UN CONSILIU FISCAL MAI MULT DECÂT NECESAR. CÂT DE EFICIENT ESTE?

Autor: Emilian M. Dobrescu

Consiliul Fiscal este o autoritate independentă, compusă din cinci membri cu experienţă în domeniul politicilor macroeconomice şi bugetare, care va sprijini activitatea Guvernului şi a Parlamentului în procesul de elaborare şi derulare a politicilor fiscal-bugetare, pentru a asigura calitatea prognozelor macroeconomice care stau la baza proiecţiilor bugetare şi a politicilor fiscal-bugetare pe termen mediu şi lung. Miercuri 11 august 2010 s-a desfăşurat la Bucureşti, prima Conferinţă de presă a Consiliului Fiscal. Pentru prezentarea ideilor vehiculate am reluat pasajele cele mai importante din comunicatul agenţiei de presă Mediafax:

”Creşterea veniturilor bugetare, a căror pondere în  PIB clasează România pe ultimul loc în UE 27, trebuie realizată prin îmbunătăţirea colectării, pornind de la eliminarea excepţiilor, fără majorarea taxelor, apreciază Consiliul Fiscal (CF), care nu vede nici spaţiu pentru noi relaxări fiscale. “În primul rând trebuie eliminate excepţiile legale. În România nu avem o evaziune eminamente ilicită, ci o evaziune care este promovată de lege. Exemplul clasic este agricultura (…) Pe terenurile agricole sunt taxe foarte mici, dar dacă se plătesc subvenţii de la UE şi de la buget, ar putea fi crescute şi taxele, şi să se colecteze din subvenţii (această frază, analizată cu atenţie, este o eroare  n.n.). Dar nici taxele mici nu se colectează în agricultură” a declarat cu prilejul primei conferinţe de presă în noua sa calitate, Ionuţ Dumitru, preşedintele CF.

Membrii CF apreciază că reducerea evaziunii este o prioritate şi propun eliminarea excepţiilor şi creşterea bazei de impozitare, simplificarea sistemului de taxe, alinierea impozitelor pe avere la standarde europene (creşterea impozitelor pe stocul de avere), creşterea veniturilor nefiscale prin mai buna administrare a activelor proprietate a statului sau a celor concesionate şi cresterea redevenţelor pentru exploatarea resurselor naturale.

CF nu vede oportună o relaxare fiscală în perioada următoare, având în vedere nevoia de reducere a deficitului bugetar, dar consideră că cele mai mari beneficii ar putea proveni din reducerea contribuţiilor de asigurări sociale. România ocupă poziţia 19 la rata implicită de taxare aferentă contribuţiilor sociale, cu 24,8 la sută (calculată ca raport între contribuţiile sociale încasate (ESA95) şi remunerarea salariaţilor <<conturi naţionale>>), faţă de o cotă agregată legală de 43 la sută la finele lui 2008.

Specialiştii CF apreciază ca nepotrivită o readucere a TVA de la 25 la sută la 19 la sută în 2011, întrucât aceasta nu va avea ca efect scăderea preţurilor. Potrivit CF, România se plasează pe locul 20 în UE 27 privind rata implicită de încasare din TVA (calculată ca raport între încasările din TVA şi consumul privat), cu 10,8 la sută în 2009, faţă de cota standard de 19 la sută. De altfel, România se plasează pe ultimele locuri din UE la aproape toate  ratele efective de încasare, atât din impozitul pe venit, cât şi pe profit, având de asemenea cel mai redus nivel al veniturilor bugetare totale (32,1 la sută din PIB) şi penultima pondere la veniturile fiscale (inclusiv CAS), cu 28 la sută din PIB.

Soluţiile posibile, în opinia Consiliului Fiscal sunt următoarele: 1. Consolidarea fiscală presupune reducerea deficitului bugetar, preponderent prin reducerea cheltuielilor bugetare. Prioritare aici sunt reducerea facturii sociale prin diminuarea fondului de salarii din sectorul bugetar, reforma sistemului de pensii (pe baza principiului contributivităţii, eliminarea pensiilor speciale, creşterea vârstei de pensionare efective etc.) şi a celui de ajutoare sociale, precum şi eliminarea risipei şi cresterea eficienţei în alocarea fondurilor; 2. Îmbunătăţirea infrastructurii – factor cheie al asigurării creşterii economice durabile/pe termen lung prin: a) absorbţia rapidă a fondurilor europene, care trebuie să devină prioritate guvernamentală; b) parteneriatele public-privat; c) consolidarea fiscală, care să creeze spaţiu fiscal pentru creşterea cheltuielilor de capital. În acest sens sunt esenţiale bugetarea multianuală şi elaborarea unei strategii coerente a investiţiilor publice la nivel naţional, precum şi ierarhizarea raţională a priorităţilor la nivel local; 3. Definirea priorităţilor în ceea ce priveşte veniturile publice, prin: reducerea evaziunii fiscale; eliminarea excepţiilor şi cresterea bazei de impozitare; simplificarea sistemului de taxe; alinierea impozitelor pe avere la standarde europene (creşterea impozitelor pe stocul de avere); creşterea veniturilor nefiscale prin mai buna administrare a activelor proprietate a statului sau a celor concesionate şi creşterea redevenţelor pentru exploatarea resurselor naturale;

4. Elaborarea unei strategii coerente de management a datoriei publice.

Sisteme fiscale comparate

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a pledat din nou pe 20 iulie 2010, pentru “o necesară convergenţă fiscală” între Paris şi Berlin, precum şi pentru impozitarea întreprinderilor şi a particularilor. Şeful statului francez şi-a exprimat dorinţa ca guvernele de la Paris şi Berlin “să fie în măsură să ia decizii orientate spre necesara convergenţă fiscală, atât în ceea ce priveşte impozitarea întreprinderilor, cât şi cea a particularilor”. În acest sens, el a propus realizarea unei analize comparate a sistemelor fiscale francez şi german, care să fie prezentată Curţii de Conturi din Franţa şi unui organism echivalent din Germania.

Preşedintele republicii franceze a afirmat că “nivelul  impozitelor obligatorii este similar în Germania şi în Franţa, reprezentând 39,5 la sută şi respectiv 42,8 la sută din PIB în 2008. Dar, aceste cifre globale reprezintă realităţi diferite. Ori convergenţa între sistemele noastre fiscale este un element esenţial al integrării noastre economice şi al dezvoltării pieţei interne din Europa”, a estimat Nicolas Sarkozy. “Trebuie să facem împreună propuneri comune, care să consolideze guvernarea economică a Europei şi coeziunea Uniunii Economice şi Monetare. Fiecare trebuie să aplice aceste recomandări la el în ţară. Este deci esenţial ca împreună să aplicăm reformele structurale şi politicile de competitivitate necesare pentru a ajunge la un nivel ridicat de creştere, precum şi politicile de redresare a finanţelor noastre publice, absolut necesare unei creşteri susţinute. Criza pe care am traversat-o în Europa a arătat că stabilitatea din Europa se bazează pe tandemul franco-german. Ţările noastre reprezintă numai ele singure 49 la sută din PIB-ul zonei euro. Creşterea noastră este deci un element esenţial pentru dinamismul euro’, a afirmat acesta. Interdependenţa economică, comercială, industrială şi financiară a Franţei şi Germaniei este extrem de puternică”, a relevat preşedintele Sarkozy.

La nivel de venituri bugetare, evoluţia istorică arată că România nu a reuşit să colecteze mai mult de 33 la sută din PIB, cifră care ne plasează pe ultimul loc în UE şi la acest important aspect al activităţii noastre. “În privinţa veniturilor fiscale, ne-am poziţionat la 28-29 la sută în medie veniturile fiscale din ultimii ani. La impozitele indirecte scăderea a fost mai însemnată în ultimii ani”, comentează Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal: “Paradoxul este că, desi accizele au crescut, veniturile colectate din accize au scăzut. Teoretic, scăderea ar însemna că oamenii fumează mai puţin. Din păcate, cred că evaziunea poate explica aceasta evoluţie, nu scăderea consumului”.

Cât priveşte TVA, România are o rată implicită (calculată ca raport între încasările din TVA şi consumul privat) de 10,8 la sută, una dintre cele mai reduse din Europa. “La aceeaşi rată a inflaţiei, Cehia colectează dublu faţă de România. Bulgaria, cu TVA mai ridicat, colectează şi ea mai mult”, a mai explicat Dumitru.

România are o bază legală de 16 la sută pentru colectarea impozitelor, una dintre cele mai mici rate de colectare. Deşi Bulgaria şi Cehia au rate de colectare mai mici, adună mai mulţi bani la buget. România are o problemă cu rata de colectare, mai ales că o bună parte a populaţiei este în zone nefiscalizate. Impozitul pe profit se colectează atât cât să ne poziţionăm pe locul 24 din 27 în UE şi pe locul 9 din 10 între noile state membre UE. “Faţă de ţările din jurul nostru, la o cotă de 16 la sută impozit pe profit, România colectează 5 la sută. Bulgaria şi Letonia colectează mult mai mult decât noi, deşi au cote mai mici de impozitare pe profit”, a precizat şeful Consiliului Fiscal.

La capitolul impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe vamale), acestea au înregistrat o scădere până la 11,9 la sută din PIB, faţă de 12,9 la sută în 2008. Nici la colectarea de TVA, România nu stă foarte bine, astfel încât gradul mic de absorbţie ne clasează pe locul 20 în UE şi pe locul 8 în grupul noilor state membre UE.

 

Controlarea finanţelor în concepţia Laureatului Nobel pentru economie, prof. Joseph Stiglitz

Cu puţin timp în urmă puteam spune: “suntem cu toţii keynesieni”. Acum sectorul financiar şi ideologia sa de piaţă liberă au adus lumea la un pas de ruină. Pieţele, în mod clar, nu au fost capabile să se autoregleze. Dereglementarea s-a dovedit a fi un eşec sumbru.

“Inovaţiile” aduse de finanţele moderne nu au condus la creşterea eficienţei pe termen lung, la o creştere economică mai rapidă sau la mai multă prosperitate pentru toţi. În schimb, ele au fost concepute pentru a eluda standardele de contabilitate şi pentru a evita taxele necesare pentru a finanţa investiţiile publice în infrastructură şi tehnologie – cum ar fi internetul – investiţii care stau la baza creşterii economice reale şi nu alimentează creşterea-fantomă promovată de sectorul financiar. Sectorul financiar a anunţat, cu multă siguranţă, nu numai cum o să creeze o economie dinamică, dar şi ce măsuri va lua în caz de recesiune (care, potrivit ideologiei, ar putea fi cauzată doar de un eşec al guvernului, nu al pieţelor). Ori de câte ori o economie intră în recesiune, veniturile scad, iar cheltuielile pentru ajutorul de şomaj cresc. În felul acesta, deficitele cresc. Cei avizi de câştig au spus că guvernele trebuie să se concentreze să elimine deficitele financiare, de preferinţă prin tăierea cheltuielilor. Deficitele reduse ar restabili încrederea în stat, care ar putea să reia investiţiile şi, astfel, să stimuleze creşterea economică. Dar, pe cât de plauzibil este acest raţionament, dovezile istorice l-au combătut în mod repetat.

 

Când preşedintele SUA, Herbert Hoover, a încercat această reţetă, prăbuşirea bursei din 1929 s-a transformat în Marea Depresiune. Când Fondul Monetar Internaţional a încercat aceeaşi formulă în Asia de Est, în 1997, rezultatele au fost recesiuni, iar recesiunile au devenit depresii. Raţionamentul din spatele acestor episoade se bazează pe o analogie greşită. O gospodărie care datorează mai mulţi bani decât poate rambursa uşor trebuie să reducă cheltuielile. Dar atunci când un guvern adoptă această măsură, productivitatea şi veniturile scad, şomajul creşte, iar capacitatea de a rambursa banii, de fapt, scade. Ceea ce este valabil pentru o familie nu este valabil şi pentru o ţară. Susţinători mai versaţi ai pieţelor avertizează că reducerea fără noimă a cheltuielilor guvernamentale determină mărirea ratelor dobânzii, până la blocarea investiţiilor private. Atunci când economia este la capacitate maximă, aceasta este o preocupare legitimă. Dar nu acum: având în vedere ratele extrem de scăzute ale dobânzilor pe termen lung, nici un economist serios nu ridică problema blocării investiţiilor în zilele noastre.

În Europa, în special în Germania, şi în unele cartiere din SUA, pe măsură ce deficitele şi datoriile cresc, apelurile de austeritate se înmulţesc. Dacă aceste apeluri vor fi luate în seamă, aşa cum pare că se întâmplă în multe ţări, rezultatele vor fi dezastruoase, având în vedere, în special, fragilitatea de recuperare a statului. Creşterea economică va încetini, iar Europa şi, eventual, America chiar vor aluneca înapoi în recesiune. Stimularea cheltuielilor, sperietoarea favorită a combatanţilor deficitului financiar, nu a cauzat cele mai multe dintre deficitele şi datoriile crescute. Acestea sunt rezultatul “stabilizatorilor automaţi” – reduceri fiscale şi creşteri de cheltuieli care însoţesc în mod automat fluctuaţiile economice. Deci, pe măsură ce austeritatea subminează creşterea economică, reducerea datoriei trebuie să devină un scop marginal, în cel mai bun caz. Economia keynesiană a funcţionat astfel: dacă nu se luau măsurile de stimulare economică şi dacă nu existau stabilizatorii automaţi, recesiunea ar fi fost mult mai gravă şi mai îndelungată, iar şomajul mult mai mare. Asta nu înseamnă că ar trebui să ignorăm nivelul datoriei. Dar cea mai importantă este datoria pe termen  lung.

Reţeta keynesiană este simplă: în primul rând, transferarea banilor cu utilizări neproductive – cum ar fi războaiele din Afganistan şi Irak sau planurile de salvare necondiţionată pentru băncile care nu oferă mai multe credite – spre investiţii cu rentabilitate ridicată. În al doilea rând, încurajarea şi promovarea echităţii şi a eficienţei prin creşterea taxelor asupra societăţilor care nu reinvestesc profitul, de exemplu, şi scăderea lor pentru cele care îl reinvestesc, ori prin creşterea impozitelor pe câştigurile de capital speculativ (să zicem, în domeniul imobiliar), pe carbon şi pe energia care poluează intensiv, dar reducerea impozitelor pentru plătitorii cu venituri scăzute. Există şi alte măsuri care ar putea ajuta. De exemplu, guvernele ar trebui să ajute băncile care împrumută cu bani întreprinderile mici şi mijlocii (care sunt principala sursă de creare de locuri de muncă) sau să înfiinţeze noi instituţii financiare care să facă acest lucru – mai degrabă decât să sprijine băncile mari, care fac bani din derivatele financiare şi din practicile abuzive de creditare.

Pieţele financiare au muncit din greu pentru a crea un sistem în care să-şi poată impune punctul de vedere: o ţară mică şi cu o piaţă de capital liberă şi deschisă poate fi inundată cu fonduri la un moment dat, doar pentru a i se impune rate ridicate ale dobânzii, după care, la scurt timp, aceste fonduri pot fi tăiate complet. În astfel de circumstanţe, ţările mici nu au, aparent, nici o alternativă: ele trebuie să accepte dictatul de austeritate al pieţelor financiare, ca nu cumva acestea să le sancţioneze prin retragerea finanţării. Dar pieţele financiare sunt un supraveghetor aspru şi capricios. A doua zi după ce Spania a anunţat pachetul său de austeritate, preţul obligaţiunilor sale a scăzut brusc la bursă. Problema nu a fost o lipsă de încredere în guvernul spaniol, ci, prea multă încredere că acesta o să-şi îndeplinească promisiunile şi faptul ar reduce creşterea economică şi ar determina creşterea şomajului peste nivelul deja intolerabil de 20 la sută. Pe scurt, după ce lumea a ajuns într-o mizerie economică, pieţele financiare le spun unor ţări precum Grecia şi Spania că sunt condamnate la faliment dacă nu reduc din nou cheltuielile, dar că şi dacă le reduc au  acelaşi viitor.

            Finanţele reprezintă un mijloc pentru a atinge un scop, şi nu un scop în sine. Se presupune că servesc intereselor societăţii, şi nu invers. Controlarea pieţelor financiare nu va fi uşoară, dar este posibilă şi trebuie să fie făcută, printr-o combinaţie dintre un sistem de impozitare şi un regulament şi, dacă este necesar, prin intervenţia guvernului pentru a rezolva unele încălcări (aşa cum face deja în cazul împrumuturilor pentru întreprinderile mici şi mijlocii). Aşa cum era de aşteptat, pieţele financiare nu vor să fie controlate. Ele sunt mulţumite de modul în care lucrurile au mers – şi de ce nu ar trebui să fie aşa? În ţările cu democraţii corupte şi imperfecte, ele au deţinut mijloacele necesare pentru a împiedica schimbarea. Din fericire, cetăţenii din Europa şi America şi-au pierdut răbdarea. Procesul de temperare şi supraveghere a început. Dar, încă mai sunt multe lucruri de făcut.

 




Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

10 − one =