze la o jurisprudenţa neunitară – pentru care ar exista remedii interne – cum ar fi recursul în interesul legii [3] – sau necunoaşterea jurisprudenţei Curţii[4], sau pentru motive care ţin de competenţa Curţii [5] sau întrebări inadmisibile [6] pentru nerespectarea dreptului UE care rezultă din tratat şi din interpretările Curţii în jurisprudenţa sa. Cerinţa aplicării şi interpretării dreptului UE este o obligaţie constituţională (art. 148 din Constituţie), dar instanţele trebuie să aibă în vedere efectele unei trimiteri considerate de Curtea de Justiţie ca fiind inadmisibile sau pentru care Curtea este necompetentă. Trebuie avute în vedere declanşarea unei proceduri costisitoare (traducerea trimiterii în limbile oficiale, implicarea celorlalte state membre etc.) precum şi imaginea şi responsabilitatea judecătorului naţional. Refuzul trimiterii preliminare nu se constituie întotdeauna într-o negare a dialogului între instanţa naţională şi Curtea de Justiţie[7]. Judecătorul naţional va face aplicarea principiului autonomiei procedurale, prin utilizarea instrumentelor prevăzute în reglementările naţionale, precum ar fi suspendarea[8].

Referirea la oportunitate din Recomandările CJUE[9],

II. Trei istorii şi o scurtă apreciere[10]

În 2008, o primă cerere dintr-o posibilă „serie Cartesio[11] pune la încercare abilitatea judecătorului român. La Bucureşti o societate a solicitat Registrului Comerţului înmatricularea în România, cu păstrarea personalităţii juridice dobândite în alt stat membru, respectiv în Italia[12]. În susţinerea cererii petenta a afirmat că „nu poate nega societăţii dreptul de a emigra din statul său de reşedinţă, direct, doar în baza articolelor referitoare la libertatea de stabilire, art. 43, 44, 46, 48 din tratat” şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie „pe care a considerat-o relevantă, respectiv cazurile (sic!) Daily Mail, Centros, Uberseeing, Inspire Art, susţinând că, deşi acestea nu au avut drept scop explicit transferul de facto al sediului social al unei societăţi comerciale dintr-un stat membru în altul, totuşi, tangenţial, au concluzionat că nu trebuie exclusă stabilirea primară”. Curtea de Apel Bucureşti[13] a menţinut rezoluţia judecătorului delegat la Registrul Comerţului. Curtea de Apel a aplicat principiul autonomiei procedurale, explicând convingător lipsa temeiului juridic pentru realizarea operaţiunii solicitate.

[Î]n raporturile de drept internaţional privat, judecătorul român aplică legea română, faţă de care dreptul comunitar este prioritar, iar nu legea italiană. Practic, aspectele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legi italiene nu pot să privească obiectul judecăţii cererii de înregistrare în cauză, putând constitui obiectul aplicării legii italiene în ţara respectivă. Aceasta, inclusiv în ceea ce priveşte eventuala lichidare a patrimoniului în baza acelei legi, având drept consecinţă nemenţinerea personalităţii juridice, legat de transferul sediului social cu menţiunea că principiul simetriei nu prezintă o relevanţă suficientă în cauză, iar cererea privind transferul sediului dintr-o ţară în alta a avut în vedere şi menţinerea personalităţii juridice pentru societatea comercială petentă.

Oricum, nu acest aspect a constituit, în esenţă, considerentul care a determinat respingerea cererii de înscriere de către judecătorul delegat, ci acela privind inexistenţa dreptului de liberă circulaţie/stabilire a societăţilor comerciale constituite potrivit legislaţiei unui stat membru al UE în sensul de a îşi transfera sediul social într-un alt stat membru, atât în raport cu legislaţia română cât şi cu dreptul comunitar”.

După ce analizează fiecare cauză din jurisprudenţa invocată de petent[14], instanţa a decis că nu suntem nici într-o situaţie discriminatorie.

[N]u creează o situaţie discriminatorie între persoanele fizice şi cele juridice, ci a avut în vedere că extinderea libertăţii de stabilire prevăzută de [art. 49 TFUE] tratat pentru persoanele fizice şi la societăţile comerciale constituite în conformitate cu legislaţia statelor membre în care îşi au sediul social trebuie avută în vedere nu în mod similar ci adecvat, corespunzător raţiunilor şi scopurilor diferite existente în raport cu acestea din urmă pentru instituirea dreptului respectiv”.

O altă experienţă, de la Timişoara este invocată direct cauza Cartesio, analogie care a fost înlăturată motivat de către instanţă. Astfel, o societate înregistrată în Italia a solicitat înmatricularea în România, cu păstrarea personalităţii juridice dobândite în alt stat membru, dar prin dizolvarea societăţii din primul stat. În toate situaţiile examinate instanţele naţionale au pus accentul pe legislaţia europeană, în special pe interpretarea Curţii de Justiţie şi pe neaplicarea Regulamentului referitor la societăţile europene:[15] „regulile aplicabile societăţii europene nu se pot aplica şi transferului de sediu al societăţilor cu răspundere limitată înfiinţate în conformitate cu legea naţională a statelor membre, având în vedere că Legea nr. 31/1990 nu conţine dispoziţii specifice în această privinţă”[16].

În hotărârea recentă, Tribunalul Braşov[17] a soluţionat cererea de admitere a înregistrării hotărârii adunării generale prin care o societate înmatriculată în România îşi muta sediului social în Gibraltar, societatea urmând a fi „radiată din evidenţele Registrului Comerţului Braşov, urmând a fi înregistrată la autoritatea competentă de la noul sediu social, fără a interveni pierderea personalităţii juridice, dizolvarea, ori lichidarea acesteia”. Instanţa a analizat propria sa competenţă de a aplica cu prioritate dreptul Uniunii Europene[18], a reafirmat obligaţiile constituţionale[19], conchide că este aplicabilă cauza Cartesio[20] – dar pentru a respinge cererea, şi în elaboratul său răspuns motivează neaplicarea dispoziţiilor tratatului şi a jurisprudenţei în sensul admiterii cererii[21].

III. Concluzii

Instanţele româneşti s-au confruntat cu experienţe noi, europene, în materie societară, pe care le-au soluţionat în acord cu dreptul Uniunii Europene. Doar în prima speţă, a Curţii de Apel Bucureşti s-a pus problema trimiterii preliminare, însă instanţa a considerat că instituţia judecătorului delegat de la acea dată nu se constituia într-o „instanţă” în sensul art. 267 TFUE (contrar hotărârii Cartesio, de altfel). În celelalte situaţii nu s-a ridicat problema trimiterii preliminare, dar considerăm că aplicarea dreptului în cauzele de acest tip se poate face fără apelul la trimitere preliminară. De altfel, nu există motive temeinice – legislative – care să ne pună în situaţia unei reviriment Cartesio. Instanţele naţionale şi înainte şi după Cartesio au avut în vedere legislaţia aplicabilă – faptul că dispoziţiilor Legii 31/1990 nu i se opun reglementări ale Uniunii Europene care să o facă neaplicabilă, precum şi accentul pus pe existenţa unui instrument european – societatea europeană – dar care nu era aplicabil cauzelor deduse judecăţii.

Publicat in Revista Forumul Judecătorilor, nr. 2/2013, p. 246-251.

Autor: Mihai Sandru


[1] Cauza 294/83, Parti écologiste ‘Les Verts’/Parlamentul European, ECR [1986], pct. 23.

[2] Inevitabil judecătorul naţional va formula trimiteri preliminare pentru motive care au legătură cu activitatea altor instituţii ale statului [cum a fost de exemplu, în întrebarea preliminară din cauza C-310/10, Agafiţei şi alţii, hotărârea din 7 iulie 2011, Rep. 2011 p. I-5989, referirea la o decizie a Curţii Constutionale,]

[3] Decizia nr. 24/2011 din 14 noiembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 03 ianuarie 2012 privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011.

[4] A se vedea pct. 16 din cauza C-430/12, Luca, ordonanţa Curţii din 11.07.2013 („Astfel, răspunsurile la întrebările adresate de instanţa de trimitere pot fi în mod clar deduse din jurisprudenţa Curţii, în special din Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, Rep., p. I‑8889)”).

[5] De pildă, solicitările de interpretare a Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (C-134/12, Corpul Naţional al Poliţiştilor, ordonanţa Curţii din 10 mai 2012, nepublicată în Rep.; sau în prima întrebare din cauza C-371/13, SC Schuster & Co Ecologic); „Curtea nu este competentă să se pronunţe cu privire la interpretarea unor dispoziţii de drept internaţional care sunt obligatorii pentru statele membre în afara cadrului dreptului Uniunii” (C-134/12, loc. cit., pct. 14).

[6] De exemplu, „decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanţa naţională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii şi să considere necesar să adreseze Curţii întrebări preliminare” – cu privire la întrebarea a doua din cauza C-79/12, Mora IPR, hotărârea din 21 februarie 2013, nepublicata încă în Rep., sau  „instanţa naţională să indice motivele exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării anumitor dispoziţii ale dreptului Uniunii şi să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curţii”, în cauza C-627/11, Augustus, ordonanţa din 27 noiembrie 2012, nepublicată în Rep., pct. 9.

[7] Pe larg: Mihai Şandru, Mihai Banu, Dragoş Călin, Refuzul instanţelor naţionale de a trimite întrebări preliminare. Jurisprudenţă românească, Ed. C. H. Beck, 2013; Daniel Mihail Şandru, Constantin Mihai Banu, Dragoş Alin Călin, Rolul activ al judecătorului, dreptul la un proces echitabil şi refuzul efectuării unei trimiteri preliminare. Perspectiva Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exemple din jurisprudenţa românească, RRDE, nr. 3/2013.

[8] Daniel Mihail Şandru, Constantin Mihai Banu, Dragoş Alin Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept, C.H.Beck, 2013, p. 431.

[9] Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (2012/C 338/01) , JO, C 338, 6.11.2012.

[10] Cauzele menţionate în această secţiune, mai puţin cea din 2013, provenită de la Tribunalul Braşov, sunt publicate şi comentate pe scurt în volumul: Mihai Şandru, Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale în Uniunea Europeană. Culegere de jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Tribuna Economică, 2011.

[11] Prin cauza Cartesio – C-210/06, hotărârea din 16 decembrie 2010, Rep. 2008 I-9641, Curtea de Justiţie a statuat că, „[î]n stadiul actual al dreptului [Uniunii Europene], articolele 43 CE [în prezent, art. 49 TFUE] şi 48 CE [în prezent, art. 54 TFUE] trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări a unui stat membru care interzice unei societăţi constituite în temeiul dreptului naţional al acestui stat membru să îşi transfere sediul în alt stat membru, păstrându-şi totuşi calitatea de societate supusă dreptului naţional al statului membru în conformitate cu a cărui legislaţie a fost constituită”.

Beneficiile societăţilor aduse de libertatea de stabilire sunt atât de natură fiscală cât şi economii realizate din evitarea birocraţiei. Referitor la beneficiile libertăţii de stabilire, a se vedea şi volumul: Péter Metzinger, Zoltán Nemessanyi, András Osztovits, Freedom of establishment for companies in the European Union, Ed. CompLex – Wolters Kluwer csoport, Budapesta, 2009, 206 p. şi recenzia din  RRDE nr. 6/2011 [Dl. Peter Metzinger a fost avocatul societăţilor Cartesio şi Vale.]

Cu privire la eforturile Comisiei în materia societăţilor, a se vedea: Mihai Şandru, Raport privind starea societăţilor comerciale în Uniunea Europeană: modificări esenţiale sau cosmetizări conjuncturale?, Analele Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Seria Drept, 2007 [a apărut în 2009], Ed. ProUniversitaria; de altfel, e greu de crezut că vorbind strict despre oportunitatea trimiterii, există o persoană care îşi permite să aştepte aproape 5 ani pentru aprobarea funcţionării unei sucursale, cum s-a petrecut în cauza Centros. A se vedea şi, Mihai Şandru, „Centros“ (C-212/97) – reper al libertăţii de stabilire a societăţilor comerciale în U.E., Euroconsultanţa, nr. 3/2007.

Pentru ultimele evoluţii, a se vedea şi cauza Vale, C-378/10, hotărârea din 12 iulie 2012, nepublicată în Repertoriu, precum şi articolul, scris înainte de pronunţarea Curţii de Justiţie, Mihai Şandru, Libertatea de stabilire a societăţilor comerciale. Posibile efecte ale cauzei VALE, C-378/10, pendinte, asupra practicii instanţelor române, RRDE – Revista Română de Drept European (Wolters Kluwer Romania) nr. 3/2012, p. 124-130.

[12] Menţiunea nr. 84953/07.04.2008, publicată în Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[13] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, decizia comercială nr.1060R/2008, în volumul Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[14] A se vedea şi Daniel Mihail Şandru, Aspecte privind realizarea pieţei interne prin instituirea libertăţii se stabilire a societăţilor comerciale, Studii şi Cercetări Juridice, anul 2 (58), nr. 1, 2013.

[15] Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene (SE), ediţie specială în limba română capitol 06 volum 04 p. 113 – 133.

[16] Curtea de Apel Timişoara, decizia civilă nr. 1131/2009, publicată în Mihai Şandru, op. cit., Editura Tribuna Economică, 2011.

[17] Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios şi fiscal, sentinţa civilă nr. 206/C, şedinţa Camerei de Consiliu din data de 29.01.2013, nepublicată.

[18] „Art. 49 şi 54 din TFUE ce reglementează libertatea de stabilire prevăd interdicţii clare, necondiţionate şi precise, care nu necesită vreun act de transpunere în legislaţia naţională şi, faţă de aceste norme, statul român nu a exprimat nici o rezervă.” Trebuie adăugat că nu există posibilitatea „rezervei” faţă de tratatele unionale, ca în dreptul internaţional public, ci se poate realiza direct în textul acestora excepţii faţă de un stat. Cum principiile prevăzute la art. 49 si 54 TFUE sunt libertăţi fundamentale şi pentru care nu există excepţii. Pe de altă parte dispoziţiile tratatelor nu trebuie transpuse în legislaţia naţională (ca în cazul directivelor), ci trebuie interpretate şi aplicate direct.

„Faţă de acest conţinut al art. 49 şi 54 din TFUE, prin raportare şi la practica CJUE (cauza 2/74, Reyners), este incontestabil că aceste norme au efect direct vertical în ordinea juridică naţională şi pot fi invocate direct în faţa instanţelor naţionale de către persoanele fizice sau juridice.”

[19] “[î]n raport cu dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, tribunalul constată că are obligaţia aplicării cu prioritate a dreptului comunitar faţă de dreptul intern, începând cu data dobândirii de către statul român a calităţii de membru al Uniunii Europene –1.01.2007. Această reglementare naţională de rang constituţional corespunde practicii consacrate de CJUE care a statuat asupra principiului priorităţii ordinii juridice a Uniunii (comunitare) şi asupra obligaţiei judecătorului naţional de a aplica aceste norme dacă normele naţionale sunt contrare celor comunitare”.

[20] „[Î]n lipsa unei definiţii uniforme date de dreptul [unional al] societăţilor care pot beneficia de dreptul de stabilire în funcţie de criteriul unei legături unice care să determine dreptul naţional aplicabil unei societăţi, problema dacă art. 43 TCE se aplică unei societăţi care invocă libertatea fundamentală consacrată de acest articol […] constituie o chestiune prealabilă care, în stadiul actual de dezvoltare al dreptului [Uniunii] poate fi soluţionată numai de dreptul naţional aplicabil” (pct. 109).

[21] „CJUE – instanţă unică de interpretare a normelor comunitare – a stabilit că statele membre sunt libere să determine modul de constituire, funcţionare şi încetare a societăţilor, fiind permisă instituirea unor restricţii în cazul în care societatea intenţionează să îşi mute sediul social într-un alt stat membru, cu păstrarea legislaţiei naţionale, respectiv cu păstrarea personalităţii sale juridice determinată conform normelor naţionale.” CJUE nu este instanţă unică de interpretare a normelor Uniunii Europene, pentru că şi judecătorul naţional interpretează normele UE, cum de altfel face instanţa (care se referă la comunitar, încă, în 2013, dar este o eroare materială).

 

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *