de Robert Lupițu
”Dacă pentru visul american merită să mori, pentru cel european merită să trăiești”, spunea, în mod elogios, Jeremy Rifkin, un consilier american al fostului președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi. De la an la an, proiectul și visul integraționist european a lăsat la o parte suplețea și a preluat, cu persistență, crize. 2015 este clipa apogeului. Nicicând, de la temeliile părinților fondatori și până în prezent, Europa nu a fost supusă unei crize multi-dimensionale sau a unui ”careu” de astfel de provocări.
2015 este anul în care visul european a ajuns pe marginea prăpastiei. CaleaEuropeana.ro vă propune o incursiune în rândul celor mai importante momente în care exportul bunăstării europene și al pacifismului a fost înlocuit de importul de teroare, haos și insecuritate. Cum au reacționat liderii instituțiilor UE și ai statelor membre și cum au gestionat carențele de imagine? Care au fost cele mai greu încercate țări? Ce soluții a furnizat ”politica summit-urilor”, într-un an în care am avut 8 reuniuni europene la nivel înalt?
Modelul de atracție europeană bazat pe unitate, bunăstare și pace, un succes ce a adus laolaltă 28 de state și societăți, altădată nucleu al soft power-ului UE, a fost sistematic zdruncinat. ”Nu prea există spirit european în această Uniune și nu prea există uniune în această Uniune”, spunea Juncker în discursul despre Starea Uniunii. Acesta este enunțul care sintetizează anul ce tocmai se încheie, în care Europa a acoperit teroarea pariziană cu un marș al solidarității, a girat fără să fie întrebată un acord la Minsk care conduce Ucraina spre un conflict înghețat, a găsit resurse după ce Grecia a devenit primul stat european în incapacitate de plată, a asistat la scindarea Vestului și Estului în chestiunea migranților și s-a îmbrăcat, neputincioasă, în albastru-alb-roșu, în semn de pios omagiu pentru încă un moment de teroare la Paris, al doilea în nici 365 de zile.
Chestiunea ucraineană
Vedetă geopolitică a summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius din 2013, cauză de încordare a mușchilor pentru Vladimir Putin în 2014 și punct de inflexiune pentru politica de vecinătate a Uniunii Europene în același an, Ucraina a scăzut treptat în intensitatea preocupărilor europene în 2015. Prezența cuplului franco-german la negocierile de la Minsk nu a fost contestată, liderii UE primindu-i la primul Consiliu European al anului pe Angela Merkel și Francois Hollande cu felicitări pentru anduranța celor 17 ore de tratative. Ulterior, transformarea discursului german, care îndemna la o viziune holistică asupra relațiilor cu Rusia și-a găsit adepți, atât președintele Comisiei Europene, cât și premierul Italiei, arătând gânduri împăciuitoare. Și această chestiune, a abordării europene privind Rusia și Ucraina, a produs animozități de-a lungul unității europene până spre finalul anului, când state precum Italia evaluau posibilitatea neprelungirii sancțiunilor împotriva Moscovei, spre nemulțumirea statelor din dimensiunea estică a UE.
Grecia: spartul farfuriilor, încheiat cu o Zorbă a unității
”Bine ați venit în Europa, locul unde pentru orice problemă avem un summit”. Cam așa s-ar putea simplifica situația economică a Greciei conduse de guvernul populist al lui Alexis Tsipras. Numeroase reuniuni ale Eurogrupului și ale liderilor din zona euro nu au putut preveni incapacitatea tehnică de plată a datoriei Greciei către FMI și mascarada numită referendum, însă, ulterior, au găsit formule financiare de peste 80 de miliarde de euro – sprijin eșalonat – pentru ca Atena să demareze un serios proces de reforme, privatizări, consolidare fiscală etc..
Scindarea sau Cortina internă: fluxul de migranți și criza refugiaților
Chestiunea migranților și anxietatea generată de zecile de mii de refugiați care au luat cu asalt Europa au cunoscut o evoluție similară crizei economice elene. Granițele UE (nu oricare, ci cele Schengen) au fost incapabile să stăvilească fluxurile de persoane (40.000 și 120.000, cum au fost împărțiți pentru repartiție) venite dinspre Orientul Mijlociu, în timp ce liderii europeni negociau cote obligatorii și înființarea centrelor de primire, recurgeau la avertizări publice legate de suspendarea fondurilor UE și votau asupra planului de redistribuire printr-o majoritate calificată care a adus un mare deserviciu unității europene.
Paris, simbolul radicalismul și extremismului violent
Anul 2015 va rămâne unul negru în istoria Parisului, despre care puțini știu că în primii ani ai construcției europene a refuzat găzduirea instituțiilor comune ale proiectului european. După ce, pe 7 ianuarie, redacția publicației satirice Charlie Hebdo din Paris a fost atacată, 17 persoane căzând pradă trăgaciului armelor celor ce au îmbrățișat ideologia radicală, extremistă și violentă a terorismului, pe 13 noiembrie, capitala Franței a înmărmurit după o serie de atacuri teroriste care au curmat viața a peste 130 de oameni.
Citiți și Retrospectivă 2015: Anul crizelor care au zguduit Europa
Haosul și teroarea cuprindeau din nou Europa, de această dată cu o altă criză în desfășurare: migrația. Interconectate prin puterea efectelor și prin decizia Franței de a activa, măcar simbolic, clauza de solidaritate prevăzută în Tratatul UE, cele două elemente de presiune de pe agenda europeană au condus spre un summit al liderilor țărilor UE cu Turcia, țară de tranzit major pentru migranți și actor regional important în ecuația teroristă. În paralel, Franța, prin intermediul președintelui său și printr-un ego al statutului de mare putere europeană și internațională (cel puțin juridic) a urmărit să dinamizeze implicarea europeană în lupta globală împotriva terorismului, căutând consens la Washington, Londra, Berlin, Roma și Moscova.
De la crize europene la state și lideri: Franța, cea mai greu încercată țară și ”anul de foc” al lui Hollande
În mod inevitabil, ”careul” de crize ale Europei constituie o inerentă imagine pentru portretul anual al UE și al statelor membre și o carte de vizită (sic!) pentru liderii lor.
Țintă a două atacuri teroriste, ferm angajată în procesul de repartizare și primire a cotei de refugiați asumate în pofida amenințării teroriste, gazdă a celui mai important eveniment mondial privind schimbările climatice, parte a negocierii situației de securitate din Ucraina, membru permanent al Consiliului de Securitate ONU care a pledat pentru reformă și prima țară care a activat clauza de solidaritate a Uniunii Europene. Aceasta este Franța anului 2015, membru fondator al construcției europene și de departe cea mai greu încercată țară a Uniunii Europene. Patrie a iluminismului și a modernilor cugetători, simbol al respectării drepturilor omului și țară promotoare a multiculturalismului, Franța a încasat în acest an lovituri dure, însă a furnizat un exemplu de unitate și tact pe timp de criză și fără ca cetățenii săi să decadă în latura populistă și naționalistă, prevenind câștigarea alegerilor regionale de către formațiunea euroceptică și europopulistă Frontul Național.
La acest capitol, al celor mai greu încercate țări din UE, o mențiune merită atribuită și Greciei, țară înglodată de datorii, condusă de un guvern care își asumase măsuri iresponsabile și punct de intrare pentru migranți și refugiați. Totodată, din această perspectivă, o atenție sporită pentru 2016 trebuie acordată Poloniei, un model european de succes, dar care în prezent înregistrează o transformare politică mai conservatoare și eurosceptică. Evenimentele finalului de an (proteste, viziune diferită privind chestiunea migranților față de vechea guvernare, reforma controversată a Tribunalului Constituțional) prevestesc un an dificil în cea mai influentă țară estică a Uniunii Europene și gazdă a summit-ului NATO din 2016.
Leadership în UE: ”anul de foc” al lui Hollande
Leadership-ul european, acest miraj după care adesea tânjim, iar în alte dăți îi criticăm aspru inconsecvență și lipsă de viziune, a fost supus în 2015 unor provocări în urma cărora așteptările, cu siguranță, vor crește.
Privind în retrospectivă, cea mai dificilă misiune a avut-o, din multiple puncte de vedere, liderul de la Elysee, Francois Hollande. Președintele francez a fost pus în fața celor două situații critice în care a trebuit să gestioneze eșecul de securitate pe timp de criză internă, cât și externă. Mai mult decât atât, s-a aflat în apăsătoarea postură de a încerca să scape de sub eticheta de prezență auxiliară a cancelarului german, Angela Merkel, fie că vorbim de acordurile de la Minsk, criza datoriei elene sau situația refugiaților. Fără a fi glorificat în presa momentului, Francois Hollande a ținut unul dintre cele mai consistente discursuri în fața celei de-a 70-a Adunări Generale ONU, vorbind fără echivoc despre reformă, despre evitarea recurgerii la dreptul de veto și despre exemplul Franței în acest sens.
Mai mult decât atât, Hollande nu a întors spatele problemei europene a refugiaților în contextul atentatului terorist și a manifestat disponibilitatea Franței de a primi migranți și solicitanți de azil. Pe ultima sută de metri, ”anul de foc” al lui Hollande s-a încheiat cu un mare succes extern și o cvasi-liniște internă: acordul mondial privind schimbările climatice semnat la Paris de peste 200 de entități și prevenirea câștigării alegerilor regionale din Franța de către Frontul Național, în pofida faptului că scrutinul a readus în pole-position partidul de centru-dreapta al lui Nicolas Sarkozy. Evenimentele sunt cu atât mai importante cu cât s-au desfășurat în interval de o lună de la atentatele din 13 noiembrie din capitala Franței.
În dimensiunea retrospectivă a leadership-ului european nu putem să îi ignorăm pe cancelarul german, Angela Merkel, premierul britanic, David Cameron, sau pe liderii europeni Jean-Claude Juncker, Donald Tusk, Martin Schulz și Federica Mogherini.
Desemnată personalitatea anului 2015 de revista TIME, Angela Merkel a avut un an în care a trebuit să tempereze pivotarea germană spre o relație mai normală Rusia, în care îmbinat rolul polițistului bun cu cel al gardianului cel rău atât în chestiunea migrației, cât și în situația crizei grecești. Totodată, cancelarul german încheie un an în care s-au antamat și primele clivaje ale coaliției CDU/CSU-SPD și care îi anunță un 2016 greu: cu o popularitate politică internă încă ridicată pentru cei zece ani la conducerea Germaniei, dar vulnerabilă ca urmare a chestiunii migrației, criticile rivalilor politici vor fi o importantă piatră de încercare pentru liderul de la care atât Germania, cât și Europa încă mai au așteptări.
David Cameron este liderul european care pare să fi folosit anul 2015 pentru a-și lansa mizele din viitorul apropiat. Consolidat în funcția de premier al Marii Britanii după alegerile din mai, Cameron va continua cu siguranță să forțeze un proces de reformă în UE pe fondul avertizării cu un Brexit, iar crizele pe care Uniunea Europeană le întâmpină îi pot fi de mare ajutor.
Leadership-ul instituțional european se califică în acest an ca fiind deopotrivă echilibrat și polarizat. Donald Tusk rămâne ferm convingerilor cu care a preluat mandatul de șef al Consiliului European: sancțiuni contra Rusiei, dialog și reuniuni frecvente pentru ca soluțiile europene să fie cu adevărat comune. Jean-Claude Juncker continuă să reprezinte omul marilor așteptări, cu multe declarații profetice, paradoxale (îmbunătățirea relațiilor cu Rusia) și aforistice, dar de la care se așteaptă re-energizarea economiei europene. După ce a pierdut șansa de a deveni șeful Comisiei Europene, Martin Schulz a îmbrățișat în 2015 o postură echilibrată și consecventă în ceea ce privește apelul la unitatea europeană, o poziție normală din partea unui președinte al Parlamentului European și pe care o putem aștepta și pe viitor. În ceea ce privește dimensiunea diplomatică a UE, Federica Mogherini a continuat în 2015 munca precedesoarei sale pentru atingerea unui acord în cazul dosarului nuclear iranian, dar în cazul său așteptările sunt extrem de ridicate: prezentarea noii Strategii de Securitate a UE (ultima fiind cea din 2003 a lui Solana) și impulsionarea implicării europene în formatul de negociere privind conflictul Siria, având în vedere interesele UE pentru refacerea unui mediu de securitate în vecinătatea sa.
Anul european 2015 cu siguranță nu arăta așa în proiecțiile politice de acum un deceniu, ca să nu mai spunem de cele de acum 65 de ani de la primele forme ale visului european. Poate cea mai răspândită deviză europeană este că Uniunea Europeană depășește timpurile de criză tot mai puternică, tot mai unită și tot mai solidară. Să încheiem anul cu această speranță…
.
