România, față în față cu o nouă provocare în flancul estic al NATO și al UE: Infrastructura țării noastre devine temă de interes strategic pentru securitatea euro-atlantică

Corespondență de la NATO – Robert Lupițu

În ziua în care o mare parte a națiunii române a deplâns decesul regelui Mihai I și a adus un omagiu ultimului monarh al României, cel care prin eforturile sale post-comuniste a sprijinit realizarea idealului național al aderării la NATO și la Uniunea Europeană, cele două organizații amintite au făcut noi pași strategici îndrăzneți pentru viitorul securității și apărării Europei, deschizând fără dubii un capitol sensibil pentru rolul României în cele două structuri și pe care Bucureștiul trebuie să-l trateze cu celeritate: infrastructura ca o componentă de interes strategic pentru securitatea euro-atlantică.

Cea mai importantă și emblematică decizie asumată de NATO și UE la reuniunea ministerială de Externe a țărilor aliate – cea privind extinderea eforturilor pentru a permite mobilitatea și desfășurarea rapidă a forțelor militare pe teritoriul Europei – readuce în discuție o veche problemă pe care România și multe țări din teritoriul estic al UE și NATO o au prin decalajul lor istoric față de Occident: conectivitatea, calitatea infrastructurii specifice (rutieră, feroviară, aeriană și maritimă), cuplarea țărilor din regiune la marile coridoare de transport europene.

O decizie anunțată încă de la ministeriala Apărării din NATO de luna trecută și intrată rapid și pe radarul Uniunii Europene, îmbunătățirea cadrului privind mobilitatea trupelor reflectă întocmai complementaritatea pentru care multe țări, inclusiv România, pledează. Mobilitatea militară nu se referă numai la nevoia de a muta rapid trupe în interiorul Europei, un aspect ce ține de capabilitățile de care NATO dispune prin intermediul țărilor membre (în special SUA), ci și la aspectele de natură administrativo-legislativă precum trecerea frontierelor, deținerea infrastructurii optime pentru un astfel de tranzit, chestiuni care depind de decizia statelor și a Uniunii Europene ca organizație ce se ocupă de aceste prevederi.

Detaliile furnizate de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la finalul reuniunii miniștrilor de Externe sunt extrem de elocvente în acest context. Înaltul oficial aliat a arătat că dincolo de chestiunile legale și birocratice, mobilitatea militară este dependentă de calitatea infrastructurii și a inserat o precizare fundamentală pentru viitoarele provocări pe care România și alte țări din regiune le vor avea de înfruntat.

”În timpul Războiului Rece, NATO a dezvoltat standarde pentru a răspunde acestor provocări, dar trebuie să ne amintim că o mare parte din țările Europei nu se aflau în NATO, ci erau membre ale Pactului de la Varșovia. Aceste standarde nu li se aplicau, iar țările NATO nu s-au concentrat pe aceste aspecte de la finalul Războiului Rece încoace. Trebuie să ne asigurăm că vom avea cel puțin coridoare de transport pentru a transporta echipament greu, inclusiv echipament din afara Europei, din Statele Unite sau Canada” (Jens Stoltenberg).

FOTO: Administrația Prezidențială

Problematica conectivității între Europa răsăriteană și cea occidentală și decalajul de infrastructură dintre cele două părți ale Europei reprezintă chestiuni pe care un întreg aparat european – instituții UE, țări membre, grupuri de experți etc. – le abordează, fie prin strategii, programe cu finanțare europeană, de aproape două decenii. De pildă, dintre cele nouă coridoare de transport între Est și Vest propuse cu ceva ani în urmă de către Comisia Europeană (2 coridoare nord–sud; 3 coridoare est–vest; 4 coridoare diagonale), România figura cu proiecte de conectivitate de transport pe coridorul Rin-Dunăre și pe coridorul Orient- Mediterana de Est.

Referirile implicite ale secretarului general al NATO la infrastructura din fostele țări comuniste sunt un semnal de alarmă cât se poate de clar și deloc surprinzător. 

România, ca țară de graniță a Uniunii Europene și a NATO, și-a construit un profil puternic în interiorul Europei în ultimii ani, mai ales ca furnizor de securitate în regiune. Alocarea a 2% din PIB pentru Apărare, găzduirea unor importante facilități strategice ale NATO (sistemul antirachetă de la Deveselu, NFIU, Comandamentul Multinațional de Divizie Sud-Est, Brigada multinațională de la Craiova), rolul bazei de la Mihail Kogălniceanu pentru exercițiile aliate la Marea Neagră, găzduirea celui mai important exercițiu militar al NATO din anul 2017 sau semnarea declarației de lansare a cooperării structurate permanente în materie de apărare europeană, reprezintă deopotrivă exemple de voință politică, dar care obligă la mai mult.

Să nu uităm, de asemenea, că România este una dintre țările NATO căreia i-a fost dezvoltat, ca urmare a deciziilor de la summiturile din Țara Galilor și de la Varșovia , un plan de contingență pentru a stabili cine și cum apără țara noastră în caz de atac. Și acesta este un argument în plus pentru care România trebuie să trateze infrastructura ca prioritate zero. Dacă nu pentru dezvoltare economică și bunăstare, cel puțin în semn de solidaritate și angajament pentru securitatea euro-atlantică.

 

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *