EDITORIALE
Miza imensă a alegerilor franceze sau de ce o eventuală victorie a populismului ar duce la dezbinarea Uniunii Europene
Published
7 years agoon
By
Violeta Dande Violeta Dan
Rezultatul alegerilor pentru președinția Franței de anul acesta reprezintă mult mai mult decât desemnarea unui șef de stat, acesta putând influența chiar redefinirea traictoriei europene și a continuării proiectului european comun. În cadrul unei analize, Calea Europeană vă prezintă principalele mize ale acestor alegeri prezidențiale, precum și repercursiunile votului francezilor asupra Uniunii Europene ca întreg.
Franța se află astăzi și pe 7 mai, atunci când se va desfășura cel de-al doilea tur de scrutin, în vizorul întregii lumi deoarece își va alege viitorul președinte și, totodată, viitorul artizan al politicii externe. Miza este una extrem de ridicată pentru Uniunea Europeană ca întreg deoarece preferințele francezilor în materie de șef de stat se vor răsfrânge asupra tuturor cetățenilor celorlalte state.
În eventualitatea în care la Palatul Elysee se vor instala candidata Frontului Național, Marine Le Pen, cunoscută eurosceptică și militantă a ieșirii țării sale din Zona euro și Uniunea Europeană, sau candidatul extremei stânga, Jean-Luc Melenchon, bătrânul continent va avea de suferit.
Unul dintre pilonii construcției europene postbelice, Franța, a trecut peste ororile trăite în cadrul celui de-al Doilea Război Mondial și, alături de rivalul său din urmă cu numai câțiva ani, Germania, și cu alte patru state, au pus la comun o industrie care să le aducă atât bunăstare economică, dar și pace pe continent. A fost un proiect ambițios care a avut un succes extraordinar care a continuat în 1957 prin înființarea Comunităților Economice Europene (CEE) pentru ca în 1992 să fie creată Uniunea Europeană. În tot acest timp proiectul a angrenat în jurul său tot mai multe domenii, transformându-se într-o construcție unică la nivel mondial, un veritabil model de succes și prosperitate care și-a atins menirea și a întrecut chiar și așteptările fondatorilor săi.
Prietenia franco-germană și ambiția celor două state, de altfel baza progresului Europei și a fost consolidată de-a lungul timpului, dar nimic nu ar fi putut fi posibil fără înțelegerea statuată de către președintele Charles de Gaulle și cancelarul Konrad Adenauer.
De-a lungul istoriei tocmai această prietenie a fost cea care a decis direcția pe care Europa a urmat-o. Deși importantă la nivel european, Marea Britanie a preferat întotdeaună să fie excepția de la regulă, beneficiind de mai multe clauze de opt-out, preferând o relație preferențială cu SUA, în vreme ce politica continentală era dirijată de cuplul format din președintele Franței și cancelarul german.
Din punct de vedere economic, o eventuală ieșire a Franței din Uniunea Europeană și Zona euro ar reprezenta o lovitură dată stabilității acesteia, mai ales după ieșirea Marii Britanii care a zguduit încrederea cetățenilor UE în viitorul acesteia și a redus drastic bugetul Uniunii. Franța este al doilea cel mai mare contributor al bugetului comun, în 2015 cifra fiind de 19 miliarde de euro, situându-se pe cel de-al doilea loc după Germania (aproximativ 25 de miliarde).
Mai mult, la nivel mondial Franța este una dintre cele mai mari economii ale lumii și după ieșirea oficială a Regatului Unit din UE, va fi a doua cea mai puternică economie după Germania în cadrul Uniunii, potrivit datelor Băncii Mondiale pentru anul 2015. În anul precizat PIB-ul Franței era de 2,41 trilioane de dolari, situându-se pe locul 6.
Cu toate acestea, francezii par mai determinați ca oricând să plaseze conducerea țării în mâna unor persoane care mai degrabă doresc să curme un viitor unit, solidar și care să continue să producă prosperitate. Este binecunoscut faptul că fenomenul populist a luat cu asalt întreaga Uniune Europeană, liderii lor cu o retorică eurofobă promițând o rezolvare extrem de rapidă a unor probleme complexe și a căror rezolvare necesită nu numai timp, dar și lucru în comun și soluții adapteate în funcție de contextul regiona, dar unamim acceptate de către ceilalți membri.
Criza migrației a laut cu asalt o Europă de Vest deja „inundată” de imigranți estici în căutarea unor vieți mai bune. Acum situația este diferită. Oamenii nu au venit în UE pentru un standard de viață mai ridicat, au venit pentru că Orientul Mijlociu nu le mai oferă siguranță și deoarece criza siriană s-a extins de prea mult timp, determinând cetățenii sirieni să creeze cel mai mare exod de populație de după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, este o dovadă de umanitate ajutorarea unor persoane a căror viață depinde strict de disponiblitatea europenilor de a-i primi.
La nivelul UE, Germania a înregistrat cel mai mare număr de imigranți (1.5 milioane) în 2015, urmată de Marea Britanie (631.500), Franța (363.900), Spania (342.100) și Italia (280.100), potrivit datelor furnizate de Eurostat.
Mai mult, atentatele teroriste care au marcat societatea franceză și care numai în ultimii doi ani s-au soldat cu moartea a aproximativ 240 de persoane, au determinat o reticență din partea cetățenilor, reticență alimentată, bineînțeles, de populiști precum Marine Le Pen care au exploatat la maxim tema imigrației și a pericolului jihadist pentru a-și atrage un număr cât mai semnificativ de votanți.
Spre deosebire de prietenii germani, care prin vocea cancelarului Angela Merkel, au arătat deschidere și toleranță, francezii s-au arătat mai degrabă asaltați și au respins valul de imigranți deși, conform statisticilor, numărul acestora este de 3 ori mai mic decât al celor din Germania.
Numeroase provocări cu care statul francez s-a confruntat în ultimii ani au condus la neîncrederea cetățenilor în politica tradițională. Șomajul ridicat în rândul tinerilor este o altă problemă a Franței, iar lipsa de măsuri credibile livrate de administrația Hollande a sporit acest sentiment de nesiguranță. Confrom Eurostat, aproximativ 30% din populația totală este șomeră, acest procent fiind în creștere ușoară față de anii anteriori.
Prin urmare, o închidere totală a granițelor și a izolării Franței ar transforma-o într-o cetate-model și pentru restul statelor în interiorul cărora mesajele populiste au un ecou destul de pregnant. Franța este un simbol al democrației, al iluminismului și al rațiunii de două secole, iar victoria unui candidat de extremă dreapta sau stânga, ar reprezenta un derapaj enorm pentru această țară-model.
Mai mult, atașamentul unora dintre candidați pentru Rusia lui Vladimir Putin este de natură să aducă un dezechilibru construcției europene și totodată să marcheze succesul propagandei moscovite. Este în interesul președintelui rus să existe o Uniune Europeană slabă, dezbinată, sau chiar în curs de prăbușire deoarece sancțiunile impuse de aceasta nu ar mai avea aceeași forță economică precum în prezent, sau chiar ar fi anulate.
Este clar că cea de-a cincea republică franceză nu își va rezolva peste noapte toate problemele cu care se confruntă în eventualitatea în care în fruntea țării va fi ales un președinte cu viziuni pro-europene, dar modul în care acestea vor fi gestionate, precum și salvgardarea democrației veritabile vor conferi și mai multă stabilitate și putere de acțiune acestui stâlp de rezistență al Uniunii Europene. Deși este susținută atât de Moscova, cât și de SUA, Marine Le Pen este cea mai puțin dezirabilă opțiune pentru Palatul Elysee.
–
You may like
Pachetul Pharma: Grupul PPE susține stimularea producției de medicamente în UE și obligativitatea sprijinului pentru accesul la acestea
UE deschide negocierile pentru aprofundarea relațiilor cu Elveția, al patrulea cel mai mare partener comercial al blocului
UE nu recunoaște rezultatul alegerilor prezidențiale organizate de Rusia în teritoriile ocupate din Ucraina și amenință leadership-ul politic cu represalii
Emil Boc, la Forumul liderilor locali și regionali din UE: Lupta pentru Pactul Verde European și democrație poate fi câștigată sau pierdută la nivel local
În prezența a cinci lideri europeni, Ursula von der Leyen și El-Sisi au convenit un parteneriat strategic UE – Egipt. UE va investi 7,4 miliarde de euro, inclusiv pentru gestionarea migrației
Franța dorește o “comunitate europeană a inteligenței artificiale” pe care să o conducă: A venit momentul să îmbrățișăm inovația, nu să fim clienți Meta și Google
EDITORIALE
“Game changer”: La 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un est-european, Klaus Iohannis, intră în cursa pentru secretar general NATO. Ce înseamnă asta pentru Europa, SUA și România
Published
6 days agoon
March 12, 2024Anunțul președintelui Klaus Iohannis prin care liderul de la Cotroceni și-a oficializat intrarea în competiția pentru funcția de secretar general al NATO devine un “game changer” la nivel european și euro-atlantic, în anul marcării a 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, a 25 de ani de la prima extindere a NATO către fostul Pact de la Varșovia, la 20 de ani de la marea extindere a UE către Est și la două decenii de la aderarea României la NATO. Cu o Europă care se îndreaptă spre alegerile europene și inerentele negocieri pentru funcțiile de lideri ai instituțiilor Uniunii Europene și cu o Alianță Nord-Atlantică la ceas aniversar – 75 ani de la înființare -, Klaus Iohannis este primul lider euro-atlantic care face o mutare în acest sens, candidaturile celorlalți potențiali pretendenți nefiind oficializate.
Dacă premierul olandez Mark Rutte s-a declarat interesat de funcție și a primit susținerea Statelor Unite, Franței, Germaniei și Marii Britanii prin declarații publice survenite la întrebările presei, în timp ce există încercări timide ale premierului Estoniei Kaja Kallas și ministrului de externe leton Krisjanis Karins în această direcție, Klaus Iohannis și-a asumat într-o declarație de presă televizată candidatura pentru cea mai importantă funcție politică de legătură dintre Europa și America de Nord, devenind autorul unei alte premiere: primul șef de stat român care își anunță public intrarea în competiție pentru o poziție internațională de anvergură, înscriindu-se pentru o bătălie politică în urma căreia ar putea deveni primul est-european care ocupă fotoliul de lider al ierarhiei civile a Alianței.
Formal, Consiliul Nord-Atlantic, organismul decizional al NATO, numește secretarul general al NATO pentru un mandat care de regulă are patru ani și poate fi prelungit de mai multe ori și fără limite. Funcția de secretar general al NATO, este, prin tradiție, o poziție care revine unui european, fiind negociată și decisă prin consens de toate statele aliate, acum 32, după aderarea Suediei. Pentru o cursă care se desfășoară de cele mai multe ori în spatele ușilor, cu reguli nescrise și bazată pe o puternică diplomație personală, a statului de proveniență și a grupului de țări care susțin un candidat, intrarea oficială a lui Klaus Iohannis în competiție, un gest rarisim în bătălia pentru această poziție, declanșează o dinamică aparte în procesul de înlocuire a lui Jens Stoltenberg în care nu trebuie să plecăm după fentă: nu este o luptă între președintele României și premierul unei țări care s-a opus ridicării MCV sau aderării noastre la Schengen, ci poate fi o bătălie politică între doi lideri redutabili din UE și NATO care au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga privind Schengen, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.
Având cea mai gravă criză de securitate de la înființarea sa, cu o Rusie recalibrată ca amenințare la adresa păcii euro-atlantice, cu o Europă care se străduiește să își impulsioneze industria de apărare și cu o Americă indispensabilă capturată electoral de un re-match Joe Biden – Donald Trump, NATO are nevoie de un proces lin de înlocuire a lui Jens Stoltenberg, după zece ani de mandat în care a devenit al doilea cel mai longeviv secretar general al Alianței.
Teoretic, anunțul lui Klaus Iohannis complică negocierile. Practic, decizia șefului statului român de a intra într-o cursă în care mulți îl consideră favorit pe Mark Rutte poate face un bine Alianței Nord-Atlantice, parteneriatului dintre Europa și Statele Unite și României.
Dincolo de apărare și descurajare în sens militar: Reechilibrare a greutății politice către Est prin candidatura unui co-fondator al “București 9”, formatul țărilor de pe flancul estic al NATO
Toți secretarii generali de până în prezent, numai din Europa de Vest, au venit în această funcție după ce au fost prim-miniștri, miniștri de externe sau miniștri ai apărării în țările aliate din care proveneau. Ultimii doi secretari generali, Rasmussen și Stoltenberg, au fost prim-miniștri în țările lor, Danemarca și Norvegia. Predecesorul celor doi nordici, olandezul “Jaap” de Hoop Scheffer, a fost ministru de externe al țării sale, iar ultimul secretar general al NATO care anterior a ocupat funcția de ministru al apărării a fost britanicul George Robertson, în perioada 1999-2004. Stoltenberg este al 13-lea secretar general din istoria de 75 de ani a NATO și al doilea cel mai longeviv, după olandezul Josep Luns, care a stat în funcție 12 ani și 268 de zile. Dintre cei 13 secretari generali ai NATO trei au fost din Olanda, trei din Marea Britanie, doi din Belgia, unul din Italia, unul Germania, unul din Spania, unul din Danemarca și unul din Norvegia.
Această realitate, de necombătut în istoria de 75 de ani a unei Alianțe care vreme de 50 de ani a avut ca graniță și flanc estic Germania, nu mai este una actuală.
Luna aceasta, NATO marchează 25 de ani de la prima extindere către est, prin cooptarea Poloniei, Ungariei și Cehiei, și 20 de ani de la aderarea României, Slovaciei, Sloveniei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.
Or, cum spunea cancelarul german Olaf Scholz, centrul de greutate al Europei se mută către Est, în locul Germaniei flancului estic din timpul Războiului Rece fiind acum România, Polonia și țările baltice.
Tocmai acesta este și unul dintre argumentele expuse de Klaus Iohannis în prezentarea candidaturii sale. Practic, la summitul de la Washington din iulie 2024, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la înființarea NATO și la peste două decenii de la extinderea către Est, NATO își poate încredința leadership-ul către un lider din Est, poate chiar unul din țara aliată cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina. Polonia și România sunt cei mai mari aliați NATO de pe flancul estic, cu cele mai mari bugete al apărării și co-fondatoare ale formatului “București 9” al aliaților de pe flancul estic al NATO, grup înființat în 2015 chiar de Klaus Iohannis și omologul său polonez Andrzej Duda.
De aceea, anunțul candidaturii lui Klaus Iohannis vine să limpezească, să capitalizeze și să ofere o imagine reprezentării Estului. Există zvonuri și chiar intenții din partea unor lideri baltici – Kaja Kallas (premierul Estoniei) și Krisjanis Karins (fost premier al Letoniei și actual ministru de externe) – cu privire la o potențială candidatură. Cu un lucru par să fie de acord țările de pe flancul estic al NATO: nu și-l doresc pe Mark Rutte în fruntea Alianței, argumentele fiind variate, de la faptul că Olanda nu alocă 2% din PIB pentru apărare la poziția lui Rutte privind Rusia, pe care rușii nu o văd ca intransigentă.
Decizia președintelui român de a oficializa această intenție face dificil, dar nu imposibil, un alt anunț din această regiune. Din ce motiv? Pentru că ar disipa orice șansă ca Europa de Est să obțină această poziție mult râvnită. În egală măsură, decizia lui Klaus Iohannis de a intra în competiție pe o platformă care îmbină profilul României de aliat stabil și respectat al NATO, contribuția Europei de Est și un decalog de reînnoire a Alianței mai are un argument. România este recunoscută ca un aliat NATO și partener UE cu un limbaj ferm, de multe ori la limitele uzanțelor diplomatice, la adresa Rusiei și a altor actori internaționali, dar care nu polarizează, în timp ce majorității aliaților estici li se impută de către vestici limbajul belicos cu privire la Moscova. Este, de fapt, un joc de retorică politică între Europa de Vest și Europa de Est, cu ultima criticând aliații occidentali pentru că nu au ascultat avertismentele referitoare la adevăratele intenții ale Rusiei, și cu liderii occidentali încercând să tempereze aliații estici. În acest peisaj, deși poziția României este similară cu cea a aliaților de pe flancul estic, discursul public pare să armonizeze și poziția vestică.
Însă, în jocul acesta de retorică Est-Vest cu privire la faptul că Occidentul nu a dat crezare evaluărilor aliaților răsăriteni față de agresivitatea și agresiunea rusă, Mark Rutte, alături de ex-cancelarul german Angela Merkel și ex-premierul francez Francois Fillon, era în anii 2010 protagonistul unei fotografii comune cu fostul președinte rus Dmitri Medvedev la lansarea lucrărilor gazoductului Nord Stream.
Modelul coaliției de la București și experiența din Consiliul European, suficiente pentru imaginea de “constructor de punți” de care are nevoie NATO și pentru a rivaliza cu Rutte?
Funcția de secretar general al NATO înseamnă responsabilitatea de a făuri consensul între aliați și de a găsi compromisul. Este o calitate pe care mulți oficiali și diplomați occidentali au semnalat-o ca atu pentru premierul olandez Mark Rutte, aflat în funcție încă din 2010, perioadă în care a gestionat compromisuri guvernamentale, formări de majorități, alegeri anticipate și re-negocieri de coaliții. Diferența, notabilă de altfel, dintre Rutte și Iohannis, este că cel din urmă ocupă o altă funcție executivă, cea de președinte. De altfel, ar fi pentru prima oară în istoria NATO ca un președinte al unei țări aliate să devină secretar general.
Cu toate acestea, cartea de joc a lui Klaus Iohannis, aflat în arena liderilor europeni și euro-atlantici din 2014, ar putea fi reprezentată tocmai de păstorirea actualei coaliții de guvernare, creată în numele stabilității în contextul războiului de agresiune al forțelor armate ale Rusiei împotriva Ucrainei. Deși cu un izvor politic în istoria recentă – modelul “Große Koalition” din Germania – marea coaliție PSD – PNL este una atipică din pricina culturii politice democratice mai puțin dezvoltată în România, dar și a parcursului politic și social anterior acestei coaliții în anii 2015-2020. Însă, sprijinul de neclintit pentru Ucraina, deciziile subsecvente ale aliaților de a amplasa trupe în România, alocarea a 2% și ulterior a 2,5% din PIB pentru apărare și diagnoza corectă a Bucureștiului privind intențiile geopolitice reale ale Rusiei, cu accent pe flancul estic ca un întreg și pe regiunea Mării Negre, au fost teme asumate de această coaliție pe care Klaus Iohannis a acceptat-o în 2021.
Atât Rutte, cât și Iohannis, posedă titulatura de veteran al Consiliului European, contribuind la atingerea compromisului în decizii cheie la nivelul UE. Diferența notabilă ar putea sta tocmai în pozițiile de reprezentare diferite. Rutte, reprezentantul unei țări contributoare net la bugetul UE, a adoptat de multe ori o poziție națională care solicita mai puține fonduri europene, în vreme ce Iohannis, asemenea celorlalți lideri din Est, a pledat pentru coeziune și unitate, favorabilă țărilor nou-intrate în UE, dar și Uniunii, per ansamblu.
În relația bilaterală dintre Olanda și România rămâne și spinul numit “Schengen”, însă aici este de remarcat cum Mark Rutte și Klaus Iohannis au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.
Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO: Combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România
Fie că modelul coaliției de la București, prezentat în contextul războiului de la granița estică, ar fi sau nu un argument, candidatura lui Klaus Iohannis la vârful NATO poate furniza combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România.
Cu un președinte candidat la o funcție de anvergură euro-atlantică și, deci, prezent spațiul public cu teme pro-europene, pro-atlantiste și orientate către temele primordiale pentru români – securitate, creștere economică, nivel bun de trai -, implicarea pe scena politică și socială a șefului statului va putea sufla ca un vânt în velele discursurilor și campaniilor pro-europene din România, unde, teoretic, cel mai mare beneficiar al anunțului acestei candidaturi ar putea Partidul Național Liberal, formațiunea care l-a propulsat pe Klaus Iohannis în cea mai înaltă funcție în stat.
Tezele potrivit cărora România este o țară de mâna a doua sau că Uniunea Europeană și partenerii occidentali ne doresc răul vor avea o contrapondere serioasă, mai ales că România are exemplul creșterii în sondaje a lui Mircea Geoană, primul est-european secretar general adjunct al NATO, ca urmare a prezenței sale în spațiul public având această pălărie deasupra capului.
Calendarul: Viitorul secretar general al NATO ar trebui anunțat la Washington, la summitul de 75 de ani de la înființarea NATO
Aici intervine și calendarul. România are alegeri – locale și europene – pe data de 9 iunie, în baza scrutinului european urmând a fi declanșate negocierile pentru numirile în funcțiile de top ale instituțiilor UE – președinții Comisiei Europene, Consiliului European și Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – cu summit-uri programate pentru 17 iunie, respectiv 27-28 iunie, nefiind excluse nici scenariile în care liderul de la Cotroceni să figureze printre potențialii candidați la funcții de top ale UE, precum cea de președinte al Consiliului European.
În același timp, liderii celor 32 de state membre ale NATO se vor întruni la Washington, în perioada 9-11 iulie, pentru un summit menit să marcheze 75 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice. Cu președintele Joe Biden în rolul de amfitrion, aliații ar trebui să stabilească atunci succesorul lui Jens Stoltenberg și dacă Klaus Iohannis va fi acela.
Ipotetic, cu un Klaus Iohannis din postura de secretar general ales al NATO, românii vor merge la urne în luna septembrie pentru alegerile prezidențiale ale căror candidați se lasă așteptați.
Însă, calendarul nu va influența nicicum mersul politic și instituțional al României și al Alianței, președintele Klaus Iohannis asigurând că nu intenționează să își scurteze ultimul mandat prezidențial, scadent la 21 decembrie 2024. Chiar dacă mandatul lui Jens Stoltenberg în fruntea NATO se încheie formal la 30 septembrie 2024, istoria Alianței cuprinde nu mai puțin de trei situații în care secretarii generali adjuncți au îndeplinit rolul de secretari generali în exercițiu până la preluarea mandatului de către cel numit de Consiliul Nord-Atlantic.
Parteneriatul transatlantic: relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est suficient pentru securizarea sprijinului administrației Biden?
De la momentul vehiculării unor posibili succesori pentru Stoltenberg la șefia NATO au fost avansate o serie de criterii, cele mai pronunțate fiind acelea ca viitorul secretar general al Alianței să fie autorul unei premiere: o femeie, cineva din Europa de Est sau ambele. Cu toate acestea, posibilitatea revenirii lui Donald Trump ca președinte al SUA a adăugat, invariabil, un criteriu al diplomației de culise: aceea ca viitorul secretar general al NATO să poată exercita o influență vitală, dar benefică, asupra lui Trump, care contrastează din nou cu afirmațiile sale privind o decuplare a Statelor Unite de Europa și de aliați.
Acest criteriu a părut să îi confere o greutate specială numirii lui Mark Rutte în fruntea NATO, care a avut o relație bună cu Donald Trump în primul mandat al celui din urmă la Casa Albă. Cu toate acestea, în timp ce critica virulent Europa, referindu-se de cele mai multe ori la Occident, Trump a dezvoltat relații bune cu est-europenii, prima capitală europeană vizitată în sens bilateral fiind Varșovia, iar primul lider est-european primit la Casa Albă fiind Klaus Iohannis, în 2017, o primire ulterioară având loc în 2019.
O nouă președinție a lui Donald Trump stârnește fiori în Europa, iar vizita recentă a premierul maghiar Viktor Orban în fieful liderului republican complică imaginea unei bune relații transatlantice într-o nouă epocă Trump care amenință să nu sprijine Ucraina și să favorizeze o pace cu Rusia în orice condiții, exact așa cum amenința cu dezangajarea SUA față de NATO în contextul neîndeplinirii obligațiilor de a aloca 2% din PIB pentru apărare de către majoritatea aliaților europeni.
Cu toate acestea, menirea secretarului general al NATO este aceea de a lucra cu toți liderii aliați și de a menține unitatea transatlantică. Esențială pentru întreaga Europă, unitatea transatlantică are un atribut special în Europa de Est, care și-a construit parcursul democratic post-comunist cu Europa, NATO și America mergând umăr la umăr.
Și așa cum un secretar general precum Jens Stoltenberg a putut transforma mesajele belicoase ale lui Trump la adresa aliaților într-un apel și mostră de leadership ale președintelui republican care au dat roade pentru ca aliații să aloce mai mulți bani, așa viitorul secretar general al NATO ar trebui să îl convingă pe Donald Trump că prezența SUA în Europa și apărarea Ucrainei este un dividend strategic. Chiar și pentru “Make America Great Again”.
Candidatura lui Klaus Iohannis se bazează pe un decalog pentru NATO care susține că “cu cât Europa este mai puternică în cadrul NATO, cu atât mai sigură devine întreaga Alianță”, iar unul dintre cele zece puncte vizează consolidarea relației NATO – UE. Această abordare este o mantră strategică pentru țările din Europa de Est, care văd relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est.
Să fie decisiv argumentul că un lider din Europa de Est poate fi mai integrator pe axa transatlantică de la Marea Neagră la coasta pacifică nord-americană decât unul dintre Europa occidentală?
Până atunci, nu scenariul unui al doilea mandat Trump este cel prioritar, ci securizarea sprijinului administrației conduse de Joe Biden, iar aceasta pare o misiune complicată având în vedere că de la Casa Albă a fost formulat un sprijin pentru Mark Rutte. În egală măsură, experiența de politică externă a veteranului lider de la Casa Albă include o atitudine de fin cunoscător a evoluției Europei de Est în procesul de integrare în NATO și Uniunea Europeană.
Portretul de moment îl arată pe Klaus Iohannis drept candidat oficial într-o cursă a cărei tradiție este caracterizată de negocieri politico-diplomatice de culise, nu de o competiție deschisă. Acest anunț public nu schimbă natura acestui proces, ci sporește complexitatea negocierilor și oferă o candidatură a cărei formă propune un fond deopotrivă european și transatlantic, geo-localizat în regiunea cu cea mai mare greutate geopolitică pentru securitatea Alianței și are o proveniență națională dintr-o țara aliată care respectă angajamentele bugetare pentru apărare, care a contribuit cu trupe la toate misiunile aliate din ultimii 20 de ani și care și-a asumat deschis teza descurajării și apărării pe un flanc estic omogen și a transformării regiunii Mării Negre în zonă de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică.
Dan Cărbunaru
Privind la drumurile blocate, distrugerile din timpul protestelor, valurile de nemulțumiri care cresc în Europa, te întrebi în ce direcție mergem, în acest an electoral. Piața Unică europeană, fundament al construcției ridicate pe ruinele fumegânde ale celui de-al Doilea Război Mondial, se zguduie serios. Războiul din Ucraina, Green Deal, criza energiei, inflația, fricile de tot felul scurtcircuitează politicile publice naționale și europene, economiile noastre, societatea în care trăim.
Anarhia își câștigă un loc în prim-planul realității zilnice. Democrația și economia de piață sunt trăsături fundamentale ale lumii în care am ales să trăim și ambele suferă de o grea apăsare.
Confruntarea globală economică și politică, deja și militară în anumite zone ale lumii, între democrații și regimuri autoritare, nu face decât să complice acest tablou.
Alunecarea în anarhie, pe fondul problemelor economice, poate genera tentația orientării către curente sau persoane cu valențe autoritare, ceea ce ar putea pulveriza uniunea noastră și ar urca rapid șansele suveraniștilor, într-un an care va oferi un nou leadership instituțiilor europene. De la uniți în diversitate la camioane cu marfă străină devastate, în țara Declarației lui Schuman, este o cale anti-europeană și, oricât de ciudat ar apărea, și anti-națională.
EDITORIALE
Cum să citim scenariul “Klaus Iohannis, președinte al Consiliului European”?
Published
2 months agoon
January 11, 2024Anunțul lui Charles Michel de a candida pentru un post de europarlamentar și, implicit, de a se retrage din funcția de președinte al Consiliului European a deblocat, în România, un scenariu: “Klaus Iohannis, președinte al Consiliului European”. Un scenariu care ține capul de afiș în media românească de câteva zile și care, la rândul său, alimentează sau este alimentat cu alte scenarii sau, din nefericire, scenarite. Textul ce urmează este o analiză a contextului european, a reperelor din istoria recentă a ultimelor negocierilor pentru șefia instituțiilor UE (în 2019), cu o abordare centrată pe specificitatea Consiliului European.
În primul rând, rolul Consiliului European, ca instituție permanentă creată prin Tratatul de la Lisabona, este să definească orientarea strategică și politică a Uniunii Europene, să imprime direcția în care Comisia Europeană propune legislație, iar Parlamentul European (camera cetățenilor) și Consiliul Uniunii Europene (camere statelor/ a guvernelor naționale) să negocieze și să adopte legislație. Trăsăturile comune pe care Consiliul European și Consiliul UE le au sunt faptul că ambele reprezintă interesele statelor membre ale Uniunii Europene. Rolul președintelui Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, cu posibilitatea înnoirii o singură dată, este unul politic, de reprezentare, de conducere a lucrărilor summit-urilor europene, de mediere a consensului și de obținere a unanimității, de prezentare a rezultatelor summit-urilor în plenul Parlamentului European, de reprezentare externă a Uniunii Europene la summit-urile G7, G20, NATO ONU și la alte evenimente internaționale.
Trecând peste acest mic sinopsis teoretic și instituțional și mergând spre jocul politic, putem considera că și dacă Charles Michel nu făcea această mișcare politică electorală de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, scenariul “Klaus Iohannis, președinte al Consiliului European” tot ar fi apărut la negocierile post-alegeri europene. De ce?
– Pentru că scenariul a mai fost discutat în 2019. A spus-o chiar Donald Tusk, în 2020, la București, când a rostit un discurs de laudatio la conferirea premiului Coudenhove-Kalergi lui Klaus Iohannis. ”Vorbeam cu președintele Klaus Iohannis, acum aproape un an, și discutăm despre cine ar trebui să preia cârma instituțiilor europene. Discuția noastră este sinceră și discretă, nu este nimeni în birou în afară de noi doi. Îi spun cu mare convingere că ar fi un nemaipomenit președinte al Consiliului European. Klaus zâmbește cordial, îmi mulțumește pentru această propunere și, după o vreme, adaugă: „Știi ceva, Donald, eu mai am totuși treabă de făcut în România. Așa că te rog să nu iei în considerare candidatura mea. Îți aduci minte când ți-am arătat o fotografie cu protestele din București și din alte orașe? Mii de tineri din România cred în ceea ce cred și eu: că politica nu trebuie să fie murdară, că oamenii care sunt la putere pot fi onești, că legea trebuie să fie lege, că Europa nu se rezumă doar la geografie, ci, mai presus de orice, la un set de valori. Nu pot să îi las singuri”, a mărturisit Donald Tusk, ex-președinte al Consiliului European și actual prim-ministru al Poloniei, în martie 2020. De această dată, situația este diferită, Klaus Iohannis fiind în ultimul an al celui de-al doilea mandat prezidențial, România având o limită constituțională de două mandate pentru funcția de președinte.
– Pentru că scenariul în care președintele Iohannis ar fi dorit funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (un fel de ministru de externe al Uniunii) a fost cel mult un subiect artificial consumat în presă. Nimeni nu mai pomenește acum de acest scenariu.
– Pentru că poziția de președinte al Consiliului European, funcție permanentă creată în 2009, intră la pachetul de negocieri post-alegeri cu șefiile celorlalte instituții și unde liderii din Consiliul European trebuie să decidă, ținând cont de rezultatele alegerilor, de criteriile apartenenței politice, distribuției geografice și genului, cine vor conduce instituțiile.
– Pentru că un președinte al Consiliului European este ales dintre membrii săi, adică foști sau actuali șefi de stat sau de guvern. Primul președinte al Consiliului European, belgianul Herman Van Rompuy, și-a preluat mandatul la 1 decembrie 2009, la câteva zile după ce a demisionat din funcția de prim-ministru al Belgiei. Al doilea, Donald Tusk, a părăsit poziția de premier al Poloniei în septembrie 2014 și a preluat poziția de președinte al Consiliului European la 1 decembrie 2014. Charles Michel a fost premier al Belgiei până pe 27 octombrie 2019, înainte de a deveni președinte al Consiliului European la 1 decembrie 2019. Toți trei au fost aleși din postura de lideri în funcție. Pe de altă parte, toți trei erau prim-miniștri ai țărilor lor, deci numiți de Parlamentele naționale ca expresie a unei coaliții de guvernare, ca majoritatea liderilor din Consiliul European, care sunt prim-miniștri. Excepție fac președinții Ciprului, Franței, Lituaniei și României, care sunt aleși prin vot democratic direct în țările lor.
– Pentru că este vorba și despre “diplomație personală” și relații interumane. Să nu uităm că cei 27 de lideri din Consiliul European sunt oameni normali care leagă dialoguri, relații și legături ca oricare dintre noi în sfera de activitate. Un element definitoriu pe care liderii europeni l-au căutat în desemnarea șefului lor instituțional a fost abilitatea lui Van Rompuy, Tusk sau Michel de a fi “constructori de consens”. Pentru asta, trebuie să ai relații cel puțin decente cu fiecare coleg din Consiliul European. Klaus Iohannis este și laureat al premiului Carol cel Mare pentru contribuția adusă la unitatea europeană asemenea altor lideri ai generației sale, precum Donald Tusk, Herman Van Rompuy, Martin Schulz, Angela Merkel sau Emmanuel Macron.
Pe de altă parte, subiectul și miza reală atașată acestuia (o recunoaștere a influenței României la nivel european, euro-atlantic și internațional așa cum s-a întâmplat și în cazurile lui Mircea Geoană ca secretar general adjunct al NATO, Laura Codruța Kovesi ca procuror-șef al Parchetului European sau Bogdan Aurescu ca judecător al Curții Internaționale de Justiție, pentru a da câteva exemple) riscă să se piardă în mize electorale mici, orgolii și jocuri politice. De ce?
– Pentru că a fost plasat rapid în scenariul demisiei prezidențiale, transfer interimar la Palatul Cotroceni al președintelui Senatului, alegeri prezidențiale concomitente cu cele locale etc.
– Pentru că “deja diplomația română lucrează la acest lucru”. Numirea/ alegerea liderilor instituțiilor UE este un joc mult mai complex. La Consiliul European este un joc politic, care ține cont de factori multipli pe care nu-l pot juca exclusiv sau în principal Ministerele de Externe. Nu-i va putea spune Annalena Baerbock lui Olaf Scholz pe cine să susțină dintre colegii săi. Sau Catherine Colonna să-i sugereze lui Emmanuel Macron ce lider național să voteze pentru șefia Consiliului European.
– Pentru că președintele Iohannis este al doilea cel mai vechi lider din Consiliul European după Viktor Orban. Fals sau forțare contextuală. Atât premierul Ungariei, cât și premierul demisionar, dar în exercițiu, al Olandei, Mark Rutte, sunt în funcțiile lor din 2010. Mark Rutte țintește șefia NATO, într-adevăr. Dar în 2019 a curtat posibilitatea de a fi președinte al Consiliului European, doar că a fost preferat Charles Michel. Vechimea nu contează în sensul că ar fi o cutumă. Pe principiul acesta, Angela Merkel ar fi trebuit numită președintă pe viață al Consiliului European. Herman Van Rompuy a fost 11 luni prim-ministru înainte de a sta cinci ani președinte al Consiliului European. Donald Tusk a avut o carieră de șapte ani ca prim-ministru al Poloniei înainte de a fi președintele Consiliului European vreme de cinci ani, iar Charles Michel a fost prim-ministru al Belgiei din 2014 până în 2019 înainte de a fi ales președinte al Consiliului European. Vechimea sau longevitatea politică este un argument atunci când însoțește un profil. Ce fel de profil? De creator de punți, de constructor de consens și de abilitate de a reprezenta Uniunea Europeană pe plan internațional. Evident, în acest context, încep să conteze și alte calități – apartenența politică sau proveniența geografică – și, nu în ultimul rând, dat fiind contextul retragerii anunțate a lui Charles Michel: disponibilitatea.
– Pentru că, în egală măsură, este vehiculat acest scenariu pentru a-i exemplifica șanse minuscule de realizare, având ca argument parțial valid faptul că Partidul Popular European, unde Klaus Iohannis și PNL sunt afiliați, nu mai deține forța politică de altădată pentru a impune liderii săi la conducerea tuturor instituțiilor decizionale ale Uniunii Europene (Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European). Deși valid, întrucât PPE ar urma să obțină mai puține mandate decât în 2019, argumentul nu este actualizat și cu faptul că, deopotrivă, socialiștii europeni și liberalii europeni vor pierde, de asemenea, mandate. În egală măsură, la fel ca în 2019, PPE va avea nevoie de S&D și Renew Europe pentru a genera o majoritate în jurul candidaților săi. Pe culoarele de la Bruxelles se discută intens despre faptul că PPE țintește șefia Comisiei Europene și președinția Parlamentului European pentru jumătate de mandat, cu Ursula von der Leyen și Roberta Metsola favorite să își înnoiască mandatele. Însă, argumentul slăbirii forței PPE nu este actualizat cu radiografia politică existentă în Consiliul European. Din cei 27 de membri ai Consiliului European, zece provin din rândurile PPE, 6 din Renew Europe, 5 din S&D, 2 din ECR, 2 neafiliați și 2 independenți. Dintre cei doi independenți, președinții Ciprului și Lituaniei, primul a fost membru PPE înainte de a deveni președinte, iar cel de-al doilea reprezintă o țară condusă tot de un guvern PPE.
Așa cum în România a luat amploare scenariul “Klaus Iohannis, președinte al Consiliului European”, la Bruxelles și în celelalte capitale occidentale se manifestă o abundență de scenarii, așa cum este firesc. Unul dintre motivele care atribuie un sentiment de urgență acestei chestiuni este perspectiva ca premierul maghiar Viktor Orban, a cărui țară va asigura președinția Consiliului UE în perioada iulie – decembrie 2024, să fie “președinte în exercițiu” al Consiliului European, după ce belgianul Charles Michel va fi ales membru al Parlamentului European. Orban este “decanul” Consiliului European, adică liderul în funcție cu cea mai longevivă carieră, fiind de 14 ani prim-ministru al Ungariei și, prin urmare, membru al Consiliului European. Dar Orban mai este și cel care era și este gata să blocheze drumul Ucrainei către UE, cel care a blocat revizuirea bugetului UE și ajutorul pe termen lung pentru Ucraina, cel care s-a întâlnit lunile trecute, la Beijing, cu Xi și cu Putin. Cum ar putea Orban să se achite de rolul de președinte al Consiliului European și să medieze negocieri ale liderilor europeni privind reforma UE, extinderea și chiar să făurească un consens după tratative pentru numirea șefilor instituțiilor UE după alegerile europene sau adoptarea agendei strategice a UE 2024-2029?
Astfel, va fi un moment crucial ca un lider pro-european din garnitura celor 26 rămași să fie ales în locul lui Michel, capabil să arbitreze și să obțină compromisuri. Dar asta înseamnă pierderea mandatului național (președinte sau prim-ministru) al respectivului/ respectivei. În teorie, pentru câțiva prim-miniștri în funcție situația ar fi mai simplă. Premierul croat Andrej Plenkovic are alegeri în septembrie. Premierul Estoniei Kaja Kallas sau premierul Irlandei Leo Varadkar ar avea, de asemenea, șanse. La fel și premierul olandez Mark Rutte sau premierul danez Mette Frederiksen, în cazul în care nu ar avea succes în cursa pentru șefia NATO. Toți președinții Consiliului European de până acum au fost prim-miniștri, plecarea lor din funcțiile naționale nefiind în mod necesar un demers care să tulbure viața politică a țării. Procedura constituțională este simplă: coaliția majoritară vine cu un nou candidat la funcția de prim-ministru, acceptat, după caz, de președinte, și votat în parlamentul național. În cazul unui lider ales, precum președinții României sau Franței, situația este mai complexă, mai ales în cazul înscăunării unui președinte al Consiliului European la un termen devansat.
Însă, calendarul instituțional inițial este unul mult mai simplu. Mandatul președintelui Consiliului European se încheie 30 noiembrie 2024, cu noul președinte, ales concomitent cu celelalte numiri în funcțiile de conducere ale UE, își preia mandatul la 1 decembrie 2024. Mandatul președintelui României se încheie la 21 decembrie 2024, iar aici există un precedent: primul președinte permanent al Consiliului European, Herman van Rompuy, și-a început efectiv mandatul la 1 ianuarie 2010, nu la 1 decembrie 2009, în contextul tranzițiilor instituționale prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
O altă soluție pentru șefia Consiliului European ar fi un ex-lider scos din joben. Cu Mario Draghi în pole position pentru un astfel de scenariu, ex-premierul Italiei și fostul președinte al BCE anunțându-se disponibil pentru această sarcină, mai există și opțiunile actualilor miniștri de externe din Luxemburg și Letonia, Xavier Bettel și Krisjanis Karins, care au fost prim-miniștri în țările lor mai mulți ani. Deși Bettel a semnalat că nu își dorește o astfel de poziție decât într-un caz de forță majoră, Karins este tentat și de poziția de secretar general al NATO sau de un mandat de comisar european.
În același timp, necesitatea unei decizii de a-l înlocui pe Charles Michel relevă o dublă dilemă: 1) Va fi extrasă poziția de președinte al Consiliului European din pachetul de negociere al întregii garnituri de lideri prin alegerea și instalarea unui nou președinte, generând o decuplare și o cronologie diferită a începutului și sfârșitului mandatului președintelui Consiliului European? 2) Va fi identificată formula unui interimat pentru șase luni (alt lider decât Viktor Orban) pentru ca instalarea președintelui Consiliului European să respecte calendarul tradițional și cine ar accepta o astfel de misiune politică de tranziție?
Scenariul “Klaus Iohannis, președinte al Consiliului European” nu trebuie nici minimalizat, nici amplificat. Ci tratat ca un scenariu de lucru, cu potențial, dar permanent tributar unei analize flexibile specifice dinamicii negocierilor politice europene.
Concrete & Design Solutions
Fondul de asistență pentru Ucraina: Consiliul UE alocă 5 miliarde de euro în cadrul Instrumentului european pentru pace pentru a sprijini militar Kievul
Reactoarele modulare mici sunt promisiunea pentru rezolvarea trilemei energetice, subliniază Sebastian Burduja: Înseamnă energie sigură, curată, la un preț corect
Nicolae Ciucă: Președinta Senatului polonez m-a asigurat că Varșovia ne sprijină necondiționat în procesul de aderare deplină la Spațiul Schengen și la OCDE
“Uniți pentru Moldova europeană”: Maia Sandu a lansat pagina oficială a campaniei “pentru.md” privind referendumul de aderare la UE
UE are un nou regulament care va consolida supravegherea piețelor angro de energie, asigurând astfel o concurență deschisă și echitabilă
Pachetul Pharma: Grupul PPE susține stimularea producției de medicamente în UE și obligativitatea sprijinului pentru accesul la acestea
UE, un nou pas către autonomie strategică: Consiliul a adoptat regulamentul privind materiile prime critice
Luminița Odobescu: Nu este nevoie să comentez rezultatele alegerilor prezidenţiale din Rusia. Ştim cu toţii că aceste alegeri nu au fost nici corecte, nici democratice, nici libere
UE deschide negocierile pentru aprofundarea relațiilor cu Elveția, al patrulea cel mai mare partener comercial al blocului
Josep Borrell acuză Israelul că provoacă foamete în Fâșia Gaza: ”Este inacceptabil. Foametea este folosită ca armă de război”
V. Ponta: Discuţiile din Parlament privind bugetul încep la 14 ianuarie
Mapamond: Care vor fi principalele evenimente ale anului 2013
Angela Merkel: “Mediul economic va fi mai dificil în 2013”
Barometru: Cluj-Napoca înregistrează cea mai ridicată calitate a vieții din România, alături de Oradea și Alba Iulia
Ambasadorul SUA Adrian Zuckerman: România va deveni cel mai mare producător și exportator de energie din Europa
Huffington Post: România a fost condusă din 1989 de “o clică incompetentă de escroci foşti comunişti”
Premierul Italiei, Mario Monti, a demisionat
9 mai, o triplă sărbătoare pentru români: Ziua Europei, a Independenţei României şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Președintele Klaus Iohannis a promulgat legea care interzice pentru 10 ani exportul de buștean în spațiul extracomunitar
Acord fără precedent în istoria UE: După un maraton de negocieri, Angela Merkel, Mark Rutte, Klaus Iohannis și ceilalți lideri au aprobat planul și bugetul de 1,82 trilioane de euro pentru relansarea Europei
Luminița Odobescu: Nu este nevoie să comentez rezultatele alegerilor prezidenţiale din Rusia. Ştim cu toţii că aceste alegeri nu au fost nici corecte, nici democratice, nici libere
Invocând Declarația Universală a Dreptului Omului, Antony Blinken anunță ”o foaie de parcurs democratic cu recomandări pentru a-i ajuta pe oameni să devină mai rezilienți” în fața dezinformării
Raport NATO: 78% dintre români susțin creșterea sau menținerea bugetului apărării. România nu a cheltuit, în 2023, cei 2,5% din PIB alocați apărării
Raport NATO: La 20 de ani de la aderare, 82% dintre români ar vota ca România să rămână membru NATO. Peste 80% susțin ca America și Europa să lucreze împreună pentru securitatea euro-atlantică
Într-o rezoluție a cărei negociere a fost coordonată de Traian Băsescu, PE solicită Rusiei să returneze României tezaurul național, iar subiectul să fie inclus pe agenda diplomatică UE-Rusia
Borboly Csaba, Hargita Megye Tanácsának elnöke, támogatja egy jogsértési eljárás bevezetését azon uniós országok ellen, amelyek nem veszik komolyan a nagyragadozók által az állatállományban vagy a termesztett növényekben okozott károk megtérítését
Premierul Franței consideră că o victorie a Rusiei în Ucraina ar fi ”un cataclism” pentru francezi. Adunarea Națională a votat în favoarea acordului de securitate dintre Paris și Kiev
Marcel Ciolacu: Vreau ca 2026 să fie anul aderării noastre la OCDE. Este unul dintre principalele proiecte de țară pentru România
Klaus Iohannis asigură că nu intenționează să își scurteze mandatul prezidențial în contextul speculațiilor candidaturii sale la vârful NATO sau UE
Comisia Europeană va recomanda începerea negocierilor de aderare la UE cu Bosnia și Herțegovina, după ce a constatat că țara ”poate îndeplini criteriile de aderare”, anunță Ursula von der Leyen
Trending
- Cristian Bușoi7 days ago
Eurodeputatul Cristian Bușoi avertizează Comisia Europeană: Reducerea cu 1 miliard de euro a programului EU4Health este îngrijorătoare
- NATO6 days ago
Klaus Iohannis, la 20 ani de la aderarea României la NATO: Am decis, în numele României, să intru în competiția pentru funcția de secretar general al Alianței
- EDITORIALE6 days ago
“Game changer”: La 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un est-european, Klaus Iohannis, intră în cursa pentru secretar general NATO. Ce înseamnă asta pentru Europa, SUA și România
- EUROPARLAMENTARI ROMÂNI5 days ago
Într-o rezoluție a cărei negociere a fost coordonată de Traian Băsescu, PE solicită Rusiei să returneze României tezaurul național, iar subiectul să fie inclus pe agenda diplomatică UE-Rusia
- NATO1 week ago
“NATO”-izarea Europei: Drapelul Suediei a fost înălțat la sediul Alianței. De acum, NATO protejează 96% din cetățenii Uniunii Europene