Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor

de Andra Mihaela Avram, masterandă SNSPA, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană

Distanța dintre 2007 și 2014 nu pare una foarte mare… și, totuși, sunt deja șapte ani scurși între cele două momente – cel al aderării, al unei Românii pline de speranță, de încredere în altceva, în Vest, în Europa! Acea Europă salvatoare – ce va regla decalajele istorice din trecut și va reda, în sfârșit, statelor de dincolo de Cortina de Fier statutul cândva pierdut, de membre ale Europei, și nu doar de Est sovietizat -, și acest moment, al prezentului, al actualității, al acestui „aici și acum”, în care mulți sunt cei care realizează că acest mai bine comun nu survine de nicăieri, că drepturile și obligațiile se păstrează în proporții egale, că munca și lucrul sunt aceleași, indiferent că suntem sau nu parte a Uniunii, că a existat mai multă încredere decât trebuia, că poate… că poate am fost prea entuziasmați; de tot ceea ce putea oferi Europa, de tot ceea ce puteam avea; de acea nouă șansă la care atât de mulți sperau, și care, totuși, a fost întotdeauna ceva mai departe decât se așteptau.

andraUniunea Europeană și România; un tandem oficial început în anul 2007, prin semnarea tratatului de aderare în 2005, însă oare câți se așteptau ca, la finalul lui 2013, România să nu se afle într-un adevărat rai european? Câți se așteptau la aceleași probleme cvasi-permanente, atât de specifice poporului român, existente parcă din toate timpurile? Câți își închipuiau că Uniunea Europeană, acest paradis al tuturor statelor-membre, îi va dezamăgi în asemenea măsură…? Și, totuși, intervine întrebarea legitimă – este într-adevăr Uniunea Europeană cea care a dezamăgit? Este ea cea care a promis și nu a dat? Ei bine, nu, din perspectiva unei masterande care a început să cunoască și să înțeleagă mecanismul european. Iar această realitate, ce are tendința de a deveni din ce în ce mai crudă, pe măsură ce înțelegem ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană, tinde să se accentueze – în critici, în blamări, în atitudini anti-europene, într-o neîncredere sporită în tot ceea ce vine de la și ține de Uniunea Europeană. Din nou același scenariu ce pare să se repete la infinit… neîncredere în clasa politică, neîncredere în putere, neîncredere în sistemul politic actual, neîncredere în tot ceea ce se „comandă” – fie de la Palatul Victoria, fie de la Bruxelles; nu pare a fi aceeași poveste, spusă în felurite forme?

Și-atunci, unde va fi România, alături de Uniunea Europeană? Acum șapte ani, în momentul aderării, am fi putut jura că nu vom fi aici. Privirile spre Bruxelles erau ațintite cu speranță și încredere; credința colectivă era într-un viitor mai bun, în locuri de muncă plătite la nivel european, într-un trai de viață mai bun, european… tot ceea ce purta adjectivul „european” suna mai bine decât ceea ce deja exista. Gravă eroare, ar spune astăzi mulți dintre cei încrezători atunci în asemenea viziuni. Ei bine, din nou, nu, din aceeași perspectivă a masterandei la studii europene: Uniunea Europeană nu există pentru a mări pensii și salarii, deși asta și-ar dori românul cel de toate zilele. Uniunea Europeană nu e acolo pentru a ne asigura tuturor o viață mai bună, ca picată din cer, fără pic de efort; Uniunea Europeană oferă șanse – dar oare știm noi să profităm de acestea…? Uniunea Europeană oferă alternative – dar oare putem noi să le valorificăm…? Unii vor spune că nu; însă alții vor spune că da. Iar șansa, până la urmă, stă în cei care ar răspunde „da” la ceea ce am enunțat mai sus.

Ipoteza acestui eseu, pornind din 2007 și ajungând în ziua unui friguros început de primăvară a anului 2014, pornește de la ideea că – da, România va continua alături de Uniunea Europeană; pentru noi nu există o altă alternativă, ci suntem sau vom fi alături de Uniunea Europeană. O altă direcție pentru România nu există; fie că ne place, fie că nu. Cum, însă, ar putea fi următoarea întrebare – legitim pusă, de altfel? Se poate, mult prea bine, continua în același stil, ca cel de până acum: codași la majoritatea implementărilor politicilor europene, ultimii în topul aspectelor pozitive ale Uniunii (precum infrastructură, venituri sau turism), printre primii în statisticile și clasamentele mai puțin fericite ale Uniunii, privind inflația sau numărul de decese pe căile rutiere, luptându-ne vertiginos cu colegii noștri bulgari de aderare, pentru pozițiile cât mai avantajoase, unii față de ceilalți… sau se poate continua și într-un alt mod, diferit; iar anul 2019, de exemplu, pentru cei interesați și implicați în fenomenul european, ar putea foarte bine să devină un scop în sine. Pentru cei mulți, anul 2019 va fi cel de peste 5 ani; sau cel de dinainte de 2020. Nu sunt de acuzat – nimeni nu s-a preocupat să explice prea mult ce înseamnă, cu adevărat, Uniunea Europeană; există doar așteptări – dacă vin de la Bruxelles, e clar că „e de bine”. Pentru alții, însă, 2019 reprezintă preluarea agendei UE în cadrul Consiliului de Miniștri de către România, în perioada iulie-decembrie – cu alte cuvinte, președinția Consiliului UE. Iar acest moment va fi o provocare extrem de interesantă pentru tot ceea ce înseamnă politic și pregătire europeană în spațiul românesc…

Există astfel două argumente mari în favoarea celor două opțiuni exprimate: (a) aceea de continuare în stilul caracteristic, pur „românesc”, pe care-l disprețuim atât de mult, fie doar din sensul profund peiorativ pe care acest „românesc” l-a căpătat în timp, însă atât de bine înrădăcinat, încât cu greu ne închipuim că vom putea vreodată să-i descoperim rădăcinile, cu atât mai puțin să reușim să le dezgropăm și să le smulgem… sau (b) acel de-al doilea stil, al oamenilor mai preocupați, mai interesați de ceea ce va fi să vină, de modul în care funcționează lucrurile, de felul în care se acționează asupra anumitor chestiuni… al tinerilor, l-ar numi unii, al celor care încă mai au o șansă, și n-au ales să plece din țară; sau, dacă au plecat, acele mici lucruri pe care le fac, pe acelea reușesc să le transforme în ceva măreț pentru România. Există două tendințe: îmi place să le numesc ca fiind „prezentul” și „viitorul” României…

Să discutăm despre prezent… Realismul ne îndeamnă să vedem ceea ce există, actualmente; și nu putem spune că sunt multe lucruri în direcția cărora România a reușit să progreseze în mod vizibil, de-a lungul acestor șapte ani scurși din momentul aderării și până acum. Ca o navă la a cărei destinație, în final, s-a ajuns, România a început să oprească motoarele, după 2007: progresele n-au mai fost aceleași, ritmul a fost constant încetinit, procesul de absorbție a fondurilor europene este abia la 35%… cu greu, România încearcă să-și mențină răsuflul printre celelalte țări europene. Ne uităm către celelalte state, „câștigătoare” în această competiție inter-statală, a statelor fost-comuniste, actualmente membre ale Uniunii Europene, și ne întrebăm: cum de se poate? Ei bine, se poate; Polonia este statul a cărui creștere este vizibilă în ochii tuturor europenilor – sau, cel puțin, a celor din partea estică, a statelor precum România sau Bulgaria, într-o competiție simbolică în care marile state ale Estului s-au înscris. Ne place sau nu ne place, strâmbăm din nas sau nu; aroganța polonezilor devine, la un moment dat, supărătoare – dar sunt argumente cu care să fie contracarați? În cadrul unei conferințe, ni se repeta obsesiv cum Polonia a devenit statul numărul 1 al Uniunii Europene, în ceea ce privește dezvoltarea; afirmație a unei poloneze, ce-i drept – puțin exagerată, chiar și din perspectiva celui mai optimist polonez, sau a celui mai obiectiv observator al fenomenului european. Și, totuși, foarte departe de realitate nu sunt – Estul, cel puțin, îi are drept model; prin organizare, prin coerență, prin politicile implementate, prin reformele obținute în domenii precum turismul sau transportul – da, sunt un model de urmat; nu și de copiat, însă: specificul polonez nu este identic cu cel românesc. Istoria ne-o spune; și, chiar dacă nu ne-ar spune-o, e de la sine înțeles – niciun stat nu se aseamănă întru totul cu un altul, bunul simț ne-o confirmă.

Și despre viitor… Poate că Polonia a ajuns deja, după zece ani de experiență europeană, în acel „viitor” la care și noi, românii, sperăm; sau pe care, de ce nu?, îl așteptăm. Faptul că au existat șapte ani scurși, în care ritmul progreselor a fost lent, dificil, pe alocuri mult întârziat chiar din proprie voință, politică sau non-politică, prea puțin contează în acest context, nu înseamnă că nu există perspectivă; că nu există șanse – „speranțe” sună mult prea poetic pentru ceva ce ține atât de mult de planul concretului; că nu există posibilități; că nu există acel „viitor” pe care-l discutam câteva rânduri mai sus. Poate că, da, – au fost șapte ani scurși, cât șapte ani de viață ai unui copil, ce abia învață să existe într-un asemenea mediu. România a învățat, încetul cu încetul, ce înseamnă să fii stat-membru al Uniunii Europene, odată cu responsabilitățile și obligațiile pe care aceste lucruri le implică. Până în anul 2007, s-a privit doar partea plină a paharului european, ceea ce aducea bun statutul de stat-membru al Uniunii. Abia după aceea am început să realizăm, pas cu pas, faptul că Uniunea înseamnă și altceva, în afară de beneficii, prosperitate sau un trai mai bun – sau, poate, uneori, nici măcar acestea. Am învățat mai greu – multe alte state, chiar din valul 2004, s-au descurcat mult mai bine decât noi, românii, într-o perioadă similară; poate că au avut timp – criza nu i-a lovit abia la doi ani de la aderare… sau poate că au știut să gestioneze altfel anumite oportunități. Sau poate că influența Vestului, acel Vest atât de atrăgător după anii `90, s-a resimțit mult mai puternic acolo, decât în acest Est, pare acum, atât de îndepărtat. „Insula latină din marea slavă” poate că nu a fost, în cele din urmă, atât de atinsă de curentul european al anilor `90…

Și în ciuda acestui aspect, refuz să cred că România va avea aceeași ascensiune greoaie, dificilă, cu multe bețe-n roată, uneori puse chiar de ea. Pentru că, da – deși mișcarea este anevoioasă, ea există; curentul ne cam împinge de la spate, nu prea avem cum să i ne împotrivim. În ciuda voinței sau a lipsei de voință, Uniunea Europeană ne trage după ea; am vrut în marea horă europeană, deși nu prea știam să-i dansăm pasul. L-am învățat; uneori chiar ne-a ieșit, alteori l-am mai mimat sau poate chiar l-am mai ascuns – poate-poate, nu ne vede nimeni. Acum suntem acolo, și trebuie să ne menținem; de multe ori, te iau alții de mână și uiți ce trebuie să faci. Te mai ia și valul, și te dai cu ei, după ei… și, încetul cu încetul, poate înveți ceva de la ei. Nu poți fi copie trasă la indigo – pasul unuia e mai greoi, al altuia e mai lin… dar, totuși, se mișcă; și roata se învârte, și cercul merge mai departe. Condus de unul, preluat de altul…

… Și așa ajungi să compari Uniunea Europeană cu un dans de horă, fără măcar să-ți dai seama că faci asta și că, de fapt, într-o oarecare măsură, metafora chiar se potrivește. Evident, păstrând proporțiile; nu poți avea pretenția ca toți europenii să știe să-i joace pasul. Și, totuși, România este acolo. Da, începutul a fost greu, și este încă greu – dar începem să învățăm; începem să le deprindem stilul; începem să înțelegem ce vor de la noi, și noi, la rândul nostru, să înțelegem de ce vor asta, și nu altceva. Tinerii au tendința de a fi primii care vor să fie europeni; poate undeva împinși de la spate și de această luptă semi-conștientă cu celelalte generații – doar vrem și noi să reușim, nu? Poate chiar să facem lucruri mai bune decât alții. Și astfel, începem să învățăm; unii de la alții, noi de la ei, ei de la ei, uneori chiar din propriile greșeli – ei, din ale lor; noi – mai degrabă din ale noastre, decât dintr-ale altora; suntem prea mândri pentru a nu le repeta și noi. Povara unei mentalități și a unui obicei colectiv al poporului român… dar învățăm; încet, lent, cu ceartă și ocară, dar învățăm. Și am convingerea că 2014 va fi mai bun decât 2007 și mai puțin bun decât 2015. Pentru că România trebuie să meargă pe o linie ascendentă; și dacă nu vrea ea, o vor vrea alții pentru ea, și tot se va întâmpla. Norocul nostru, suntem prea importanți, ca poziție geo-strategică, pentru a se renunța la noi…

Eseul “Uniunea Europeană și evoluția României ca stat membru: prezent și viitor” –  Perspective masterale – sau cum se vede UE la început de carieră este relizat de catre Andra Mihaela Avram, masterandă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative, Departamentul Relații Internaționale și Integrare Europeană. Coordonator: lect. univ. dr. Oana – Andreea Ion

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

2 × 4 =