Relația transatlantică și discreditarea Uniunii Europene: sciziunea din “profețiile” lui Donald Trump

de Robert Lupițu

După o campanie electorală și dezbateri unu-la-unu proiectate în atacuri la persoană, declarații belicoase și instrumentare a politicii post-adevăr, Europa și-a găsit, în sfârșit, un loc în discursul, aș îndrăzni să scriu profetic, al președintelui ales la Statelor Unite. 

Reîmprospătând memoria celor care așteaptă învestitura sa la Casa Albă, Donald Trump a readus în discuție vechea sa teză electorală: NATO – o alianță învechită, perimată, arhaică, fluturând totuși pe bună dreptate argumentul și reproșul pentru aliații care nu respectă un principiu esențial al apărării colective în Alianță. Contribuția monetară nu are cum să fie la fel, însă criteriul celor 2% face pledoarie pentru împărtășirea responsabilității. Este o cerință corectă, un angajament ce ulterior dovedește robustețe. Numai și prin această cauzalitate între alianță învechită și angajamentul financiar al aliaților, am putea să îi înțelegem opinia aparent instinctivă a unui viitor președinte cu a cărui abordare ”dintr-o bucată” trebuie să ne obișnuim.

Semnalul de alarmă este, însă, altul: discreditarea Europei. Prin trei referiri scurte, concise și fără constrângerea postului pe care îl va ocupa din 20 ianuarie, Donald Trump a lăsat în urma gloanțelor sale deloc oarbe teama că mai multe cartușe sunt puse la păstrare.

Cu declarațiile de tipul ”O Uniune Europeană vehicul pentru Germania”, ”o Mare Britanie inteligentă că a optat să părăsească UE și cu care dorește să încheie rapid un acord” și ”alte țări care vor lua cursul Londrei și vor ieși”, Donald Trump a lovit (nici nu mai contează care este intenția) în temelia Europei pentru care George Marshall și mulți alți americani și-au dedicat cariera politică. Ca o paranteză, viitorul secretar al Apărării, James Mattis, este al doilea general (după Marshall) care primește o delegare din partea Congresului SUA pentru a deveni ministru al Apărării.

Există cel puțin două curente la nivelul opiniilor și textelor de specialitate cu privire la trăsăturile trumpismului. Apropo, care să fie trăsăturile acestei wannabe doctrine prezidențiale: izolaționism cuplat cu unilateralism, balansare off-shore, impredictibilitate și pragmatism în loc de moralitate și universalitate, bipolarism în termeni de securitate, parteneriate profitabile în virtutea intereselor strategice americane? Revenind însă la cele două curente: 1) unul care pornește pe filieră ideologică tradiționalist-conservatoare și care așteaptă primele acțiuni ale președinției Trump și 2) un altul opus ideologic care îl postulează deja pe flamboiantul lider american într-un dezastru pentru ordinea internațională și relația transatlantică. 

Ambele curente detaliate au exponenți atât pro, cât și anti-UE. Astfel, din orice perspectivă a-i alege însă să-l privești pe Trump nu ai cum să nu remarci posibila sciziune pe care declarațiile sale o provoacă între relația transatlantică via NATO și cea via Uniunea Europeană. Încercând să decodific sensul spuselor sale schițez tabloul unui realist care vede Uniunea Europeană ca pe o alianță a intereselor statelor: Germania – pretinsul hegemon, Marea Britanie – vechiul custode al balanței și care are un aliat mai puternic în afara acestui subsistem și alți actori care se vor decupla. Cam rudimentar, nu?

Eu zic că da, pentru că spre deosebire de precedesorii săi, Donald Trump nu a lăsat să graviteze în abordarea sa referiri la valorile comune împărtășite, la democrație, la schimburile economice (apropo, Germania este principalul partener economic european al Statelor Unite), la alianța de durată pe care europenii și americanii o împart sau aprecierea pentru construcția sui generis europeană, ci a preferat să predomine caracterul dezbinator al culturii politice a post-adevărului. Plus: prin acordul pe care îl vrea încheiat cu Marea Britanie (perfect rațional și suveran de altfel), îi oferă Londrei impuls în negocierile cu Uniunea Europeană în care elementul de dispută este reprezentat de libera circulație vs. piața unică. Răspunsul Angelei Merkel (acel cancelar care după ce a venit la putere l-a sprijinit pe Bush junior în cruciada sa asupra Irakului), cuplat cu reacțiile lui Frank-Walter Steinmeier și lui Jean-Marc Ayrault, care au vorbit despre unitatea europenilor, despre angajamentul celor 27 (fără Marea Britanie) și despre incertitudinea politicii externe americane au arătat că sciziunea este un risc atent luat în calcul.

Abordarea critică la adresa Uniunii Europene, complet fidelă arhetipului contrastant al lui Trump, a fost, cel puțin în opinia mea, nuanțată periculos. Într-o epocă în care Bruxellesul european (UE) și cel euro-atlantic (NATO) au strâns rândurile, liderul celui mai puternic și mai mare investitor în clădirea europeană a dat un semnal care, prin exercițiul repetiției, se poate transforma în combustibil electoral pentru avocații dezintegrării și sciziunii.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

nineteen − 13 =