Săptămânile dedicate ședințelor de plen produc întotdeauna un mare zumzet în rândul întregului aparat birocratic al Uniunii Europene. Fie că vorbim de funcționarii de „rang înalt” ai acesteia, pornind de la Președintele, „perdant”, cum l-a numit Farage, al Parlamentului European, Martin Schulz, sau de la proaspătul ales Președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, până la cei care te întâmpină la intrare, uneori zâmbitori, alteori ceva mai sobri, întregul sistem se pune în mișcare la Strasbourg. Pe bună dreptate, micul orășel francez cu aer nemțesc devine, pentru câteva zile, cel mai fierbinte punct al Uniunii Europene.
„Săptămâna Juncker”
Săptămâna 14 – 17 iulie este o săptămână dedicată prin excelență unei sesiuni plenare de mare importanță. „Nimic nu este mai important în această săptămână decât alegerea lui Juncker la șefia Comisiei Europene”, afirmă Adina-Ioana Vălean, proaspăt aleasă vicepreședinte al Parlamentului European, vădit mândră de prima ședință plenară deschisă în limba română, a cărei premieră a avut loc în timpul zilei de luni (-n.red. – 14 iulie). „Vor mai urma și altele… doar eu mai am una săptămâna aceasta, cine știe câte mai are și doamna Crețu”, continuă, fără a-și putea ascunde însă aerul de satisfacție și mândrie: prima ședință plenară în limba română a avut loc sub prezidarea domniei sale, europarlamentar PPE.
„De ce să-i tai aripile atât de brusc?”
Discuția se tensionează însă rapid în momentul dezvoltării subiectului Republicii Moldovei. Europarlamentarii români sunt prin excelență nemulțumiți de fermitatea cu care problema aderării a fost tratată în Parlamentul European de către Jean-Claude Juncker. „De ce să afirmi cu atâta tărie și să-i spui Moldovei că nu va adera, și să-i tai aripile așa de brusc, când ea știe deja cu siguranță că n-are nicio șansă să adere în următorii cinci ani?” susține Theodor Stolojan, și pe bună dreptate, privind strict din punctul de vedere al europarlamentarului român, o abordare care pe neamțul Juncker, alături de alți naționaliști fierbinți ai momentului, cum ar fi francezii sau britanicii, nu l-ar îndupleca de niciun chip. Din contră – sunt voci care susțin că o asemenea politică a fost formulată tocmai pentru atragerea acestora. Să fie oare acesta adevărul…? Ni se confirmă de către europarlamentarii români că numărul de voturi „pentru” demonstrate lui Juncker, de 422, nu este unul chiar atât de mic. „Grupurile PPE și S&D, adunate, dau mai puține voturi – ceea ce înseamnă că Juncker a fost votat și de alții”, susține Adina Vălean, în tentativa de a explica faptul că alegerea lui Juncker nu a fost atât de „la mustață”, cum ar susține opozanții. „Între noi fie vorba, nici Schulz nu a fost ales cu o majoritate covârșitoare. Trebuia ca și Juncker să aibă parte de același tratament…” ne confirmă un alt europarlamentar – ceea ce demonstrează că talerele trebuie să fie egale.
Ieri adversari, astăzi aliați. Și perdantul…?
După cum spunea și Juncker, „sunt un președinte ales, însă nu voi fi servitorul nimănui”. Egalitatea urmează a fi demonstrată de-a lungul următorilor cinci ani. „Cu mare plăcere mă voi război cu dumneavoastră, domnule Juncker, de-a lungul mandatului”, anunță Farage cu zâmbetul pe buze în încheierea discursului, în timp ce Juncker îi dă replica imediat ce are ocazia: „De fapt, domnul Farage nu vrea să se afle că a votat cu mine…”, iar râsete și zumzete urmează acestei declarații. „Este doar un joc de culise… în orice parlament se întâmplă astfel de lucruri, de ce aici ar fi altfel?” Este explicația găsită de un vizitator al acestei sesiuni plenare, iar gândul îmi zboară către această idee: oare? Îmi este greu să cred. Desigur, dacă nu se uită chiorâș unul la celălalt la fiecare colț al interminabilului Parlament, aceasta nu înseamnă că Juncker și Farage împărtășesc aceleași viziuni. Este o diferență între combaterea de idei și concurența fizică, propriu-zisă… de altfel, chiar Verhofstadt părea extrem de încât astăzi de alegerea lui Juncker ca șef al Comisiei Europene. Un gest greu de crezut, uitându-ne doar la câteva luni în urmă, nu mai mult de două: adversari redutabili atunci, astăzi cei doi și-au întins mâna și s-au declarat aliați – pentru o Europă mai bună, mai unită, mai puternică, mai aproape de cetățean. Iar perdantul, așa cum Farage l-a numit pe Schulz, își continuă lucrul în aceeași manieră sobră, strict nemțească: „puteți lăsa felicitările pentru mai târziu, am niște lucrări de încheiat!”
În limba campionilor mondiali
Lucrările rămase nefinalizate erau, de fapt, răspunsul la sesizarea eurodeputatului grec, al cărui cuvânt nu a fost ascultat, întrucât Le Pen a fost desemnată să vorbească în numele neafiliaților. „Aceasta ce înseamnă, că eu, ca eurodeputat grec, din partea Partidului Comunist, nu voi putea lua niciodată cuvântul în cadrul Parlamentului European, pentru simplul motiv că nu sunt afiliat unui grup politic?” Schulz îi răspunde concis, „cunoașteți regulile; sigur, vă vom lua sesizarea în considerație și o vom analiza, există însă aceleași reguli pentru toți, pe care cu siguranță le cunoașteți”. Și astfel ședința de plen se încheie, sau, mai bine zis, Schulz o declară încheiată – întrucât felicitările continuă să curgă pentru Juncker. „Felicitările mele, domnule Juncker, mă bucur că s-a oficializat astăzi rezultatul așteptat de toți!”, am ocazia să aud pe holurile Parlamentului, iar ironia mă gâdilă suficient de tare, cât să mă facă să zîmbesc: da, se știa deja că Juncker va fi președinte; întrebarea era, de ce manieră? Iar voturile demonstrate astăzi arată că Juncker va avea un mandat dificil de dus la bun sfârșit.
„Am avut poziția de președinte al Eurogrupului, o poziție pe care n-o mai râvnesc, pentru că știu cât e de dificil. Și probabil că la fel voi spune și peste următorii cinci ani.”, afirma acesta, în cadrul discursului dinaintea exprimării voturilor. Tot ce e posibil; deși euroscepticii nu sunt grupați, se anunță a fi cel puțin o voce gălăgioasă a Parlamentului, dacă nu chiar mai mult de atât. E adevărat, aduși împreună, n-au reușit să ajungă la un numitor comun – e greu de crezut, în condițiile în care vii să reprezinți un popor în Parlamentul European, cum susținea cu fermitate Marine Le Pen, și nu o ideologie de grup politic. Zarurile au fost însă aruncate, iar laurii îi revin acum lui Juncker. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului! Sau, după cum chiar acesta îi spunea, pe un ton zâmbind și ușor arogant, lui Schulz, „Să vorbim, domnule președinte, în limba campionilor mondiali…”
Andra AVRAM
.
.
