2023 este un an care va debuta nemărginit pentru noi, lumea democratică și alianța transatlantică, cu evoluțiile în derulare ale conflictului declanșat de Federația Rusă în Ucraina și, mai ales, cu modul în care vom continua să ne raportăm la acesta. Vom trece, în mai puțin de două luni, în cel de-al doilea an al acestui război de agresiune pe care Rusia l-a pornit împotriva Ucrainei, generând urmări și consecințe multi-domeniu și transformări epocale, de la geopolitică și arhitectură de securitate europeană la securitate energetică și a aprovizionării, navigând prin crize multiple economice, sociale și politice.
Tendințele, publicate și în grupajul de prognoze semnate de experții think tank-ului ICDE – România Europeană, care vor da tonul agendei europene și transatlantice vor sta, în 2023, atât sub semnul exclamării, cât și sub cel al întrebării. De pildă, “Occidentul va continua sprijinul său de neclintit Ucraina în ciuda “epuizării” politico-sociale determinate de prelungirea conflictului și a crizelor!” sau “vor continua Europa, SUA și democrațiile lumii să sprijine fără rezerve Ucraina în fața Rusiei?”.
Un răspuns cu două variante la aceste poziționări care ar îngloba o serie de tendințe pentru 2023 ar putea fi următorul: Războiul Rusiei contra Ucrainei reprezintă prima bătălie a competiție strategice pentru supremație în secolul al XXI-lea, și anume cursa dintre democrații și autocrații și noua ordine globală. Eșecul Rusiei ar însemna o victorie de etapă a democrațiilor și un recul al autocrațiilor. Un succes al Rusiei ar îndrepta ordinea democrațiilor liberale către un declin.
Vom vedea, în 2023, dacă Occidentul și alianța transatlantică în ansamblu sunt pregătite să tranșeze în favoarea lor prima bătălie dintre democrații și autocrații. De asemenea, la aceste două opțiuni de răspuns, care vor domina, probabil, marile teme de pe agenda europeană și transatlantică, deci și a politicii externe a României, trebuie să atașăm o certitudine: 2023 va fi anul când, inevitabil, Uniunea Europeană se va întoarce și către provocările sale interne, care nu sunt puține, și cărora va fi nevoită să le ofere răspunsuri. De ce? Pentru că 2023 setează cadrul anului electoral 2024, iar rezultatele alegerilor europene vor pregăti scenariile pentru o nouă “Urzeală a tronurilor” în care puterea și leadership-ul în instituțiile UE vor trebui împărțite, reașezând politic Europa.
Un indiciu clar în acest sens este faptul că primul summit programat al liderilor europeni în 2023, în luna februarie mai precis, va fi consacrat presiunii migrației, dosarul care a pus în piuneze unitatea europeană în anul 2015, iar summit-urile UE erau prilej de dezacorduri, nu de concordii politice.
Printre provocările la care UE va trebui să răspundă se află ajustarea modelului său de creștere economică, flexibilitatea regulilor bugetare dorită de sudici versus sobrietatea fiscală a celor din nord, și competitivitatea industrială, tehnologică și digitală la nivel global. PNRR-urile, ajustate în domeniul energiei prin ambițiosul RePowerEU, se vor afla în ultimul an de contractare, iar un moment de bilanț al acestui model de redresare și reziliență va fi necesar.
La acestea, merită să adăugăm contracțiile episodice între adepții deciziilor prin unanimitate și drept de veto, un atribut al suveranității naționale în cadrul UE, și susținătorii unui proces decizional al majorității, mai suplu și mai eficient, dar cu potențialul de a dezavantaja interese naționale.
O potențială decizie semnificativă a anului 2023, cu iz geopolitic și cu interes special și pentru România, ar fi cea a deschiderii negocierilor de aderare la UE pentru Republica Moldova și Ucraina, în timp ce Uniunea va continua să sprijine cele două țări din vecinătatea sa.
Marile puteri continentale, Germania și Franța, vor fi supuse nu doar responsabilității făuririi consensului, ci și articulării pe termen lung a propriilor lor poziții de politică externă și de securitate, inclusiv în privința unor eventuale tratative de pace între Ucraina și Rusia.
Parisul și Emmanuel Macron vor naviga mai departe între autonomia strategică a UE, sprijin și garanții de securitate pentru Ucraina, dar și garanții pentru Rusia, dar cu o solidă ancorare transatlantică. Practic, președintele Macron va continua să transpire ca un decar al scenei politicii europene, dar fără certitudinea unui trofeu concret.
Berlinul, Social-democrații lui Olaf Scholz și Verzii lui Robert Habeck și Annalena Baerbock vor avea cea mai dificilă misiune, aceea de a furniza conținut politicii “Zeitenwende” prin bugetarea consistentă a apărării, desprinderea de Rusia și asumarea unui rol de lider în acțiunea externă europeană și apărarea europeană în concordanță cu alianța transatlantică. O politică mai degrabă de travaliu după decizii cu impact în 2022 (renunțarea la Nord Stream 2, sancțiuni împotriva Rusiei, 100 de miliarde de euro pentru apărare).
La nivel transatlantic, tendințele vor întrepătrunde trei tipuri de relații: UE – SUA, UE – NATO și SUA – aliații europeni din NATO.
În planul relațiilor UE – NATO este imperioasă o nouă Declarație Comună privind cooperarea dintre cele două organizații pentru a răspunde noilor provocări și pentru a trasa calea de urmat în zone de interes strategic, precum mobilitatea militară, apărarea cibernetică sau combaterea războiului informațional. Ultima astfel de declarație datează din 2018, iar întârzierea convenirii unei foi de parcurs actualizate a parteneriatului strategic UE – NATO rămâne, deocamdată, principala restanță a relației transatlantice după revirimentul din 2021.
Relațiile dintre UE și SUA reprezintă, probabil, marele câștig al alianței transatlantice după instalarea administrației Biden, iar coordonarea cu privire la sancționarea Rusiei și sprijinirea financiară, militară, umanitară și pentru reconstrucție a Ucrainei a fost și este esențială. Miza lui 2023 este ca această coordonare să nu fie alterată și să reziste tentației loviturilor prin ricoșeu de tipul Inflation Reduction Act.
Reangajarea imediată și concretă a SUA față de securitatea aliaților europeni în ajunul invaziei Rusiei în Ucraina și după declanșarea conflictului este un succes despre care se vorbește prea puțin, dar care cântărește foarte mult, în vreme ce regiunea Asia-Pacific și China capătă o pondere tot mai însemnată în strategiile de politică externă și de securitate de la Washington. Un nou moment major în această direcție va fi summitul NATO de la Vilnius, din iulie 2023, pe flancul estic al Alianței. Tot până atunci, aliații din NATO vor trebui să pecetluiască aderarea Finlandei și a Suediei, îndepărtând astfel obiecțiile Turciei și oportunismul Ungariei și păstrând unitatea transatlantică.
Tendințele care vor profila și politica europeană și transatlantică a României, care va trece printr-un moment de cotitură politică al rocadei guvernamentale, stau sub semnul câtorva coordonate: Schengen, securitate energetică, Marea Neagră și Republica Moldova.
Aderarea la Schengen, după eșecul așezării unei decizii unite europene, se va regăsi pe agenda fiecărei discuții de la nivelul UE pe care oficialii români o vor purta cu partenerii. Subiectul își va cunoaște în 2023 deznodământul fericit sau va rămâne “piatra de moară” a integrării noastre europene. O altă direcție importantă pentru completarea integrării noastre depline în guvernanța spațiului economiilor democratice ale lumii va fi reprezentată de continuarea demersurilor de aderare la OCDE.
Capitalul politic investit în ultimii ani, acordurile majore cu SUA privind energia nucleară, reașezarea legislației privind exploatarea gazelor naturale sau acordurile regionale precum cablul electric prin Marea Neagră au transformat România în jucător important în ecuația securității energetice europene.
Nu există regiune mai delicată pentru securitatea europeană decât cea a Mării Negre, iar Bucureștiul va fi dornic să vadă la lumina zilei o strategie a administrației SUA privind regiunea Mării Negre care să ghideze acțiunea politică, economică și militară a Washingtonului în zonă și care să amprenteze și mai mult prezența Statelor Unite în acest spațiu geopolitic. În acest sens, un rol subsidiar, dar important, îl vor juca și primul summit prezidențial al trilateralei de securitate România – Polonia – Turcia pe care președintele Erdogan s-a arătat dornic să-l organizeze și summitul Inițiativei celor Trei Mări pe care România îl va găzdui, pentru a doua oară, în 2023.
Calea europeană a Republicii Moldova trece pe la București, fapt asumat de ambele maluri ale Prutului. De aceea, progresul R. Moldova în direcția deschiderii negocierilor de aderare la UE, interconectarea țării la rețelele energetice europene, sprijinirea cetățenilor acestei țări, și diluarea abilității Rusiei de a periclita viitorul european al Chișinăului vor fi priorități majore.
Războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei a determinat un răspuns transatlantic unit, o transformare fără precedent a acțiunii externe a UE, a politicii externe germane, o reconfirmare a importanței cruciale a NATO și a SUA pentru securitatea europeană și euro-atlantică, și a declanșat decizii strategice majore precum calea către NATO a Suediei și Finlandei și calea către UE a Ucrainei și a Republicii Moldova.
Aceste efecte cu impact strategic sunt suficiente pentru a demonstra că dinamica anului 2023 va fi determinată de relația dintre reziliența unității occidentale și undele de șoc care pot izbucni sau se pot intensifica pe marginea conflictului ruso-ucrainean și nu numai.
