NATO: atentatele de la 11 septembrie, catalizator al Aliantei

Retrospectiv, în loc să ducă la declinul NATO, atentatele de la 11 septembrie au acţionat ca un catalizator al unor fundamentale schimbări din cadrul organizaţiei, poate cele mai importante din istoria sa, spune Michael Ruhle. Încă de la început, întrebările la care Aliaţii au trebuit să se gândească au fost pe cât de evidente, pe atât de profunde.

Ar trebui ca Aliaţii să invoce Articolul 5 al Tratatului de la Washington, angajamentul de apărarare colectivă, astfel dând cel mai puternic semnal politic de solidaritate al unui stat suveran? Sau ar trebui să angajeze Alianţa în ceea ce a devenit mai mult o campanie personală de răzbunare împotriva celor care au comis teribilele crime? Mai mult de atât, ce s-ar întâmpla dacă Statele Unite  ar decide că acest lucru ţine de siguranţa naţională, si ar refuza solidaritatea NATO?

Acţiunile de după 11 septembrie au confirmat mai degrabă opiniile celor care au fost rezervaţi în legătură cu gesturi „măreţe”.

Cu toate că NATO a invocat Articolul 5, astfel dându-le avioanelor americane permisiunea să utilizeze spaţiul aerian, Statele Unite nu au implicat în mod esenţial NATO.  După ce s-a aflat sursa atacului, aceste au declarat că este nevoie de un altfel de coaliţie

După ce Articolul 5 a fost invocat pentru prima dată în istorie, răspunsul primit de la Washington a fost unul de tipul „vă chemăm noi când avem nevoie”.

Lucrurile au devenit mai clare după câteva luni: atitudinea Statelor Unite nu a fost atât de neinteresată de ajutor pe cât s-a părut. NATO nu a fost sortit destămării şi nici lăsat pe dinafară în lupta contra terorismului.

Comunitatea transatlanică avea nevoie de timp pentru a realiza întreaga implicaţie a atacurilor. Acele evenimente tragice şi-au pus amprenta asupra agendei politice şi militare a coaliţiei.

NATO a demarat unele acţiuni chiar înainte ca o decizie clară să fie luată. Prin invocarea Articolului 5, au dus ideea de apărare colectivă mai departe de sensul pe care l-a avut iniţial.

Mai mult, pentru că nu avea minic de a face cu Rusia, acest lucru a demontat ideea că apărarea colectivă viza în mod direct Rusia.

O altă schimbare majoră a fost deplasarea trupelor în Afganistan, trecându-se astfel de la o perspectivă geografică la una funcţională, în ceea ce priveşte securitatea.

Lecţiile învăţate în Afganistan

Implicarea NATO în războiul din Afganistan a pus diverse probleme: lipsa de tehnică militară de care suferă unele state membre, problema riscului pe care şi-l asumă şi forţele militare ale aliaţilor, diferenţele de opinie în ceea ce priveşte importanţa misiunii.

O mare problemă a fost asigurarea zonei de conflict. Multe state membre nu mai participaseră la conflicte armate de câteva decenii şi au fost nevoite să-şi adapteze tehnica de luptă pentru cele mai diverse situaţii.

Acum, NATO poate organiza mult mai bine astfel de acţiuni (fapt învăţat in cadrul războiului din Afganistan) decât putea imediat după 11 septembrie. Un alt aspect din care organizaţia are de câştigat este înglobarea unor forţe militare indigene, aşa cum s-a întâmplat in Libia post Gaddafi.

Misiunea NATO din Afganistan a reuşit să atragă un număr fără precedent de mare de state, din zone ca Asia-Pacific si America Latină. Aceste parteneriate au făcut ca NATO să devină mai puternic şi să poată răspunde mult mai bine provocărilor ce vor urma.

O altă problemă cu care s-a confruntat NATO a fost relaţiile cu alte organizaţii. De la început, rolul său a fost să asigure civililor un mediu prielnic de reconstrucţie a unei ţări măcinate de râzboi. Adesea, eforturile localnicilor nu se ridicau la nivelul celor făcute de Aliaţi.

O abordare cu adevărat completă (care să combine elementul militar cu cel politic şi economic) este departe de a se fi realizat, însă NATO este, acum, mult mai apropiată de civili şi de instituţiile internaţionale decât era înainte.

Slăbirea puterii pe care o deţine Al-Qaeda este o mare realizare, iar acum coaliţia acţionează pe mai multe continente, cu scopul de a forma un colectiv global.

Încă de la inceput NATO a trebuit să se confrunte cu mai multe dileme: terorismul şi ameninţarea nucleară ce venea din Asia şi din Orientul Mijlociu, cât şi cu faptul că majoritatea statelor europene dispuneau de capabilităţi militate „optimizate” pentru un conflict armat ce este posibil să nu mai aibă loc (un mare război în Europa). Astfel se pune problema influenţei din ce mai mare a Statelor Unite asupra coaliţiei.

În loc să ducă la destrămarea NATO, evenimentele din New York au făcut ca acesta să sufere schimbări fără precedent în istoria sa.

Surs articol: http://www.nato.int/docu/review/2011/11-september/10-years-sept-11/EN/index.htm

Sursa foto: blog.nistru-prut.info

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *