Connect with us

EDITORIALE

TOP 10 POVEŞTI DE SUCCES ALE DIPLOMAŢIEI PUBLICE MONDIALE

Published

on

Centrul pentru Diplomatie Publica al USC publica Top 10 – Cele mai de succes povesti de diplomatie publica in 2013, la nivel mondial. M-am bucurat sa regasesc in acest material observatiile unora dintre oamenii pe care ii pretuiesc pentru performantele lor in acest domeniu – Jenyffer Salvo, Philip Seib, Nick Cull, Jay Wang. Cu o parte dintre ei ma voi intalni in iulie la Los Angeles.

Iata care sunt cele 10 povesti de succes in diplomatia publica a lui 2013, urmand sa ofer dupa aceasta lista si cateva dintre lucrurile neclare sau neclarificate din diplomatia publica a anului 2013 si inceputul lui 2014:

  1. Eforturile Papei Francisc de schimbare a perceptiei Bisericii Catolice printr-o convingatoare aplecare catre problemele societatii – lupta pentru egalitate sociala si economica, dezvoltare etc. Intr-adevar, Vaticanul avea nevoie de un face-lift, iar efortul Papei Francisc pare sa fi dat deja rezultate cuantificabile.
  2. Presedintele Vladimir Putin a avut un an plin in 2013 – op ed uri in publicatiile de forta din SUA, eliberarea activistilor care fusesera incarcerati pentru blasfemie etc. Din pacate, Rusia ramane neconvingatoare pe palierul perceptiei publice – Efectul scontat pentru Jocurile Olimpice de iarna pare sa se fi anulat aproape instantaneu din pricina pozitiilor publice ale presedintelui Federatiei Ruse fata de drepturile homosexualilor.
  3. Malala Yousafzay – eleva pakistaneza militanta care la 16 ani a supravietuit unei tentative de asasinat pus la cale de talibani si care ajunge cel mai tanar nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace.
  4. Presedintele Braziliei, Dilma Rousseff, loveste fulgerator prestigiul administratiei americane dupa dezvaluirile lui E Snowden. Evenimentul s-a petrecut in fata Adunarii Generale a Natiunilor Unite, acesta fiind probabil si motivul pentru care stirea a avut un mai mare impact pe continentul american decat aici in Europa.
  5. Nelson Mandela ne paraseste lasand in urma o mostenire uriasa de unitate, reconciliere si devotament in lupta pentru drepturile omului.
  6. Facebook adauga la lista de natiuni de provenienta in meniul retelei Kosovo. Cel putin in spatiul virtual, din 2013, Kosovo devine a 103 a natiune.
  7. In primul an de participare la Bienala de la Venetia, Angola primeste Leul de Aur. Sigur ca premiul a avut si o oarecare semnificatie in palier politic, insa ceea ce am retinut de aici este ca Angola abordeaza sau doreste sa abordeze problema aceasta din perspectiva diplomatiei culturale.
  8. Desi relatia SUA – Afganistan ramane in continuare destul de discutabila, in 2013 se lanseaza Sesame Workshop pentru tinerii afgani. Sesame Street si figurinele din Muppets ajung sa devina vectori de diplomatie publica americana in 145 de tari, amintindu-ne prin aceasta ca paleta de vectori este in continua expansiune desi obiectivele raman cam aceleasi – alfabetizare, toleranta, viata sanatoasa, etc.
  9. Prima doamna a Chinei, Peng Liyuan, o indragita cantareata de folk, il insoteste din ce in ce mai des in lume pe liderul de la Beijing. Adevarul este ca Beijingul a cheltuit in 2013 mai mult decat oricare alt guvern (inclusiv Rusia) pentru diplomatie publica, iar utilizarea vectorului “prima doamna” ne face sa credem ca diplomatia publica chineza are in vedere intr-adevar o proiectie veritabil externa intrucat “prima doamna” are o puternica semnificatie in lumea occidentala, semnificatie pe care insa, din pacate, in spatiul intern nu o are.
  10. Emiratele Arabe unite vor gazdui la Dubai, in 2020, World Expo 2020. Tara este pregatita sa organizeze un show grandios, dar totodata sa faca fata si unui val de vizitatori care se anunta “fara precedent”.

In mod cert, din aceste experiente reiese un fapt foarte clar – astazi diplomatie publica fac doar aceia care pot proiecta alaturi de mesaj si dovezi factuale. Asadar, 2013 ne ofera inca o data garantia ca propaganda ramane apanajul administratiilor fara viziune, neperformante, necinstite si nelegitime.

dan-dimaIn ce priveste SUA, raman consecvent opiniei ca diplomatie publica americana trebuie sa gaseasca (sau sa regaseasca) reteta managementului de perceptie pentru etapele post conflict. Afganistan, Iraq, Libia sunt state in care americanii nu se bucura de o mare simpatie, desi, interventiile SUA au vizat in principiu democratizarea si eliberarea respectivelor natiuni. De asemenea, diplomatia publica americana ar trebui sa deseneze in exterior un profil ceva mai tusat pe spatiul est european, intr-o perioada in care aceasta parte de lume traverseaza diverse crize de sistem. Nu in ultimul rand, poate ar trebui ca diplomatia publica americana sa revina la catedra unde se preda aceasta disciplina pentru a-I aminti Uniunii Europene cum se securizeaza in mod corect spatiile democratizate si care sunt procedurile preparatorii pentru zonele de extindere – toate acestea intr-un efort sincer si angajat al lumii libere de evitare a proceselor reversibile.

La Centrul pentru Diplomatie Publica din Bucuresti, de-a lungul anului trecut, dar si anul acesta, s-au mai formulat si alte concluzii si observatii in ce priveste evolutiile de diplomatie publica europeana.

Uniunea Europeana trebuie sa decida dupa un an 2013 foarte agitat, care ii este brand purpose ul. De asemenea, consider a fi extrem de util ca diplomatia publica a UE sa se reglementeze cumva, astfel incat, in cel mai scurt timp posibil, sa putem vedea mai putina propaganda in interiorul proiectului si o mai serioasa (profesionista) diplomatie publica a intregului proiect fata de spatiile si zonele emergente. Si aici, cred ca va trebui sa existe o strategie proactiva dar si una de rezerva, reactiva, pe dimensiunea de soft power.

Statele europene membre si nemembre UE au avut si ele un an 2013 destul de plin.

Croatia, noua tara membra UE incearca si pe alocuri reuseste sa isi deseneze un profil agreabil in Europa si intreaga lume, anvergura statului ramanand insa in dimensiunile factuale.

Germania ramane in continuare o tara a carei poveste este strans legata de performanta economica. Germanii sunt constienti ca orice perturbatie in zona alimentarii cu carburant ar fi fatala si performantei economice in sine a Germaniei, dar mai ales, ar fi fatala perceptiei generale externe si influentei pe care tara inca o are in matricea de directionare a Uniunii si Comisiei Europene.

Franta ramane intr-o oarecare penumbra de perceptie, performantele Palatului Elysee par sa traga in jos prestigiul extern al francezilor. Eforturile de relegitimare a establishmentului de la Paris prin alaturarea presedintelui socialist Holande cu alti lideri puternici si legitimi, pare sa nu fie nici pe departe suficienta in angrenajul general.

Elvetia, desi tara nemembra, pare sa rateze ocazia de “a inscrie” in domeniul perceptiei externe, dupa un devastator esec al perceptiei secretului bancar. Referendumurile care au consfintit o anumita pozitie fata de migratie reprezinta numai jumate de drum in diplomatia lor publica, restul de “poveste” pierzandu-se intr-o oarecare deruta de comunicare.

Ungaria ramane o tara credibila in principiu, suficient de mica pentru a nu produce perceptii de mare amplitudine, insa ramane si o tara in care extremismul (cel putin la nivel de statement) infloreste sfidator si oarecum ostil “tolerantei comunitare”. Noile gesturi de prietenie intre Budapesta si Moscova ne arata ca diplomatia publica maghiara a lasat pentru moment armele jos, permitand diplomatiei de tip Orban sa produca efecte in miliarde de dolari pe relatia sus amintita, Ungaria – Rusia.

Polonia, desi un redutabil jucator in domeniul managementului perceptiei externe, in 2013 si inceputul lui 2014 pierde teren, incercand rolul de lider regional. Eforturile ministrului Sikorski de a se erija in rolul de impaciuitor al Europei de Est si esecurile pe relatia cu Ucraina ne arata ca Poloniei i-ar fi fost mai utila o proiectie ingrijita si cultivata in vest, ca si pana acum. Polonia ramane insa un jucator mare in Est, un jucator de diplomatie publica ce a stiut sa isi urmareasca obiectivele – de la atragerea unui numar urias de studenti straini in centrele universitare si pana la managementul perceptiei occidentale fata de migratia poloneza in Europa.

Tarile baltice fac o imagine buna in 2013, iar Europa de Nord, pare sa incerce o strategie comuna de promovare regionala – nefiind foarte clar daca ei vizeaza un framing in interiorul EU sau se pregatesc sa proiecteze perceptii pe zonele din afara UE.

Grecia incearca sa se repozitioneze in perceptie publica externa – din perspectiva economica obtinand din parte Europei cam tot ceea ce si-a prpus sa obtina, chiar daca acest lucru s-a facut cu oarecare costuri de buna perceptie in exterior.

Romania, in fine, suporta consecintele unui mesaj destul de abraziv la adresa Europei, mesaj diseminat pentru obtinerea de resultate electorale in politica interna. Nici lupta impotriva coruptiei nu face imaginea neaparat mai buna, si nu pentru ca lupta ar fi una simulata sau neconvingatoare, ci pentru ca volumul adversarului pare sa fie intr-adevar foarte mare. Din perspectiva economica Romania nu transmite neaparat cele mai bune mesaje in exterior, iar turismul aici pare sa ramana destinat publicului intern. Anumite elemente care tin de gestiunea relatiei minoritate – majoritate afecteaza inca perceptia externa iar pozitionarea geografica a tarii in proximitatea unei zone fierbinti (Ucraina, R Moldova, Transnistria), afecteaza si ea ce mai era de afectat.

Mediul politic practica in continuare un mesaj dublu (poae ceva mai putin tusat decat in 2011 si 2012), un mesaj disproportionat si in continuare, nationalismul acopera zone in care, in mod normal, trebuia sa regasim patriotismul.

Un aspect important asupra caruia Romania va trebui sa se aplece este managementul perceptiei in ce priveste recunoasterea Kosovo – gest politic ce ar putea avea, in mod automat, consecinte asupra perceptiilor legate de alte provincii romanesti (Transilvania).

Zonele de extindere – Ucraina si Republica Moldova. Prima problema care se pune in mod justificat este daca Ucraina isi doreste intr-adevar democratizarea, ori, altfel spus, daca in societatea ucraineana exista un numar suficient de mare de sustinatori ai orientarii tarii catre democratie, libertate, economie de piata, stat de drept si alte valori specifice occidentului. Concluzia nu este foarte clara intrucat pe de o parte, de vointa poporului ucrainean depinde exclusiv directia si orientarea acestei tari, iar pe de alta parte, pentru ca in istorie foarte putine popoare/ natiuni si-au clivat singure destinul, de la o oranduire totalitara, comunistoida si sovietoida catre una libera, democrata si occidentala. Asadar, putem spune ca “de unii singuri”, ucrainenii nu pot ajunge in mod normal in situatia de a asimila valorile Europei. Un sprijin in acest sens ar fi putut veni din partea SUA daca nu cumva o astfel de actiune directa de influneta si “soft power” ar fi iritat si mai mult Kremlinul. Totodata, Uniunea Europeana ar fi putut desfasura anterior declansarii revoltelor din Piata Maidan actiuni de influenta si informare daca Uniunea si-ar fi asumat lectia americana in 1946 (securizarea zonei democratice din vestul Europei dupa incheierea razboiului) ori mai ales dupa 1961 (gestionarea actiunilor de soft power dupa aparitia Zidului Berlinului). Din pacate partea americana a considerat extinderea Europei o problema exclusiv comunitara, iar Uniunea Europeana se pare ca s-a multumit sa primeasca in dar de la americani un “safety zone” de democratie, fara s-o intereseze si felul in care a fost realizat acest lucru.

Faptul ca nu in toate orasele Ucrainei manifestatiile s-au petrecut la aceeasi intensitate si nicidecum in aceeasi forma ne arata ca societatea ucraineana nu a fost suficient de bine pregtita argumentativ ca sa sustina o intoarcere cu fata spre vest. Numarul mare de morti si de raniti si numarul inexplicabil de mare de zile de confruntare ne arata ca nici macar la Kiev populatia nu a primit mesajul din vest acel suport argumentativ solid necesar pentru o mobilizare totala si o victorie decisiva impotriva sistemului.

S-a constatat in ultimii ani ca “social media”, in evaluarea occidentala ar trebui sa reprezinte o suma si o chintesenta a tuturor insrumentelor de soft power folosite anterior, Twitter si Facebook trebuind tina loc de vector de influenta precum Radio Europa Libera sau Vocea Americii. Diferenta dintre cele doua tipuri de instrumente utilizate larg in public diplomacy si soft power este aceea ca Twitter scoate informatii din zona de conflict (informeaza in timp real media occidentala fara costuri prea mari), ori mobilizeaza intr-o oarecare masura si cu anumite limite fortele combatante care in cele mai multe cazuri nu au alte mijloace de comunicare si coordonare, in vreme ce vectorii conventionali (precum posturile de radio sau tv internationale si transnationale functioneaza in regim bidirectional (adica pot introduce in astfel de spatii inputuri de tipul celor transmise de radiourile amintite in perioada Razboiului Rece).  In mod cert, cunoscandu-se deja deznodamantul actiunilor din Republica Moldova si mai recent din Ucraina, cele doua categorii de vectori de soft power nu se exclud, ci mai mult, se completeaza – lipsa uneia dintre aceste categorii provocand disfunctiuni si costuri de toate tipurile.

O alta problema pe care o sesizam in Ucraina este pericolul de reversibilitate al oricarei incercari de democratizare – fie ca s-a intamplat in trecut (Regimul Timoshenko), ca se intampla astazi, ori ca se va intampla in viitor. In aceasta tara segmentul de societate cu nivelul cel mai bun de trai este plasata in jumatatea de est, vecin cu Federatia, este o categorie de public ortodox, iar limba ucraineana vorbita de acestia este izbitor de asemanatoare cu cea rusa. Spre exemplu, peste 40% dintre cuvintele din limba ucraineana sunt identice cu cele din limba rusa si au acelasi inteles, iar restul de 60% sunt foarte asemamanatoare – scrierea se face in continuare cu litere chirilice. Limba oficiala in aceasta tara a fost mai bine de 30 de ani, limba rusa – aceasta insemnand ca astazi pe intreg cuprinsul tarii o conversatie pornita in limba rusa se poate incheia in ucraineana si ca vorbitorii care doresc o exprimare licentioasa, academica sau conventional politicoasa adesea vorbesc rusa.

Tinand cont ca in estul Europei alte state sunt supuse riscului reversibilitatii procesului democratic, desi in cazul acestora nu exista neaparat o vocatie culturala pro rusa, putem considera ca reversibilitatea in Ucraina este mai mult o certitudine (probata deja) decat o posibilitate fatalista.

In cateva cuvinte, acestea sunt ispravile si ne isprovile diplomatiei publice, de jur imprejurul lumii. Parcurgand aceste evenimente si stari de fapt, poate ne vom destepta, considerand la justa valoare importanta mamagementului de perceptie externa intr-o lume inca libera – lumea in care inca traim.

Dan Dima, articol publicat pe Diplomatiepublica.com.

 

 

 

.

EDITORIALE

Reprezentarea Estului Europei la vârful NATO și UE: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Published

on

© Administrația Prezidențială

A trecut o săptămână de când președintele Klaus Iohannis și-a oficializat candidatura pentru funcția de secretar general al NATO, o poziție al cărei proces de desemnare este atributul negocierilor diplomatice de culise dintre statele aliate pentru a genera consensul, aceasta fiind unica opțiune pentru a-i stabili un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat este scadent la 30 septembrie 2024. Ceasul ticăie și nu.

Deși vorbim de un proces bazat pe cutume (secretarul general este un european, în timp ce comandantul militar este un american, iar SUA au mereu un cuvânt cu greutate) și reguli nescrise, arhitectura instituțională și decizională aliată este una destul de suplă din punct de vedere politic. Toate statele membre se întrunesc la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Aceeași denumire este valabilă și pentru reuniunile diplomatice la nivel de ambasadori (numiți reprezentanți permanenți) ai statelor membre, pentru reuniunile politice cu caracter militar la nivel de miniștri ai apărării (ministeriala apărării), pentru reuniunile politice cu caracter politico-diplomatic (ministeriala de externe) și pentru reuniunile la nivelul șefilor de stat și de guvern (summit-urile).

În vreme ce ambasadorii statelor aliate pregătesc deciziile pe ambele componente – politice și militare (acestea împreună cu structurile militare aliate) -, mutarea tratativelor procesului de numire a unui secretar general al NATO la niveluri decizionale superioare pune acest subiect pe agenda miniștrilor de externe (negocieri și decizie) și, ulterior, pe agenda șefilor de stat sau de guvern (fie pentru negocieri și decizie oficială, fie pentru decizie oficială).

Pe 4 aprilie 2024, când Alianța împlinește 75 de ani de la înființare, miniștrii de externe din țările NATO se întrunesc la Bruxelles pentru o reuniune ministerială al cărei rol principal este pregătirea politico-diplomatică a summitului de la Washington, din 9-11 iulie. La acel summit va trebui oficializată și decizia privind următorul secretar general al NATO.

Chiar dacă presiunea timpului pentru o decizie există sau este întrebuințată ca instrument pentru o negociere mai rapidă, întrebarea mai importantă este: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Două scurte incursiuni…

4 aprilie 1949. Este semnat Tratatul de la Washington care creează Alianța Nord-Atlantică. Fondată de 12 state, zece vest-europene și două nord-americane, NATO a fost înființată pentru “a-i ține pe americani în Europa, pe germani la pământ și pe sovietici afară”. Sunt cuvintele primului secretar general al NATO, lordul britanic Ismay, într-un moment în care principala putere din Europa. Abia după șase ani, în 1955, Germania de Vest aderă la NATO, transformând politica de securitate și de apărare a țării care cauzase cel de-al Doilea Război Mondial în Europa într-o responsabilitate nord-atlantică, pe axa SUA – NATO. Urmată de apariția Pactului de la Varșovia în același an, intrarea Germaniei de Vest în NATO a transformat această țară în flanc estic al NATO. Exact cum sunt acum țările baltice, Polonia sau România.

9 noiembrie 1989. La 40 de ani de la înființarea Alianței, dispare Cortina de Fier de la Marea Baltică la Marea Adriatică prin căderea Zidului Berlinului și prin revoluțiile anti-comuniste din Europa Centrală și de Est. La acel moment de inflexiune, secretarul general al NATO era un german, Manfred Wörner, fost ministru al apărării în țara sa între anii 1982 și 1988. Germania face pașii spre reunificare, rămânând graniță estică euro-atlantică până la lărgirea Alianței, succesiv, în 1999 și 2004.

Acum suntem la 25 și, respectiv, 20 de ani de când frontiera estică a libertății, democrației și securității euro-atlantice au devenit Polonia, republicile baltice și România. De aproape zece ani, însă, Rusia renăscută din cenușa imperiului sovietic demonstrează că extinderea NATO, ca un  idealism al președintelui american Bill Clinton sub bagheta diplomatică a lui Madeleine Albright, a fost un câștig istoric pentru securitatea europeană. Momentul de cotitură din prezent, fie că-l numim inflection point, fie Zeitenwende, nu pune capăt unor epoci cumplite – WW2 sau Războiul Rece – deschizând calea spre democrație și libertate, ci zguduie sistemul de valori occidentale bazat pe libertate și reguli.

Suntem în epoca pre-război? Suntem în era pregătirii pentru război dacă vrem pace? Suntem la capitolul în care industriile de apărare naționale, europene și euro-atlantice devin priorități de prim rang ca element de descurajare și menținere a securității? Toate acestea sunt, în fond, deciziile și acțiunile practice ulterioare tuturor deciziilor politico-militare aliate din ultimul deceniu la capătul cărora Rusia a redevenit principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Polonia, țările baltice și România din 2024 sunt Germania de Vest din 1955. Dictonul lui Ismay din 1949 este readaptat în 2024: NATO există pentru a-i ține pe americani în Europa, pentru a face Europa puternică și pentru a ține Rusia la distanță.

În istoria sa mai mult decât septuagenară, NATO a avut 13 secretari generali. Cei mai mulți dintr-o țară au provenit din Olanda (trei), inclusiv cel mai longeviv și ante-penultimul (2004-2009). Tradiția ne arată că majoritatea secretarilor generali au fost miniștri de externe sau ai apărării în țările lor, deci personalități politico-diplomatice de rang secund.

Doar trei au fost prim-miniștri în țările lor. Primul: Belgianul Paul Henri Spaak, o figură proeminentă a integrării vest-europene, contemporan cu Churchill, Monet, Schuman sau Adenauer. Următorii: Danezul Anders Fogh Rasmussen (2009-2014), pentru care SUA a trebuit să facă lobby la Ankara, și norvegianul Jens Stoltenberg (2014 – prezent), cel din urmă cu o mare experiență în gestionarea relațiilor bilaterale cu Rusia și chiar un oponent al NATO în tinerețe. Ambii au fost asumați ca susținere de cancelarul german Angela Merkel și îmbrățișați de Statele Unite conduse de Barack Obama.

Din 2009, NATO a intrat într-o nouă logică de reprezentare, iar situația din prezent impune ca următorul secretar general să poată dialoga, între patru ochi, de la egal la egal cu orice lider euro-atlantic, mai ales că pe umerii săi va atârna moștenirea indubitabilă a lui Stoltenberg, un redutabil apărător și reparator al relației transatlantice. De la Biden/ Trump la Macron, de la Scholz la Duda sau Tusk, de la Orban la Erdogan, de la baltici până în sud, următorul secretar general al NATO are nevoie de considerația și aprecierea rolului său de lider politic. Firește, în momentul reprezentării publice, secretarul general al NATO va fi titularul discursului consensual al deciziilor luate de liderii țărilor aliate. De aceea, următorul secretar general al Alianței nu ar cum să fie decât un prim-ministru sau, o premieră, un președinte al unei țări aliate.

Despre semnificația candidaturii președintelui Klaus Iohannis pentru poziția de secretar general al NATO și decalogul propus am scris pe larg săptămâna trecută. De atunci, susținerea publică a Statelor Unite, Regatului Unit, Franței și Germaniei pentru premierul olandez Mark Rutte nu a fost retractată. Mai mult, există semnale că SUA își doresc o decizie la reuniunea miniștrilor de externe din 3-4 aprilie. O poziție dinspre Est a fost exprimată de ministrul de externe al Letoniei și ex-prim-ministru, Krisjanis Karins, care a reluat poziția diplomatică a țării sale, cu accent pe reprezentarea Estului european la vârful NATO și UE și ca următorul secretar general să fie dintr-o țară care își îndeplinește angajamentele pentru apărare. A apărut, totuși, o nuanță: dorința țărilor din Est de a exista discuții politice clare și deschise despre aceste candidaturi, modificând astfel tradiția unei decizii convenite între ambasadori. O poziție similară o are și Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, care s-a întâlnit zilele acestea, într-un context neoficial, la Washington, cu președintele american Joe Biden. Deși este un potențial candidat la șefia NATO, Kallas este criticată ca fiind prea dură în raport cu Rusia.

De aceea, reuniunea miniștrilor de externe NATO din 3-4 aprilie 2024 va avea un rol aparte în acest proces. Cursa pare a întruchipa o bătălie politico-diplomatică Mark Rutte – Klaus Iohannis, un lider interesat de funcție și susținut de SUA, Marea Britanie, Franța și Germania versus un candidat oficial cu un program făcut public sub forma unui decalog. Ca în orice astfel de procese se pot încălzi, de pe margine, candidați care prin sprintul lor devin soluția de compromis. 

Indiferent dacă va fi sau nu o reuniune decisivă, deznodământul ministerialei de externe a NATO va fi un moment preliminar pentru celălalt și mult mai amplu proces de negociere: desemnarea liderilor instituțiilor Uniunii Europene după alegerile europene din 6-9 iunie 2024, cu Ursula von der Leyen în pole-position din partea PPE pentru șefia Comisiei Europene, cu dorința politică a socialiștilor europeni de a echilibra cu centru-dreapta la conducerea instituțiilor UE (Parlament, Consiliul European, Înalt Reprezentant, Eurogrup) și cu o forță discutabilă a liberalilor europeni în a influența agenda decizională precum în 2019, alături de toate acestea intervenind, evident, reprezentarea geografică nord-sud și est-vest.

Întrebarea rămâne: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem? Definindu-l, ar trebui să avem o impresie mai clară cine sunt liderii cărora ar trebui să le fie încredințate destinele instituțiilor care ne fac mai puternici, împreună. Următoarea garnitură de lideri ai structurilor europene și nord-atlantice va avea de înfruntat transformările politice și sociale inerente din fiecare stat membru, amplificarea extremismului, crizele încă neapărate, dar un singur eveniment și efectele sale nu vor dispărea prea curând: războiul Rusiei împotriva Ucrainei la frontiera estică a civilizației euro-atlantice.

Continue Reading

EDITORIALE

“Game changer”: La 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, un est-european, Klaus Iohannis, intră în cursa pentru secretar general NATO. Ce înseamnă asta pentru Europa, SUA și România

Published

on

© Administrația Prezidențială

Anunțul președintelui Klaus Iohannis prin care liderul de la Cotroceni și-a oficializat intrarea în competiția pentru funcția de secretar general al NATO devine un “game changer” la nivel european și euro-atlantic, în anul marcării a 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, a 25 de ani de la prima extindere a NATO către fostul Pact de la Varșovia, la 20 de ani de la marea extindere a UE către Est și la două decenii de la aderarea României la NATO. Cu o Europă care se îndreaptă spre alegerile europene și inerentele negocieri pentru funcțiile de lideri ai instituțiilor Uniunii Europene și cu o Alianță Nord-Atlantică la ceas aniversar – 75 ani de la înființare -, Klaus Iohannis este primul lider euro-atlantic care face o mutare în acest sens, candidaturile celorlalți potențiali pretendenți nefiind oficializate.

Dacă premierul olandez Mark Rutte s-a declarat interesat de funcție și a primit susținerea Statelor Unite, Franței, Germaniei și Marii Britanii prin declarații publice survenite la întrebările presei, în timp ce există încercări timide ale premierului Estoniei Kaja Kallas și ministrului de externe leton Krisjanis Karins în această direcție, Klaus Iohannis și-a asumat într-o declarație de presă televizată candidatura pentru cea mai importantă funcție politică de legătură dintre Europa și America de Nord, devenind autorul unei alte premiere: primul șef de stat român care își anunță public intrarea în competiție pentru o poziție internațională de anvergură, înscriindu-se pentru o bătălie politică în urma căreia ar putea deveni primul est-european care ocupă fotoliul de lider al ierarhiei civile a Alianței.

© Administrația Prezidențială

Formal, Consiliul Nord-Atlantic, organismul decizional al NATO, numește secretarul general al NATO pentru un mandat care de regulă are patru ani și poate fi prelungit de mai multe ori și fără limite. Funcția de secretar general al NATO, este, prin tradiție, o poziție care revine unui european, fiind negociată și decisă prin consens de toate statele aliate, acum 32, după aderarea Suediei. Pentru o cursă care se desfășoară de cele mai multe ori în spatele ușilor, cu reguli nescrise și bazată pe o puternică diplomație personală, a statului de proveniență și a grupului de țări care susțin un candidat, intrarea oficială a lui Klaus Iohannis în competiție, un gest rarisim în bătălia pentru această poziție, declanșează o dinamică aparte în procesul de înlocuire a lui Jens Stoltenberg în care nu trebuie să plecăm după fentă: nu este o luptă între președintele României și premierul unei țări care s-a opus ridicării MCV sau aderării noastre la Schengen, ci poate fi o bătălie politică între doi lideri redutabili din UE și NATO care au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga privind Schengen, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța, coaliția F-16 condusă de Olanda și unde România pune la dispoziție baza de antrenament pentru piloții ucraineni și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Având cea mai gravă criză de securitate de la înființarea sa, cu o Rusie recalibrată ca amenințare la adresa păcii euro-atlantice, cu o Europă care se străduiește să își impulsioneze industria de apărare și cu o Americă indispensabilă capturată electoral de un re-match Joe Biden – Donald Trump, NATO are nevoie de un proces lin de înlocuire a lui Jens Stoltenberg, după zece ani de mandat în care a devenit al doilea cel mai longeviv secretar general al Alianței.

Teoretic, anunțul lui Klaus Iohannis complică negocierile. Practic, decizia șefului statului român de a intra într-o cursă în care mulți îl consideră favorit pe Mark Rutte poate face un bine Alianței Nord-Atlantice, parteneriatului dintre Europa și Statele Unite și României.

Dincolo de apărare și descurajare în sens militar: Reechilibrare a greutății politice către Est prin candidatura unui co-fondator al “București 9”, formatul țărilor de pe flancul estic al NATO

Toți secretarii generali de până în prezent, numai din Europa de Vest, au venit în această funcție după ce au fost prim-miniștri, miniștri de externe sau miniștri ai apărării în țările aliate din care proveneau. Ultimii doi secretari generali, Rasmussen și Stoltenberg, au fost prim-miniștri în țările lor, Danemarca și Norvegia. Predecesorul celor doi nordici, olandezul “Jaap” de Hoop Scheffer, a fost ministru de externe al țării sale, iar ultimul secretar general al NATO care anterior a ocupat funcția de ministru al apărării a fost britanicul George Robertson, în perioada 1999-2004. Stoltenberg este al 13-lea secretar general din istoria de 75 de ani a NATO și al doilea cel mai longeviv, după olandezul Josep Luns, care a stat în funcție 12 ani și 268 de zile. Dintre cei 13 secretari generali ai NATO trei au fost din Olanda, trei din Marea Britanie, doi din Belgia, unul din Italia, unul Germania, unul din Spania, unul din Danemarca și unul din Norvegia.

Această realitate, de necombătut în istoria de 75 de ani a unei Alianțe care vreme de 50 de ani a avut ca graniță și flanc estic Germania, nu mai este una actuală.

© Administrația Prezidențială

Luna aceasta, NATO marchează 25 de ani de la prima extindere către est, prin cooptarea Poloniei, Ungariei și Cehiei, și 20 de ani de la aderarea României, Slovaciei, Sloveniei, Bulgariei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Or, cum spunea cancelarul german Olaf Scholz, centrul de greutate al Europei se mută către Est, în locul Germaniei flancului estic din timpul Războiului Rece fiind acum România, Polonia și țările baltice.

Tocmai acesta este și unul dintre argumentele expuse de Klaus Iohannis în prezentarea candidaturii sale. Practic, la summitul de la Washington din iulie 2024, cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la înființarea NATO și la peste două decenii de la extinderea către Est, NATO își poate încredința leadership-ul către un lider din Est, poate chiar unul din țara aliată cu cea mai lungă frontieră cu Ucraina.  Polonia și România sunt cei mai mari aliați NATO de pe flancul estic, cu cele mai mari bugete al apărării și co-fondatoare ale formatului “București 9” al aliaților de pe flancul estic al NATO, grup înființat în 2015 chiar de Klaus Iohannis și omologul său polonez Andrzej Duda.

De aceea, anunțul candidaturii lui Klaus Iohannis vine să limpezească, să capitalizeze și să ofere o imagine reprezentării Estului. Există zvonuri și chiar intenții din partea unor lideri baltici – Kaja Kallas (premierul Estoniei) și Krisjanis Karins (fost premier al Letoniei și actual ministru de externe) – cu privire la o potențială candidatură. Cu un lucru par să fie de acord țările de pe flancul estic al NATO: nu și-l doresc pe Mark Rutte în fruntea Alianței, argumentele fiind variate, de la faptul că Olanda nu alocă 2% din PIB pentru apărare la poziția lui Rutte privind Rusia, pe care rușii nu o văd ca intransigentă.

Decizia președintelui român de a oficializa această intenție face dificil, dar nu imposibil, un alt anunț din această regiune. Din ce motiv? Pentru că ar disipa orice șansă ca Europa de Est să obțină această poziție mult râvnită. În egală măsură, decizia lui Klaus Iohannis de a intra în competiție pe o platformă care îmbină profilul României de aliat stabil și respectat al NATO, contribuția Europei de Est și un decalog de reînnoire a Alianței mai are un argument. România este recunoscută ca un aliat NATO și partener UE cu un limbaj ferm, de multe ori la limitele uzanțelor diplomatice, la adresa Rusiei și a altor actori internaționali, dar care nu polarizează, în timp ce majorității aliaților estici li se impută de către vestici limbajul belicos cu privire la Moscova. Este, de fapt, un joc de retorică politică între Europa de Vest și Europa de Est, cu ultima criticând aliații occidentali pentru că nu au ascultat avertismentele referitoare la adevăratele intenții ale Rusiei, și cu liderii occidentali încercând să tempereze aliații estici. În acest peisaj, deși poziția României este similară cu cea a aliaților de pe flancul estic, discursul public pare să armonizeze și poziția vestică.

Însă, în jocul acesta de retorică Est-Vest cu privire la faptul că Occidentul nu a dat crezare evaluărilor aliaților răsăriteni față de agresivitatea și agresiunea rusă, Mark Rutte, alături de ex-cancelarul german Angela Merkel și ex-premierul francez Francois Fillon, era în anii 2010 protagonistul unei fotografii comune cu fostul președinte rus Dmitri Medvedev la lansarea lucrărilor gazoductului Nord Stream.

Modelul coaliției de la București și experiența din Consiliul European, suficiente pentru imaginea de “constructor de punți” de care are nevoie NATO și pentru a rivaliza cu Rutte?

Funcția de secretar general al NATO înseamnă responsabilitatea de a făuri consensul între aliați și de a găsi compromisul. Este o calitate pe care mulți oficiali și diplomați occidentali au semnalat-o ca atu pentru premierul olandez Mark Rutte, aflat în funcție încă din 2010, perioadă în care a gestionat compromisuri guvernamentale, formări de majorități, alegeri anticipate și re-negocieri de coaliții. Diferența, notabilă de altfel, dintre Rutte și Iohannis, este că cel din urmă ocupă o altă funcție executivă, cea de președinte. De altfel, ar fi pentru prima oară în istoria NATO ca un președinte al unei țări aliate să devină secretar general.

© Administrația Prezidențială

Cu toate acestea, cartea de joc a lui Klaus Iohannis, aflat în arena liderilor europeni și euro-atlantici din 2014, ar putea fi reprezentată tocmai de păstorirea actualei coaliții de guvernare, creată în numele stabilității în contextul războiului de agresiune al forțelor armate ale Rusiei împotriva Ucrainei. Deși cu un izvor politic în istoria recentă – modelul “Große Koalition” din Germania – marea coaliție PSD – PNL este una atipică din pricina culturii politice democratice mai puțin dezvoltată în România, dar și a parcursului politic și social anterior acestei coaliții în anii 2015-2020. Însă, sprijinul de neclintit pentru Ucraina, deciziile subsecvente ale aliaților de a amplasa trupe în România, alocarea a 2% și ulterior a 2,5% din PIB pentru apărare și diagnoza corectă a Bucureștiului privind intențiile geopolitice reale ale Rusiei, cu accent pe flancul estic ca un întreg și pe regiunea Mării Negre, au fost teme asumate de această coaliție pe care Klaus Iohannis a acceptat-o în 2021.

Atât Rutte, cât și Iohannis, posedă titulatura de veteran al Consiliului European, contribuind la atingerea compromisului în decizii cheie la nivelul UE. Diferența notabilă ar putea sta tocmai în pozițiile de reprezentare diferite. Rutte, reprezentantul unei țări contributoare net la bugetul UE, a adoptat de multe ori o poziție națională care solicita mai puține fonduri europene, în vreme ce Iohannis, asemenea celorlalți lideri din Est, a pledat pentru coeziune și unitate, favorabilă țărilor nou-intrate în UE, dar și Uniunii, per ansamblu.

În relația bilaterală dintre Olanda și România rămâne și spinul numit “Schengen”, însă aici este de remarcat cum Mark Rutte și Klaus Iohannis au reușit să construiască o relație care să permită înlăturarea obiecțiilor de la Haga, trimiterea de trupe olandeze în România la grupul de luptă NATO condus de Franța și, deloc de neglijat, invitarea președintelui român de către premierul olandez la mini-summit-urile de la Haga premergătoare summit-urilor NATO.

Candidatura lui Klaus Iohannis la NATO: Combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România

Fie că modelul coaliției de la București, prezentat în contextul războiului de la granița estică, ar fi sau nu un argument, candidatura lui Klaus Iohannis la vârful NATO poate furniza combustibil electoral împotriva ascensiunii extremei drepte în România.

Cu un președinte candidat la o funcție de anvergură euro-atlantică și, deci, prezent spațiul public cu teme pro-europene, pro-atlantiste și orientate către temele primordiale pentru români – securitate, creștere economică, nivel bun de trai -, implicarea pe scena politică și socială a șefului statului va putea sufla ca un vânt în velele discursurilor și campaniilor pro-europene din România, unde, teoretic, cel mai mare beneficiar al anunțului acestei candidaturi ar putea Partidul Național Liberal, formațiunea care l-a propulsat pe Klaus Iohannis în cea mai înaltă funcție în stat.

Tezele potrivit cărora România este o țară de mâna a doua sau că Uniunea Europeană și partenerii occidentali ne doresc răul vor avea o contrapondere serioasă, mai ales că România are exemplul creșterii în sondaje a lui Mircea Geoană, primul est-european secretar general adjunct al NATO, ca urmare a prezenței sale în spațiul public având această pălărie deasupra capului.

Calendarul: Viitorul secretar general al NATO ar trebui anunțat la Washington, la summitul de 75 de ani de la înființarea NATO

© NATO

Aici intervine și calendarul. România are alegeri – locale și europene – pe data de 9 iunie, în baza scrutinului european urmând a fi declanșate negocierile pentru numirile în funcțiile de top ale instituțiilor UE – președinții Comisiei Europene, Consiliului European și Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – cu summit-uri programate pentru 17 iunie, respectiv 27-28 iunie, nefiind excluse nici scenariile în care liderul de la Cotroceni să figureze printre potențialii candidați la funcții de top ale UE, precum cea de președinte al Consiliului European.

În același timp, liderii celor 32 de state membre ale NATO se vor întruni la Washington, în perioada 9-11 iulie, pentru un summit menit să marcheze 75 de ani de la înființarea Alianței Nord-Atlantice. Cu președintele Joe Biden în rolul de amfitrion, aliații ar trebui să stabilească atunci succesorul lui Jens Stoltenberg și dacă Klaus Iohannis va fi acela.

Ipotetic, cu un Klaus Iohannis din postura de secretar general ales al NATO, românii vor merge la urne în luna septembrie pentru alegerile prezidențiale ale căror candidați se lasă așteptați. 

Însă, calendarul nu va influența nicicum mersul politic și instituțional al României și al Alianței, președintele Klaus Iohannis asigurând că nu intenționează să își scurteze ultimul mandat prezidențial, scadent la 21 decembrie 2024. Chiar dacă mandatul lui Jens Stoltenberg în fruntea NATO se încheie formal la 30 septembrie 2024, istoria Alianței cuprinde nu mai puțin de trei situații în care secretarii generali adjuncți au îndeplinit rolul de secretari generali în exercițiu până la preluarea mandatului de către cel numit de Consiliul Nord-Atlantic.

Parteneriatul transatlantic: relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est suficient pentru securizarea sprijinului administrației Biden?

De la momentul vehiculării unor posibili succesori pentru Stoltenberg la șefia NATO au fost avansate o serie de criterii, cele mai pronunțate fiind acelea ca viitorul secretar general al Alianței să fie autorul unei premiere: o femeie, cineva din Europa de Est sau ambele. Cu toate acestea, posibilitatea revenirii lui Donald Trump ca președinte al SUA a adăugat, invariabil, un criteriu al diplomației de culise: aceea ca viitorul secretar general al NATO să poată exercita o influență vitală, dar benefică, asupra lui Trump, care contrastează din nou cu afirmațiile sale privind o decuplare a Statelor Unite de Europa și de aliați.

© Administrația Prezidențială

Acest criteriu a părut să îi confere o greutate specială numirii lui Mark Rutte în fruntea NATO, care a avut o relație bună cu Donald Trump în primul mandat al celui din urmă la Casa Albă. Cu toate acestea, în timp ce critica virulent Europa, referindu-se de cele mai multe ori la Occident, Trump a dezvoltat relații bune cu est-europenii, prima capitală europeană vizitată în sens bilateral fiind Varșovia, iar primul lider est-european primit la Casa Albă fiind Klaus Iohannis, în 2017, o primire ulterioară având loc în 2019.

O nouă președinție a lui Donald Trump stârnește fiori în Europa, iar vizita recentă a premierul maghiar Viktor Orban în fieful liderului republican complică imaginea unei bune relații transatlantice într-o nouă epocă Trump care amenință să nu sprijine Ucraina și să favorizeze o pace cu Rusia în orice condiții, exact așa cum amenința cu dezangajarea SUA față de NATO în contextul neîndeplinirii obligațiilor de a aloca 2% din PIB pentru apărare de către majoritatea aliaților europeni.

Cu toate acestea, menirea secretarului general al NATO este aceea de a lucra cu toți liderii aliați și de a menține unitatea transatlantică. Esențială pentru întreaga Europă, unitatea transatlantică are un atribut special în Europa de Est, care și-a construit parcursul democratic post-comunist cu Europa, NATO și America mergând umăr la umăr.

Și așa cum un secretar general precum Jens Stoltenberg a putut transforma mesajele belicoase ale lui Trump la adresa aliaților într-un apel și mostră de leadership ale președintelui republican care au dat roade pentru ca aliații să aloce mai mulți bani, așa viitorul secretar general al NATO ar trebui să îl convingă pe Donald Trump că prezența SUA în Europa și apărarea Ucrainei este un dividend strategic. Chiar și pentru “Make America Great Again”.

Candidatura lui Klaus Iohannis se bazează pe un decalog pentru NATO care susține că “cu cât Europa este mai puternică în cadrul NATO, cu atât mai sigură devine întreaga Alianță”, iar unul dintre cele zece puncte vizează consolidarea relației NATO – UE. Această abordare este o mantră strategică pentru țările din Europa de Est, care văd relația UE – SUA și UE – NATO, un laitmotiv geopolitic al Europei de Est. 

© Administrația Prezidențială

Să fie decisiv argumentul că un lider din Europa de Est poate fi mai integrator pe axa transatlantică de la Marea Neagră la coasta pacifică nord-americană decât unul dintre Europa occidentală?

Până atunci, nu scenariul unui al doilea mandat Trump este cel prioritar, ci securizarea sprijinului administrației conduse de Joe Biden, iar aceasta pare o misiune complicată având în vedere că de la Casa Albă a fost formulat un sprijin pentru Mark Rutte. În egală măsură, experiența de politică externă a veteranului lider de la Casa Albă include o atitudine de fin cunoscător a evoluției Europei de Est în procesul de integrare în NATO și Uniunea Europeană.

Portretul de moment îl arată pe Klaus Iohannis drept candidat oficial într-o cursă a cărei tradiție este caracterizată de negocieri politico-diplomatice de culise, nu de o competiție deschisă. Acest anunț public nu schimbă natura acestui proces, ci sporește complexitatea negocierilor și oferă o candidatură a cărei formă propune un fond deopotrivă european și transatlantic, geo-localizat în regiunea cu cea mai mare greutate geopolitică pentru securitatea Alianței și are o proveniență națională dintr-o țara aliată care respectă angajamentele bugetare pentru apărare, care a contribuit cu trupe la toate misiunile aliate din ultimii 20 de ani și care și-a asumat deschis teza descurajării și apărării pe un flanc estic omogen și a transformării regiunii Mării Negre în zonă de importanță strategică pentru securitatea euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

Calea spre anarhie

Published

on

Dan Cărbunaru

Privind la drumurile blocate, distrugerile din timpul protestelor, valurile de nemulțumiri care cresc în Europa, te întrebi în ce direcție mergem, în acest an electoral. Piața Unică europeană, fundament al construcției ridicate pe ruinele fumegânde ale celui de-al Doilea Război Mondial, se zguduie serios. Războiul din Ucraina, Green Deal, criza energiei, inflația, fricile de tot felul scurtcircuitează politicile publice naționale și europene, economiile noastre, societatea în care trăim.

Anarhia își câștigă un loc în prim-planul realității zilnice. Democrația și economia de piață sunt trăsături fundamentale ale lumii în care am ales să trăim și ambele suferă de o grea apăsare.

Confruntarea globală economică și politică, deja și militară în anumite zone ale lumii, între democrații și regimuri autoritare, nu face decât să complice acest tablou.

Alunecarea în anarhie, pe fondul problemelor economice, poate genera tentația orientării către curente sau persoane cu valențe autoritare, ceea ce ar putea pulveriza uniunea noastră și ar urca rapid șansele suveraniștilor, într-un an care va oferi un nou leadership instituțiilor europene. De la uniți în diversitate la camioane cu marfă străină devastate, în țara Declarației lui Schuman, este o cale anti-europeană și, oricât de ciudat ar apărea, și anti-națională.

Continue Reading

Facebook

Concrete & Design Solutions

Concrete-Design-Solutions
NATO8 mins ago

Marcel Ciolacu, la 20 de ani de la aderarea la NATO: Apartenența României la Alianță asigură românilor stabilitatea și siguranța pentru dezvoltarea țării

NATO15 mins ago

Șeful diplomației SUA felicită România la 20 de ani de la aderarea la NATO: De la Marea Baltică la Marea Neagră și peste Atlantic, NATO este mai unit și capabil ca niciodată

NATO27 mins ago

O scurtă istorie: 20 de ani de la aderarea la NATO și de la așezarea României sub umbrela de securitate și apărare a celei mai puternice alianțe politico-militare

U.E.15 hours ago

Premierul Poloniei a discutat cu omologul din Ucraina despre disputa legată de importurile de produse agricole ucrainene. Donald Tusk: ”Sunt aproape de o soluție”

ROMÂNIA16 hours ago

Ministrul Economiei, Ștefan-Radu Oprea, pregătește lansarea programelor Start-Up Nation, Femeia Antreprenor și româno-elvețian pentru o ”dezvoltare durabilă a României”

NATO17 hours ago

România și SUA au lansat campania “Born in NATO” pentru a marca 20 de ani de la aderarea României la Alianța Nord-Atlantică

Dan Motreanu17 hours ago

Eurodeputatul Dan Motreanu: Intrarea României în Schengen, rezultatul eforturilor președintelui Iohannis și miniștrilor PNL

EDUCAȚIE17 hours ago

Universitatea din București, singura universitate din România implicată strategic în proiectul Comisiei Europene de instituire a diplomelor europene în învățământul superior

ROMÂNIA17 hours ago

Ministrul Marcel Boloș anunță măsuri menite să protejeze investițiile implementate din bani europeni: Sunt măsuri pe care am promis că le vom adopta

INTERNAȚIONAL19 hours ago

Ultima convorbire telefonică cu Putin a fost în decembrie 2022, spune Olaf Scholz, reiterând mesajul de atunci: Germania va continua să sprijine Ucraina atât timp cât este necesar

ROMÂNIA17 hours ago

Ministrul Marcel Boloș anunță măsuri menite să protejeze investițiile implementate din bani europeni: Sunt măsuri pe care am promis că le vom adopta

REPUBLICA MOLDOVA2 days ago

Premierul Dorin Recean: Cu sprijinul necondiționat al României, R. Moldova și-a consolidat capacitatea de asigurare a securității

REPUBLICA MOLDOVA2 days ago

Premierul Marcel Ciolacu subliniază că a venit vremea ”podurilor comerciale și de capital” între România și R. Moldova: Vrem să o ajutăm să facă pași mari și siguri către UE

INTERVIURI2 days ago

INTERVIU Siegfried Mureșan: Obiectivul grupului PPE este începerea negocierilor de aderare cu R. Moldova și Ucraina până la 30 iunie. Integrarea graduală în piața unică înseamnă că R. Moldova va avea beneficiile unui stat membru

CONSILIUL UE3 days ago

Ministrul Mediului, la Bruxelles: Tranziția către neutralitatea climatică trebuie să fie echitabilă și să țină cont de impactul socio-economic asupra comunităților, lucrătorilor și industriilor care pot fi afectate

REPUBLICA MOLDOVA7 days ago

Parlamentul R. Moldova a adoptat o Declarație cu privire la integrarea europeană: Doar aderarea la UE, partener de nădejde timp de decenii, va asigura viitorul țării

CONSILIUL EUROPEAN1 week ago

Klaus Iohannis le solicită omologilor din UE sprijin pentru R. Moldova: Trebuie să adoptăm cadrele de negociere pentru aderare. Siguranța Republicii Moldova înseamnă siguranța spațiului european

CONSILIUL EUROPEAN1 week ago

Klaus Iohannis: Decalogul pentru funcția de secretar general NATO a fost “foarte bine primit de aliați”. De Mark Rutte “ne deosebește istoria, geografia și viziuni ușor diferite despre viitorul NATO”

COMISIA EUROPEANA1 week ago

Șefa Comisiei Europene pledează pentru utilizarea energiei nucleare în cadrul tranziției către o energie curată

INTERNAȚIONAL1 week ago

Volodimir Zelenski cere lumii democratice să redea fiecărei națiuni certitudinea că securitatea sa este de nezdruncinat: Regulile trebuie să funcționeze din nou pentru a proteja ordinea mondială

Trending