Ziua în care relația transatlantică a fost reconfirmată pe radarul administrației SUA

de Robert Lupițu

Pentru analiștii și specialiștii în relații internaționale, dar și pentru consumatorii de subiectelor de actualitate cu impact major asupra scenei globale, ziua de 15 februarie 2017 nu ar trebui să treacă neobservată. Poate că titlul de mai sus pornește de la o premisă cvasi-sceptică – aceea că relația transatlantică avea nevoie de o reafirmare a statutului său atât în sânul relației bilaterale dintre America și Europa, cât și în mesajul său către restul lumii. 

Deși împrejurile ne îndreptau spre o stare de deplângere a decadenței comunității transatlantice, acest scenariu, indiferent de culoarea sau numele administrației de la Casa Albă, pare să fie demontat. În fond, cine a parcurs Strategia Globală a Uniunii Europene, prezentată la câteva zile după Brexit, ar fi trebuit să noteze că însăși Europa a conștientizat că relația transatlantică înseamnă deja faptul că Europa rămâne o prioritate pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica în acest sens. Retorica, de multe ori tranșantă, a lui Donald Trump, care a conturat acest feeling al degradării raporturilor transatlantice începe să se întrevadă ca un semnal care mai degrabă se identifică cu transformarea spațiului transatlantic: o transformare pe care cu toții, inclusiv România, ar trebui să ne-o dorim și să o privim în cheia realismului și a pragmatismului.

De ce Ziua în care relația transatlantică a fost reconfirmată pe radarul administrației SUA? Cu un Tillerson aflat deasupra Atlanticului cu destinația Bonn, Germania, cu un Pence care se pregătește de prima călătorie, cu un Mattis ce a vorbit de la pupitrul NATO și cu un președinte Trump activ pe Facebook și pe Twitter (a nu se citi în optică sarcastică!), Statele Unite au articulat o primă serie de declarații, ce intră într-un mix mai larg cu măsuri precum desfășurări de trupe, în care și-au expus atât preferințele de politică externă în raport cu aliații europeni, cât și disponibilitatea de a respecta angajamentele unei administrații care reprezintă cea mai mare putere de pe glob și liderul lumii libere.

Crimeea a fost LUATĂ de Rusia în timpul administrației Obama. A fost Obama prea blând cu Rusia?” (Donald Trump)

Disputa declarativă pornită la nivelul purtătorilor de cuvânt privind prima poziționare cu subiect și predicat a președintelui Trump față de anexarea Crimeei de către Rusia a fost întărită de însuși Donald Trump într-o manieră specifică lui – mesaje pe Twitter și Facebook – dar și caracteristică unui personaj politic care scrie din postura de președinte al SUA. Aruncând vina spre administrația Obama, în timpul căreia Federația Rusă a anexat Crimeea, Trump a mers mai departe, emițând ipoteza că Barack Obama a acționat prea blând în raport cu Rusia.

Or, când Consiliul NATO-Rusia a fost suspendat vreme de doi ani, cooperarea practică rămâne în stand-by, sancțiunile au scadență doar pentru reînnoire, iar Obama și-a încheiat mandatul cu măsuri restrictive și diplomatice fără precedent în ultimii 25 de ani față de Moscova, mesajul pare cam limpede și nu are legătură cu delicatețea unei decizii politice. Nerevenirea la status-quo-ul post anexării Crimeei nu demonstrează că măsurile luate de Obama și liderii occidentali au fost blânde, ci că este loc, poate, de mai mult.

Deși s-a remarcat prin critici și remarci malițioase la adresa UE și chiar a NATO, poziționarea lui Trump față de anexarea Crimeei, inclusiv în contextul mai larg al demisiei consilierului pentru securitate națională și a convorbirilor pe care le-a avut cu Vladimir Putin și Petro Poroșenko, deschide oportunitatea consensului cu aliații europeni, în special cei estici, acolo unde România este în primă linie sau în ”avanpost” conform oficialilor ruși. De ce să sugerăm o astfel de oportunitate? Dintr-o logică care pare simplă: atunci când SUA critică Rusia, aliatul său natural este Europa.

Reconfirmarea relației transatlantice a căzut, până în prezent, pe umerii lui James Mattis, secretarul Apărării și fost Comandant Suprem pentru Transformare al NATO. Asta nu doar pentru că el este primul oficial al administrației Trump prezent în Europa, chiar la ministeriala NATO, ci și pentru că tot astăzi și-a îndeplinit misiunea expunerii criteriilor și valorilor pe care relația transatlantică funcționează.

Alianța rămâne o fundație solidă pentru Statele Unite și pentru întreaga comunitate transatlantică. (…) Este o solicitare corectă aceea că toți cei care vor să beneficieze de cea mai bună apărare din lume trebuie să împartă proporțional costurile necesare pentru protejarea libertății. Nu trebuie să uităm că ceea ce apărăm în NATO este libertatea” (James Mattis) 

Prin interconectarea ideii că NATO este o fundație solidă atât pentru SUA, cât și pentru ceilalți aliați, cu capacitatea de transformare a Alianței, dovedită prin adaptarea post-2014, Mattis a transmis că Statele Unite înțeleg importanța securității europene, dar că și aliații europeni trebuie să conștientizeze ponderea eforturilor americane pentru ca măsurile de reasigurare și descurajare din 2014 să devină posibile. Apoi, prin legătura dintre valori și responsabilități, Mattis a redat parametrii în care alianța transatlantică funcționează: scopul fundamental – protejarea libertății – depinde de împărțirea costurilor. 

Aici apare, de fapt, cheia în care relația dintre aliații europeni și Statele Unite necesită impulsionată: angajamentul financiar și militar comun, iar agenda ministerialei NATO din aceste zile înclină să confirme ipoteza. Ambele problematici ale nivelului cheltuielilor privind apărarea în țările europene membre NATO și ale rolului Alianței în combaterea terorismului – solicitări exprese ale lui Donald Trump – sunt temele-nucleu ale reuniunii miniștrilor Apărării în contextul în care NATO se află în plin proces de implementare a măsurilor asumate la summitul de la Varșovia, acțiuni ce vizează descurajarea amenințărilor pe flancul său estic.

Având ca referințe și primele vizite ale secretarului de Stat, Rex Tillerson (reuniunea miniștrilor de Externe G20 din Germania), și vicepreședintelui Mike Pence în Europa (Conferința de Securitate de la Munchen, NATO, instituțiile UE) ne putem aștepta ca pozițiile expuse și detaliate astăzi să beneficieze de un element de continuitate.

Întâlnirile lui Tillerson cu omologi precum Johnson, Gabriel, Ayrault sau Lavrov, prezența lui Pence în bula specialiștilor, influence-rilor și experților în relații internaționale de la Munchen și întâlnirea sa cu liderii instituțiilor UE și cu secretarul general NATO vor fi capătul liniaei majore trasată de Trump și Mattis, care își poate distinge fie eventualele retușuri, fie direcția de neclintit.

.

Share daca ti-a placut articolul:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

seven − 1 =