Rețeta unui succes de politică externă românească în cea mai puternică capitală a lumii: Să facem NATO mai puternic, să facem UE mai puternică, să facem SUA mai puternice

de Robert Lupițu

Suntem în anul 2017. Donald Trump se instalează la Casa Albă pe fundalul unei fanfare care cântă sfârșitul ordinii occidentale. În paralel, Marea Britanie trimite Europei scrisoarea ”adio, dar rămân cu tine”, în timp ce destinatarul se gândește că a sosit vremea, la ceas aniversar, să își reimpulsioneze viitorul pe mai multe partituri, ritmuri și intensități diferite, dar cu șanse pentru toți. La București, aceleași ancestre obiceiuri: lovituri sistematice împotriva statului de drept și democrației, cuplate cu vechea dilemă existențială și de spaimă a inferiorității din ce în ce mai nejustificate, aceea că iar vom rata momentele cheie în care să ne jucăm cărțile politice și strategice.

FOTO: Administrația Prezidențială

Toate cele trei planuri merg în paralel, ele intersectându-se sporadic, cel puțin conceptual și valoric,  pe principala geometrie comună: cea euro și trans atlantică. În timp ce cei mai fundamentali parteneri strategici ai României – SUA și Marea Britanie – își verifică viabilitatea relațiilor purtate între Donald Trump și Theresa May, spiritul civic, democratic și orientat spre viitor al românilor este subiect de prima pagină în presa internațională. În contextul în care europenii avansează cu procesele de reflecție post-Brexit, cu o apetență pentru scenarii cu viteze diferite, situația democrației românești devine exemplu de pro-europenism, de atașament dovedit concomitent pentru drapelul național, pentru cel european și față de partenerii de peste Atlantic, ei înșiși ocupați cu digerarea unei noi administrații.

Acum, suntem tot în anul 2017. Donald Trump efectuează primul său turneu internațional având ca ultime opriri NATO și G7, adică structurile de alianță specifice ordinii occidentale. În paralel, Marea Britanie pare prea ocupată cu inexplicabile alegeri legislative, iar europenii (printre care și românii), întăriți de Declarația de la Roma, decid să realizeze pași concreți spre integrare (economică, monetară, de apărare, de securitate). La București, se resimte o ușoară revenire la normalitate, mai ales că subiectele de pe agenda europeană – cele privind viitorul UE – par să fi arătat că există momente fundamentale pe care nu le ratăm, ci le fructificăm.

De data aceasta, cele trei planuri se întrunesc pe tărâmul geometriei euro și trans atlantice. Donald Trump refuză să își afirme în mod explicit angajamentul său și al SUA pentru articolul V privind apărarea colectivă, în schimb enumeră Rusia la capitolul amenințări pentru Alianță. Tot Donald Trump alege să îi dojenească pe aliați pe chestiunea burden sharing-ului, dar cuprinde în propunerea sa bugetară pentru anul 2018 o sporire a bugetului pentru Inițiativa de Reasigurare Europeană, cu implicații benefice pentru aliații estici și, în mod clar, pentru România. Doar că de aici începe sciziunea, cea care m-a determinat să scriu săptămâna trecută despre două relații transatlantice: una fracturată între SUA și Vest, alta ranforsată între Washington și estul Europei.

De ce această intrigă incipientă? Adesea tindem să uităm contexte, trecuturi recente sau firul narativ al anumitor episoade definitorii pentru scena relațiilor internaționale a zilelor noastre și nu apreciem cu precizie însemnătatea anumitor rezultate. De pildă, răspundeți sincer la următoarea întrebare: câți dintre cei care citesc aceste rânduri își imaginau în ianuarie – atunci când credibilitatea democratică și guvernamentală a României erau la risc – că la jumătatea anului vom vorbi despre rețeta unui succes în politica externă a României?

Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă!”, spunea marele diplomat Nicolae Titulescu. Între ianuarie și iunie nu prea a fost vorba despre așa ceva, dar cu toate acestea am asistat la un moment de referință pentru România, ca stat și ca națiune aspirantă la prosperitate.

Personal, îmi asum caracterul euforic al rezonanței pe care apreciez că o deține vizita președintelui României în SUA, culminată cu conferința de presă alături de omologul său american și etalez varii argumente pentru această stare de spirit.

Prezența președintelui României în SUA era cunoscută încă din luna aprilie, atunci când Comitetul American Evreiesc a anunțat că îl va premia pe Klaus Iohannis cu distincția ”Light Unto Nations”. Întrevederea sa cu președintele american a fost însă anunțată la o lună distanță, timp în care dinamica relației transatlantice și disputele și sciziunile apărute atestă de ce ar trebui să percepem această vizită ca pe un succes din care să construim pe mai departe.

Atunci când Administrația Prezidențială a anunțat că președintele va avea o reuniune bilaterală cu omologul american, legături și conexiuni se iveau aproape de la sine: președintele României avea să devină primul lider UE și NATO din Europa Centrală și de Est primit de Donald Trump la Casa Albă, un detaliu cu greutate simbolică având în vedere relația strategică pe care Washington o are și cu Varșovia în regiunea noastră sau dorința premierului maghiar de a se apropia de noua administrație de la Casa Albă. Contextul era favorabil și pentru Donald Trump: trimitea un mesaj pentru toți aliații europeni din regiune care nu își respectă angajamentele financiare față de NATO, în timp ce România o face prin alocarea a 2% din PIB pentru Apărare. Mai mult, liderul de la București se afla în postura de a fi primul interlocutor aliat care discută cu Donald Trump după mesajele reci care au pus sub semnul întrebării legăturile transatlantice venite dinspre liderii occidentali, în frunte cu Angela Merkel, Emmanuel Macron sau Jean-Claude Juncker, fie pe tematica schimbărilor climatice (Merkel și Macron), fie pe chestiunea apărării (Juncker).

FOTO: Administrația Prezidențială

Pe baza scenariului indezirabil a două relații transatlantice, una în care vest-europenii par mai deciși în dorința lor ca Europa să își ia viitorul în propriile mâini, în timp ce est-europenii pledează pentru soliditatea relației UE-SUA, președintele României avea, în această vizită, atât o oportunitate, cât și o aparentă povară. Spun aparentă, deoarece opțiunile României în această privință sunt clare: partener strategic al SUA, membru al Uniunii Europene care își dorește integrarea deplină și aliat de nădejde în cadrul NATO și furnizor de securitate în dimensiunea estică a Alianței.

Punctul culminant al vizitei președintelui în SUA – inventariată cu o prestigioasă distincție și cu discuții strategice pe importante paliere (think-tank, Congres, CIA, Departamentul de Stat) – este reprezentat de consistența declarațiilor de presă. Eludând pasajele în care Donald Trump și-a expus impactul vizitei în Orientul Mijlociu sau impactul audierilor fostului director al FBI, ambii președinți au punctat aspecte cheie pentru viitorul parteneriatului strategic și pentru România.

Dincolo de uzanțele diplomatice incluse în textul declarațiilor lui Donald Trump și de fundamentalul angajament pentru parteneriatul strategic cu țara noastră, președintele SUA a afirmat în premieră, în urma întrebării unei jurnaliste din România, angajamentul SUA pentru articolul V din Tratatul NATO privind apărarea colectivă. Va rămâne în istorie faptul că a făcut-o alături de președintele României, deși avusese ocazia să o facă de față cu toți aliații

De cealaltă parte, ceea ce va rămâne în urmă este că președintele României devine primul lider UE și NATO din Europa Centrală și de Est care transmite administrației Trump, chiar de la Casa Albă, că este în interesul Statelor Unite să aibă un partener puternic pe nume Uniunea Europeană și că NATO și UE nu trebuie să concureze sau să se dubleze în vreun fel. Un mesaj clar care merge în ambele sensuri transatlantice – și spre partenerii europeni și spre cei americani – și care are la bază poate cea mai transparentă abordare de politică externă pe care România și-a asumat-o deschis: predictibilitatea.

Pe baza acestei aserțiuni, dar și a faptului că România este primul membru NATO care alocă 2% din PIB în timpul administrației Trump și că susține sporirea rolului NATO în lupta împotriva terorismului, președintele și-a croit discursul pentru a arăta deopotrivă relevanța parteneriatului bilateral pentru SUA și esențialitatea lui pentru România, atât în ecuația flancului estic, cât și în formatele de cooperare comună: NATO și UE.

Încă un pas de la relevanță strategică la influență strategică în regiune a mai fost făcut. Sperăm că o dată cu tot mai mulți astfel de pași se va dilua și complexul de inferioritate al ratării momentelor strategice.

”Să facem NATO mai puternic, să facem Europa mai puternică, să facem Statele Unite ale Americii mai puternice”.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *