Valentin Lazea, BNR: De ce nu ar rezista moneda euro în lipsa unei uniuni politice?

Intr-un articol de opinie publicat pe cursdeguvernare.ro şi preluat de EurActiv.ro, Valentin Lazea, economist sef BNR, justifica “unitatea in diversitate” a UE printr-o analogie plastica: “Diferenta dintre Tibet si Manciuria sau dintre Xinjiang-ul musulman din China si provincia Guangzhou nu sunt cu nimic mai mici decat cele din Franta si Romania, de exemplu. Acelasi lucru s-ar putea spune despre diferentele colosale dintre locuitorii Kashmir-ului si tamilii din sudul Indiei, sau dintre crestinii indieni din statul Kerala si musulmanii indieni din Bengalul de Vest.” .

Nota autorului: Textul de mai jos constituie o incercare de explicare, pentru publicul romanesc avizat, a principalelor provocari cu care se confrunta proiectul european in general si zona euro in particular, privite dintr-o perspectiva mai larga – economica, dar si istorica, politica si culturala. Abordarea pe care am ales-o este aceea de intrebari si raspunsuri, pornind de la un chestionar intocmit de jurnalistul Cristian Grosu. Opiniile prezentate au un caracter personal si nu implica in vreun fel institutia BNR.

În articolul anterior ajunsesem la concluzia că, pentru a fi viabilă, o  uniune monetară (precum euro) are nevoie  de o uniune fiscală, iar aceasta, la rândul său, implică existenţa unei uniuni politice. Scepticii vor replica arătând ca diversitatea etnică, religioasă, culturală, precum şi tradiţiile istorice diferite ale popoarelor Europei fac o asemenea uniune politică  extrem de improbabilă. Acestei observaţii i se poate răspunde cu faptul că cele 30 de provincii ale Chinei, respectiv cele 27 de state ale Indiei, găzduiesc o diversitate încă şi mai mare de etnii, limbi, culturi şi religii. Diferenţa dintre Tibet şi Manciuria sau dintre Xinjiang-ul musulman din China şi provincia Guangzhou nu sunt cu nimic mai mici decât  cele din Franţa şi România, de exemplu. Acelaşi lucru s-ar putea spune  despre diferenţele colosale dintre locuitorii Kashmir-ului şi tamilii din sudul Indiei, sau  dintre creştinii indieni din statul Kerala şi musulmanii indieni din Bengalul de Vest.

Desigur, un factor unificator trebuie să existe: o limbă oficială.  Cred că este timpul ca englezei să-i fie recunoscut oficial acest statut în Europa. Cât despre euroscepticismul tradiţional al englezilor şi posibilitatea  reală ca aceştia să iasă dintr-o Uniune Europeană federalizată, acest lucru n-ar trebui să constituie un impediment. La urma urmei, englezii se bucură deja de dubiosul privilegiu de a-şi fi dat limba la două organizaţii suprastatale din care ei nu mai fac parte: Statele Unite ale Americii, respectiv India.

2. De ce nu ar putea rezista moneda euro în lipsa unei uniuni politice?

De fapt, pentru a fi  completă, o uniune politică are nevoie – pe lângă limba oficială  amintită anterior – de patru componente majore: o uniune monetară, o uniune fiscală, o uniune diplomatică şi o uniune militară.

Astăzi, Europa este precum un automobil cu o singură roată (politica monetară). Celelalte trei „roţi” sunt fie intr-un studiu embrionar, fie lipsesc cu totul. Logica implacabilă a globalizării va cere, după realizarea uniunii fiscale – când şi dacă acestea se va realiza – continuarea integrării pe dimensiunea diplomatică (în continuarea celei economice) şi pe dimensiunea militară (în continuarea celei diplomatice). Dacă Europa nu va găsi resursele necesare pentru a parcurge acest drum până la capăt, atunci pieţele financiare au dreptate să fie sceptice şi să mizeze pe dezmembrarea zonei euro.

În cele ce urmează vom trece  în revistă câteva din lecţiile oferite de istoria Statelor Unite ale Americii, la rândul său o uniune de state iniţial foarte diverse (cu rădăcini culturale autohtone, engleze, franceze, spaniole), care nu au constituit o “Optimal Currency Area” cel puţin în primii 150 de ani de existenţă. Pentru aceste lecţii îi sunt recunoscător lui Ionuţ Soleanicov, master la Harvard, care în prezent scrie o teză pe tema asemănărilor şi deosebirilor dintre SUA şi Uniunea Europeană.

Lecţia nr.1: O uniune politică funcţionează chiar dacă nici una din celelalte componente nu există. Invers, existenţa tuturor celorlalte componente nu asigură funcţionarea în lipsa unei uniuni politice. SUA s-au definit, de la început, ca o uniune de 13 state, unite de un interes comun: independenţa faţă de Marea Britanie. Iniţial, statele mai bogate (precum Virginia) nu doreau uniunea fiscală, temându-se – la fel ca Germania astăzi – că vor trebui să acopere datoriile statelor mai sărace sau mai risipitoare. A fost nevoie de geniul politic al lui Alexander Hamilton pentru a-şi convinge mai întâi proprii concetăţeni din  bogatul stat New York, iar ulterior şi pe reprezentanţii statului Virginia (printre care şi viitorul preşedinte Thomas Jefferson) că o uniune fiscală este în interesul tuturor. A fost nevoie  pentru aceasta şi de o clauză de ne-salvare a statelor falimentare ( no bail-out clause), ca şi de mutarea capitalei de la Philadelphia la Washington D.C., pe un teritoriu aparţinând  statului Virginia.(Probabil că nişe compromisuri similare se pot obţine şi în Europa cu statele bogate din Nord). De asemenea, o politică monetară comună nu a existat pe teritoriul SUA multe decenii. Deşi dolarul a fost introdus ca monedă comună încă de la început, nu a existat o bancă centrală în cea mai mare parte a secolului XIX (ba mai rău, au existat două episoade nereuşite de  fiinţare a unor bănci centrale, între 1791-1811, respectiv 1816-1836, după care nu a mai existat o bancă centrală până la crearea Federal Reserve în 1913). Imediat după Războiul Civil din 1861-1865 funcţionau, pe teritoriul SUA, trei regimuri de politică monetară: dolarul de hârtie („greenback”) în Centru şi Nord, dolarul confederat în Sud şi dolarul de aur (”goldback”) pe Costa de Vest. Dar, chiar şi în lipsa unei uniuni monetare şi fiscale, SUA au fost capabile să supravieţuiască şi să prospere datorită uniunii politice, elementul central de credibilitate în ochii pieţelor financiare.
De aici se poate infera faptul că până când nu li se va face cunoscut punctul terminus al proiectului european (uniunea politică) pieţele financiare vor continua  să manifeste neîncredere şi reticenţă faţă de acest proiect. O anunţare a acestui punct terminus – chiar cu un orizont de timp mai îndepărtat , de 20-30 de ani – ar da, probabil, mult mai multă încredere pieţelor şi ar domoli atacurile speculative pe care actuala abordare, incrementală, le alimentează.

Lecţia nr.2: Statele unei federaţii decid cu greu să crească nivelul cheltuielilor federale şi acesta mai ales ca o consecinţă a unor crize (economice sau militare).
Până la Războiul Civil, bugetul federal al Statelor Unite a fost între 1 şi 2 la sută din PIB, comparabil cu ceea ce are UE astăzi (un buget comunitar reprezentând 1,05 la sută din PIB).
A fost nevoie de momentul dramatic al Războiului Civil pentru ca statele să accepte creşterea bugetului federal la circa 3 la sută din PIB, de Primul Război Mondial pentru a avea o nouă dublare a bugetului federal, apoi de Marea Criză din 1929-1933 şi de al Doilea Război Mondial pentru ca bugetul federal să ajungă la circa 18 la sută din PIB.
În ce o priveşte, Uniunea Europeană se confruntă astăzi cu prima criză care îi ameninţă existenţa. Rezultatul va fi sau mai multă solidaritate europeană (concretizată printr-un buget comunitar mai mare – lucru care se întâmplă deja pe uşa din dos, prin crearea fondurilor EFSF şi ESM) sau o retragere în politici naţionaliste şi în fragmentarea Uniunii.

Lecţia nr.3: Politica de ne-salvare a statelor falimentare (no bail-out) funcţionează şi dă rezultate pe termen lung. Prin anii 1830, opt state americane au fost pe cale de a intra în faliment. Creditorii internaţionali ai acestora au asumat – greşit –faptul că guvernul federal nu le va lăsa  să falimenteze. În realitate, ele au fost lăsate să se descurce singure, unele falimentând, altele evitând de puţin această soartă. Până în ziua de astăzi constituţiile statelor americane le impun acestora să-şi echilibreze finanţele pe termen lung. Este adevărat că state profund îndatorate precum California sau Illinois evită an de an falimentul numai cu ajutorul  unor artificii contabile şi beneficiind de sprijin de la bugetul federal, dar din punct de vedere tehnic centrul nu este obligat să intervină în salvarea lor. Poate că un faliment  controlat într-unul din statele Europei de Sud nu ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla: lecţiile pozitive ale unui asemenea eveniment ar putea modela următoarele decenii sau secole.

*Valentin Lazea este economistul-șef al BNR

Surse: EurActiv.ro, Cursdeguvernare.ro
Foto:  freefoto.com

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *