Ziua în care Donald Trump a preluat inițiativa la nivelul relațiilor internaționale: Ce ne spune unilateralismul hotărât al președintelui SUA în atacul efectuat în Siria

de Robert Lupițu

Atacul cu rachete ordonat de Pentagon, cu aprobarea directă a președintelui Donald Trump, și executat de forțele militare americane asupra unei baze din Siria reprezintă intrarea liderului american în tumultul conflictelor față de care SUA nu pot rămâne indiferente în calitatea sa de cea mai mare putere a lumii prin capacitatea de a acționa unilateral, chiar și cu consultarea aliaților, atunci când ”liniile roșii” anterior notificate sunt depășite.

FOTO: White House/ Shealah Craighead

Cele 59 de rachete lansate în Siria exprimă modalitatea în care Donald Trump a ales să facă primul său statement global cu privire la soluționarea celor mai delicate situații geopolitice de la nivel internațional și a îmbrăcat, pentru prima dată, în termeni de putere militară, haina celui mai puternic om al lumii. Cu ce efecte? Rămâne de văzut.

Luăm în calcul toate opțiunile, spunea ieri vicepreședintele SUA, Mike Pence, cu referire la situația din Siria după atacul chimic de marți. Un avertisment pe care unii poate l-au ignorat în condițiile în care imediat după oribilul atac, Donald Trump a condamnat atât regimul Bashar al-Assad, cât și greșelile fostei administrații Obama, în timp ce Rex Tillerson, șeful diplomației americane, a cerut Rusiei să se gândească bine la sprijinul acordat regimului sirian.

O dovadă de unilateralism hotărât (chiar dacă Rusia a fost notificată): SUA lansează un atac aerian în Siria în timp ce Trump își strânge mâna cu Xi Jinping, iar Rex Tillerson se pregătește de prima vizita la Moscova în calitate de șef al diplomației americane. Însă mai mult decât atât: o dovadă concertată de comunicare și de abordare a unei administrații ce după venirea lui H.R. McMaster în funcția de consilier pentru securitate națională și îndepărtările lui Michael T. Flynn și Steve Bannon, a jucat pe toate fronturile.

Donald Trump a condamnat, în linia firească a unui președinte american, ceea ce s-a întâmplat în Siria și și-a continuat disputa cu moștenirea primită, aruncând vina spre administrația Obama. Un fapt la fel de firesc, luând în considerare că în timpul administrației precedente, Rusia a preluat inițiativa în Siria și a ținut Washington-ul în șah. Mai mult, atacul spre fosta administrație este o mențiune cu bătaie mai lungă: dacă ne amintim, când Bashar al-Assad a utilizat arme chimice împotriva populației în anul 2013 – moment în care relațiile SUA-Rusia nu fuseseră periclitate de agresiunea rusă în estul Ucrainei și destabilizarea arhitecturii de securitate din vecinătatea estică a NATO – Obama a fost criticat pentru faptul că ar fi căzut în cursa întinsă de Vladimir Putin pentru a găsi o soluție diplomatică și a pune armele respective sub control internațional.

Anunțul voalat al unui atac în Siria a revenit în sarcina lui Mike Pence, în timp ce Rex Tillerson și-a direcționat discursul spre Rusia, în contextul în care urmează să efectueze o vizită la Moscova, deși există posibilitatea ca această să fie amânată sau anulată. 

Și această vizită – fie că va avea loc, fie că nu – va transmite un mesaj. Inclusiv în direcția unilateralismului hotărât, un concept alimentat de experții Eurasia Group și care decorează filosofia ”America mai întâi” a lui Trump și angajamentul său de a ”face America măreață din nou”, viziuni sunt construite pe una dintre cele mari valori americane: independența.

”Pentru Trump, asta înseamnă eliberarea Americii de responsabilitatea jucării unui rol indispensabil în relațiile internaționale, de sarcinile asumate de SUA în cadrul instituțiilor multilaterale și față de aliații săi”, iar experții Eurasia Group califică această abordare drept ”un hotărât unilateralism” și nu izolaționism.

În fapt, acest unilateralism hotărât ar putea constitui o lentilă teoretică ce ar justifica doctrina Trump asupra tipului de implicare pe care SUA și-l vor asuma la nivel internațional, însă ea va căpăta substanță sau nu în funcție de evoluțiile ulterioare. Cert este că Donald Trump a optat pentru un atac militar al SUA în Siria la scurt timp după atacul chimic asupra populației, ceea ce denotă determinare și disponibilitate la utilizarea capacității reactive iminente, iar contextul arată poziția fermă cu care joacă: atacul american a fost derulat în timp ce președintele SUA își strângea mâna cu președintele Chinei – căruia poate i-a oferit o mostră despre disponibilitatea SUA de a preveni o amenințare intensificată nord-coreeană.

Reacțiile internaționale relevă și ele un alt detaliu esențial: delimitarea taberelor și prezența pe baricade a aliaților. Arabia Saudită, Turcia, Israel și aliații europeni vor balansa alături de SUA, în vreme ce Rusia – pentru care regimul Assad este unul dintre ultimii clienți reminescenți ai Războiului Rece – și Iran se poziționează împotrivă. Deși ambele reacții sunt de înțeles, luând în calcul pozițiile tradiționale în regiune, cel puțin postura Teheranului lasă loc de regres în privința acordului nuclear.

Cert este un lucru: Donald Trump e în joc într-un mediu geopolitic care are nevoie de determinarea și implicarea SUA în spiritul valorilor pe care s-a fondat ordinea internațională post-1945.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

6 + fourteen =