Prăbușire politică în Europa: ”De ce se luptă atât de mult social-democraţia?”. Cum a ajuns România cea mai mare țară din UE guvernată de social-democrați

Corespondență de la Bruxelles – Robert Lupițu

România, Suedia, Portugalia, Slovacia și Malta. Ce au aceste cinci țări în comun, în afară de faptul că împart aceeași masă decizională în Uniunea Europeană? București, Stockholm, Lisabona, Bratislava și Valleta sunt singurele capitale din UE care mai emit semnal social-democrat. Începând cu rezultatele alegerilor legislative din Italia în nici una dintre cele șase țări fondatoare ale Uniunii Europene social-democrația nu mai deține puterea legislativă sau conducerea executivă.

FOTO: Party of European Socialists

Dacă la începutul acestui deceniu socialiștii europeni se prezentau într-o alternativă la forțele de centru-dreapta care au gestionat cu dificultate anii crizei economico-financiare, iar oameni politici precum Matteo Renzi și Francois Hollande deveneau lideri de stat în două dintre cele mai puternice state UE, în ultimele 12 luni, Franța, Austria, Cehia sau Italia s-au desprins din rândul țărilor în care social-democrația este la putere. În același peisaj, la ultimele alegeri din Polonia, partidul de centru stânga nu a intrat în Parlament. În Spania nici după două runde de alegeri anticipate, socialiștii spanioli nu au reușit să îl invingă pe premierul în funcție, Mariano Rajoy. Inclusiv decizia aparent neinspirată a premierului britanic conservator Theresa May de a convoca alegeri anticipate post-referendum privind Brexit nu a constituit un culoar suficient pentru ca laburiștii britanici să acceadă la putere.

După ce la alegerile europene din anul 2014 socialiștii europeni au redus la doar 25 de locuri distanța numărului de mandate dintre ei și populari, stânga europeană s-a erodat puternic în ultimii doi ani. Până și coborârea fără succes a socialistului Martin Schulz din Bruxelles-ul european într-o bătălie germană cu Angela Merkel, un cancelar conservator aflat la putere de 12 ani și puternic contestată din cauza politicii sale privind migrația, pare acum un episod al unui trecut îndepărtat.

În timp ce în anii electorali post-criză majoritatea forțelor de centru-dreapta au avut de decontat rezultatele politicilor de austeritate și de ”disciplină fiscală”, anii în care social-democrația a decăzut coincid cu întărirea fenomenului populist și a extremei drepte și diminuarea încrederii în proiectul european pe fondul unei puternice instrumentalizări a comunicării orientate spre blamarea Bruxelles-ului și falsa sa etichetare drept ”Înalta Poartă” și spre fructificarea prin discurs reactiv și populist a provocărilor pe care Uniunea Europeană le-a gestionat mai anevoios.

Atât în Franța, cât și în Italia, forțele extremiste au crescut sub dominație politică socialistă. Eșecul lui Hollande a putut fi cuantificat de la reforma codului muncii, o preocupare îndeosebi socialistă, și până la imposibilitatea de a garanta securitatea internă a cetățenilor și de a proteja populația de terorism. Insuccesul stângii franceze patronat de Francois Hollande a fost atât de răsunător, încât mai multe situații negative au fost înregistrate simultan: Hollande a devenit primul președinte francez de la Georges Pompidou (1974) care nu candidează pentru un al doilea mandat, iar pentru a doua oară în ultimii 50 de ani socialiștii francezi, prin candidatul lor la prezidențiale, nu au ajuns în turul secund.

La Roma, Partidul Democrat a câștigat în 2013 alegerile generale, la cinci ani de la înființare, făgăduind un nou început. În schimb, în cei cinci ani la putere social-democrații au avut în fruntea guvernului trei prim-miniștri (Enrico Letta, Matteo Renzi și Paolo Gentiloni). Capitalul electoral dobândit în 2013 a fost afectat de performanțele economice slabe ale guvernului Letta și de disputele acestuia cu Matteo Renzi, pretendentul la fotoliul de premier, care, la rândul său, a părăsit scena decizională italiană ca urmare a eșecului unui referendum de modificare a constituției.

Harta electorală italiană din 2018, cea care separă privirile în celebra falie între nordul dezvoltat industrial și tehnologic și sudul sărac și consumator de servicii este fundamental diferită de cea din anul 2013, de la precedentele alegeri. Sudul cucerit astăzi de Mișcarea Cinci Stele era disputat acum cinci ani de către partidele tradiționale de centru-stânga și de centru-dreapta.

Harta electorală la alegerile din Italia din 2013. În stânga – Camera Deputaților. În dreapta – Senatul (FOTO: Wikipedia)

Harta electorală la alegerile din Italia din 2018. Proiecții bazate pe sondaje. (FOTO: Wikipedia)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Discursul anti-sistem, abordarea de partid de tipul ”agață-tot” și oferta electorală pe care forțele tradiționale au înaintat-o cetățenilor au condus la rezultatul care ne arată că victoria lui Emmanuel Macron sau marea coaliție din Germania sunt doar temporizări obținute pentru a găsi soluții europene la provocările naționaliste. În fond, o dilemă putem extrage de aici: cât de facilă poate fi alegerea unui cetățean care are de optat între un fost prim-ministru care a dezamăgit, o coaliție condusă de un alt fost prim-ministru condamnat pentru evaziune fiscală și o formațiune auto-proclamată anti-sistem și care nu s-a aflat (încă) în postura de a decepționa alegătorul?

În Germania – țara despre care toată Europa aștepta să își formeze un nou guvern – asistăm la o erodare asumată a stângii politice. După alegerile 24 septembrie anul trecut, Martin Schulz anunța că SPD va rămâne în opoziție pentru a forma ”un tampon pentru democrație”, în condițiile în care AfD devenea a treia forță politică în Bundestag. Prin eșecul Angelei Merkel de a forma o coaliție cu liberalii și cu verzii și în contextul unei temeri politice de alegeri anticipate, CDU/ CSU și SPD au căzut de acord să formeze un nou guvern, cu riscul ca acesta să erodeze încrederea politică în ambele facțiuni politice tradiționale și să permită extremei drepte – AfD – să devină principala forță de opoziție.

Nici în cele cinci țări UE în care puterea se află în mâna social-democrației nu lipsesc riscurile unor convulsii politice pentru socialiștii europene. Suedia se pregătește de alegeri legislative pentru data de 9 septembrie. În Malta, premierul Joseph Muscat a câștigat alegerile din 2017, însă guvernul său se confruntă cu scandaluri de corupție. În Portugalia și Slovacia, peisajul politic pare unul extrem de stabil, luând în calcul atât realegerea lui Robert Fico la Bratislava în 2016, cât și cei trei ani de când socialiștii din Portugalia conduc coaliția de guvernare, existând predictibilitate ce acest lucru să continue până la alegerile din 2019.

Noua realitate politică din câmpul decizional și ideologic european pune România într-o poziție complet nouă. Prăbușirea stângii în Europa plasează pe umerii puterii de la București povara că țara pe care guvernează – România – este cel mai mare stat din UE condus de un guvern social-democrat și de un legislativ controlat în majoritate de social-democrați. Dar această constatare rămâne mai degrabă un element de nuanță într-un context în care partidele de centru stânga sunt într-un imens recul și, de pildă, președintele Franței Emmanuel Macron nutrește la o mișcare pan-europeană, o nouă alternativă la peisajul tradițional pe alocuri avariat de mișcări centrifuge. Totodată, în termeni de reprezentare și influență europeană, puterea social-democrată de la București înregistrează dificultăți în a se calibra plauzibil în raport cu instituțiile europene, interlocutor credibil fiind considerat și preferat președintele Klaus Iohannis, prin intermediul căruia crește și nivelul de reprezentare politică al Partidului Popular European în Consiliul European și sporește diferența la această rubrică între centru-dreapta și centru-stânga, cea din urmă familie politică fiind devansată și de liberalii europeni.

În rândul aceleiași constatări de nuanță a poziției României reverberează și afirmația prim-vicepreședintelui Comisiei Europene, Frans Timmermans, privind discuțiile sale de la București cu președintele PSD, Liviu Dragnea, despre starea social-democrației în Europa:

”De ce se luptă atât de mult social-democraţia? – ca de la social-democrat la social-democrat: noi, social-democraţii, mai degrabă am discuta cu oamenii noştri despre locuri de muncă, despre securitate socială, despre sănătate, învăţământ şi reformarea sistemului judiciar, de aceea eu cred că reforma judiciară ar trebui să fie cumva în spatele nostru, pentru că noi ar trebui să respectăm separaţia puterilor în stat şi să vorbim despre altele, despre locuri de muncă şi aşa mai departe” (extras din declarația de presă a lui Frank Timmermans după întrevederea sa cu președintele PSD).

FOTO: Reprezentanța Comisiei Europene în România

Dincolo de tenta vădită de ”mustrare” politică pe linie ideologică, afirmația prim-vicepreședintelui Comisiei Europene, cel mai puternic social-democrat din Comisia Europeană, evidențiază întocmai fenomenul diluției ideologice din Europa care golește forțele politice tradiționale de conținut. În cazul specific al României, lăsând la o parte puternicul zgomot de fond, este și un semnal de trezire politică. Nu doar pentru stânga, ci pentru întreg spectrul politic. Riscul irelevanței ideologice în rândul forțelor politice tradiționale crește nu pentru că ideologia și-a pierdut semnificația, ci pentru că ea este acoperită de populism și accente naționaliste.

Europa așa cum o vedem astăzi a fost construită la început de Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi sau Konrad Adenauer, veritabile personalități ale creștin-democrației, însă între ei s-a aflat și un Paul Henri Spaak, premier belgian socialist și ulterior secretar general al NATO. Dintre președinții Comisiei Europene, istoria și-i reamintește atât pe conservatorul Walter Hallstein, cât și pe socialistul Jacques Delors. Iar proiectul lor a fost continuat bazându-se atât pe reconcilierea franco-germană, cât și pe consuensualismul politic derivat din aceasta, precum anii cooperării dintre creștin-democratul Helmut Kohl și socialistul Francois Mitterand.

 

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.