Connect with us

EDITORIALE

2024: Anul în care punctul de cotitură ia o turnură. Se va încheia concordia transatlantică sau democrațiile liberale vor primi un respiro echivalent cu câștigarea deceniului?

Published

on

Din punctul meu de vedere, ne aflăm într-un punct de cotitură (inflection point) al istoriei“. Acestea sunt cuvintele care au însoțit, adesea, fraza “America a revenit” rostită de președintele american Joe Biden pe parcursul anului 2021, primul al președinției sale, în care a trasat miza secolului al XXI-lea ca fiind rezultatul evenimentelor despre “cine va prevala dintre democrație și autocrație“. Războiul cu premeditare declanșat în zorii zilei de 24 februarie 2022 de Federația Rusă împotriva Ucrainei, din perspectivă teritorială, și împotriva democrațiilor liberale, din punct de vedere ideologic și al preeminenței globale, a determinat resurecția gigantului adormit al economiei europene, Germania, sub forma conceptuală a unui “Zeitenwende“, care în traducere adaptată înseamnă nici mai mult nici mai puțin decât “moment de cotitură“.

Deceniul al treilea al secolului al XXI-lea a început cu zbucium, dar și cu speranță. Pandemia, crizele suprapuse și războiul au întâmpinat rezistența reedificării frontispiciului unității transatlantice sub bagheta veteranului Joe Biden, un monument de politică externă și memorie politico-instituțională care transcende veacurile 20 și 21 ale istoriei, în timpul tranziției dintre epoca Merkel și epoca post-Merkel și în cursul unei reașezări de discurs a președintelui francez Emmanuel Macron. Însuși liderul de la Elysee a setat obiectivul strategic pentru anul în care am intrat, cel al “afirmării democrațiilor noastre liberale”. Conflictul la scară largă declanșat de Rusia în Ucraina a accelerat starea de confruntare între democrațiile liberale, amenințate din exterior și subminate din interior, și regimurile autocratice ai căror principali exponenți sunt China și Rusia, secondate de Iran, Coreea de Nord și alte regimuri aidoma. 

La începutul anului ce tocmai s-a încheiat – 2023 -, am lansat o întrebare prospectivă: “Este Occidentul pregătit să tranșeze în favoarea sa prima bătălie dintre democrații și autocrații?”. Evident, prima bătălie este războiul Rusiei împotriva Ucrainei, câștigul de cauză în favoarea Occidentului fiind, de fapt, sprijinul de neclintit în favoarea Ucrainei. Ipoteza sugerată era formulată în sensul că eșecul Rusiei ar însemna o victorie de etapă a democrațiilor și un recul al autocrațiilor, dar un succes al Rusiei ar îndrepta ordinea democrațiilor liberale către un declin. 

Sprijinul de neclintit al Occidentului în favoarea Ucrainei este o chestiune de semantică. A fost Ucraina abandonată? În niciun caz. A fost Ucraina ajutată să câștige războiul? Nu. În fapt, “epuizarea” politico-socială determinată de prelungirea conflictului și a crizelor, așa numita “oboseală a războiului” a însemnat că seria compromisurilor – pe axa bipartizană în SUA și sub legământul unanimității în UE – pentru sprijinirea Ucrainei au produs cele mai bune rezultate acceptabile pentru toate părțile, nu sprijinul decisiv. Este, evident, o diferență de nuanță între a ajuta Ucraina să câștige războiul și a o ajuta să câștige pacea, deși cele două se potențează reciproc.

Cum necum, 2024 este anul în care alimentează mai multe frici concomitente generate de momentele electorale care transformă acest an într-un super maraton a cărui linie de finish va echivala cu transformarea destinelor. 2024 este anul care va schimba lumea așa cum a fost 1917 în Rusia, 1933 în Germania, 1989 în Europa și așa mai departe.

Nu mai suntem doar în epoca “momentului de cotitură”, ci rezultatele și impactul alegerilor din Europa, Statele Unite, Rusia, România, Republica Moldova și așa mai departe vor însemna că acest punct de cotitură va lua o turnură. Într-o manieră simplificată, turnura înseamnă mai multă democrație sau derive controlate spre abordări mai puțin democratice și autocrație. Într-o manieră de interogare, turnura poate fi suma răspunsurilor la întrebări precum: Va fi Ucraina abandonată? Va lua sfârșit concordia transatlantică? Vor primi democrațiile liberale un respiro echivalent cu câștigarea deceniului? Aceste întrebări, precum și răspunsurile ce vor fi formulate, sunt legate între ele. Abandonarea Ucrainei ar echivala cu o abandonare a arhitecturii de securitate europene și euro-atlantice. Finalul unei concordii transatlantice implică un răspuns negativ pentru cea de-a treia întrebare, în vreme ce prelungirea armoniei și a apei line între ambele maluri ale Atlanticului conferă un răspuns pozitiv pentru respiro-ul democrațiilor liberale.

Cea mai simplă predicție pentru acest an este cea a faptului că dictatorul rus Vladimir Putin va mai depăși o bornă în cursa detronării longevității lui Stalin. Realegerea sa la scrutinul prezidențial din 17 martie 2024 este un pariu aproape sigur, orice opoziţie reală fiind eradicată metodic în Rusia în ultimii ani. Putin, care conduce Rusia de 24 de ani, a modificat Constituţia în 2020, el fiind astfel autorizat să rămână la putere până în 2036. Stalin a condus Uniunea Sovietică timp de 29 de ani între 1924 și 1953, în timp ce Putin este la putere (ca președinte și premier) din 31 decembrie 1999. Reînscăunarea lui Putin va semnifica, aproape cert, semnalul prelungirii agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei.

La nivel european, alegerile pentru Parlamentul European, programate pentru perioada 6-9 iunie 2024, vor pregăti scenariile pentru o nouă “Urzeală a tronurilor” în care puterea și leadership-ul în instituțiile UE vor trebui împărțite, reașezând politic Europa. Ursula von der Leyen este aparent favorită pentru un nou mandat la șefia Comisiei Europene, depinzând evident de susținerea Franței și a țării sale, Germania, care acum este condusă de o coaliție ce ține în opoziția partidul acesteia. Istoria ultimelor două decenii ale scrutinelor europene arată un recul al forțelor de centru-dreapta, cu PPE nemaifiind în poziția de a impune majoritatea liderilor UE, în vreme ce majoritatea tradițională pro-europeană cu Socialiștii Europeni pentru numirea Comisiei Europene a necesitat cooptarea și altor forțe pro-europene precum liberalii. Mai multe forțe pro-europene care compun o majoritate înseamnă, evident, salvarea Europei de la înecarea în iliberalism și extremism, dar semnifică o arie mai extinsă de compromisuri, negocieri de poziții de cheie etc. Un scenariu este acela al prelungirii actualei configurații în care PPE va păstra președinția Comisiei Europene și președinția Parlamentului European pentru jumătate de mandat, cealaltă jumătate revenind Socialiștilor Europeni, cu un lider Renew Europe instalat președinte al Consiliului European și cu Socialiștii păstrând poziția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate. La momentul actual, popularii europeni și liberalii dețin mai multe poziții în Consiliul European decât socialiștii, aflați într-un ușor declin, ceea ce poate modifica raportul de forțe la negocieri, în funcție rezultatele alegerilor. Un alt scenariu implică o împărțire a pozițiilor de vârf între PPE și Socialiști, cu poziții secundare pentru liberali, fiind preconizat faptul că PPE și PES vor păstra cele mai multe mandate în Parlamentul European, dar având în vedere și faptul că la nivelul guvernelor naționale există coaliții pestrițe și coabitări între mai multe culori politice. O componentă cheie a scenariului în vigoare care va trebui evitată va fi reprezentarea Estului european la vârful garniturii celor mai importanți lideri – președințiile Comisiei Europene, Consiliului European, Parlamentului European și Înaltului Reprezentant. După mandatul 2014-2019, când Donald Tusk a devenit primul om politic din Europa ex-comunistă care a preluat frâiele unei instituții UE, Consiliul European, liderii din Est au preluat doar poziții secundare – de vicepreședinte – în Comisia Europeană sau Parlamentul European. Faptul că în mai 2024 se împlinesc 20 de ani de la cel mai mare val de extindere a UE – cu zece state din Europa Centrală și de Est și din Mediterană -, aproape că obligă moral liderii UE să țină cont de această aniversare în distribuția geografică a puterii. În mod cert, aceste negocieri implică și oportunități pentru România, stat aflat în prima linie a conflictului declanșat de Rusia în Ucraina, un partener statornic al sprijinului pentru Ucraina, un avocat indispensabil al demarării procesului de extindere a UE către Ucraina și Republica Moldova și un stat membru care a ales calea stabilității politice a unei mari coaliții. Suficiente calități, am putea spune, pentru a aspira la președinția Consiliului European, la roluri cheie în Parlamentul European și la poziții și portofolii cu greutate în Comisia Europeană. Fundamentale vor fi și alte negocieri cheie: definirea agendei strategice a UE 2024-2029, viitorul procesului de extindere și al procesului de reformă a Uniunii Europene, cu accent pe sistemul de vot (unanimitate, veto, majoritate calificată) în chestiuni de politică externă, politici fiscale și economice, revizuirea bugetului european, sprijinul pentru Ucraina etc.

Și fiindcă alegerile europene vor marca debutul unor negocieri de la care este așteptat fumul alb, importanța specială a anului 2024 din această perspectivă a reînnoirii conducerilor instituțiilor occidentale cuprinde de această dată, pentru prima dată după un deceniu, și Alianța Nord-Atlantică. Cu Jens Stoltenberg, al doilea cel mai longeviv secretar general al NATO după un mandat prelungit de patru ori, aflat la final de drum, NATO trebuie să îi găsească un înlocuitor într-o cursă în spatele ușilor închise, cu reguli nescrise și care ar trebui decuplată de alegerile europene și campania electorală din SUA, după cum atenționează unii specialiști. Și decorul politic al acestui proces amplifică importanța momentului, având în vedere că președintele american Joe Biden îi va reuni pe toți liderii statelor la NATO la Washington, în perioada 9-11 iulie 2024, pentru summitul aniversar de 75 de ani de la înființarea Alianței. Realitatea este aceea că alegerea unui secretar general al NATO s-a dovedit dificilă, deși procesul este, teoretic, mult mai suplu, în pofida regulii consensului. La această situație au contribuit mai multe ingrediente: experiența politico-diplomatică a lui Stoltenberg, rolul său de mediator și făuritor de consens, alegerea lui Donald Trump la Casa Albă în 2016 și menținerea unității transatlantice în acele vremuri încercate, apetența Franței pentru un secretar general dintr-o țară UE, nu doar europeană (complicat pentru britanici), dorința cvasi-generală de a numi în premieră o femeie în această poziție și dorința mai reținută de a numi pe cineva din Europa de Est, într-o logică semnal pentru importanța regiunii în contextul conflictului ruso-ucrainean. În cazul NATO, simbolistica aniversării a 20 de ani de la extinderea către țările baltice, Bulgaria, România, Slovacia și Slovenia ar putea să nu fie de folos unui candidat din Est din cauza abordărilor tranșante și extrem de vocale împotriva Rusiei. Acest proces va atrage de la sine și o decizie în ceea ce-l privește și pe secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, primul român și est-european în această funcție și cel mai longeviv, în egală măsură, cu aproape 5 ani de mandat. Limpezirea acestei situații are un potențial impact și asupra scenei electorale din România, care după alegerile europene din iunie va intra într-o suită de alegeri locale (septembrie), parlamentare (noiembrie – decembrie) și prezidențiale (noiembrie – decembrie). De asemenea, decuplarea acestui proces de numire a viitorului secretar general al NATO de negocierile pentru liderii instituțiilor UE este evident necesară. În primul rând, pentru că numirea unui secretar general al NATO, prin tradiție european, nu este o tratativă europeană, ci una nord-atlantică. În al doilea rând, cuvântul cu cea mai mare greutate îl are întotdeauna președintele Statelor Unite, iar Joe Biden ar putea râvni să-l prezinte pe succesorul lui Stoltenberg, numit în fruntea NATO în epoca Obama, la summitul aniversar de la Washington, rămânând trei luni până la preluarea mandatului. Iar dincolo de criteriile intens discutate – prima femeie secretar general, primul est-european în această poziție etc. – următorul secretarul general al NATO va trebui să mai corespundă unei potențiale realități potrivnice: revenirea lui Donald Trump la Casa Albă sau pierderea scrutinului prezidențial de către Joe Biden în favoarea altui candidat republican. Fie că este vorba de actualul prim-ministru olandez Mark Rutte, de prim-ministrul danez Mette Frederiksen sau de altcineva, această calitate a gestionării oricărui lider de la Casa Albă pare a fi primordială și indispensabilă.

Această cronologie transatlantică a lui 2024 se încheie invariabil cu cel mai important moment: cursa pentru Casa Albă și pentru poziția de cel mai puternic lider al planetei. Alegerile prezidențiale din SUA din 5 noiembrie 2024 vor reprezenta fie o reeditare a duelului Biden – Trump din 2020, fie o bătălie între președintele în funcție și un alt candidat republican dacă Donald Trump nu poate candida din cauza acțiunilor în justiție asupra sa. Nu trebuie excluse nici scenarii de tip “black swan” în care o candidatură a lui Biden ar fi vulnerabilizată de vârsta sa înaintată, octogenarul democrat fiind deja cel mai vârstă președinte care a fost ales în Statele Unite. Dacă se înfăptuiește scenariul în care Joe Biden câștigă, cuplat cu scenariile unor evoluții pozitive pentru forțele pro-europene în UE, concordia transatlantică va rămâne în vigoare. Scenariul în care Donald Trump revendică pentru a doua oară Biroul Oval vine cu istoricul relațiilor complicate din perioada 2016-2020, dar în cu totul altă epocă. Una în care dezbinarea transatlantică poate fi sinonimă cu înfrângerea strategică a Occidentului democratic în cursa cu autocrațiile. În același registru, sprijinul pentru Ucraina ar putea avea de suferit, favorizând orice evoluție sau sigilare a conflictului în favoarea Rusiei. iar cursa pentru supremație cu China ar putea căpăta noi accente confruntaționale, diferite de cele dintre administrația Biden și regimul lui Xi Jinping. Există și scenariul în care realegerea lui Donald Trump ar poate să nu altereze decisiv relația transatlantică prin utilizarea punților create în perioada 2016-2020. Europenii au intensificat creșterea bugetelor apărării, Germania a promis că va injecta bani înspre 2% din PIB pentru apărare, aliații din Europa Centrală și de Est au avut o linie de comunicare pozitivă cu administrația republicană, Berlinul a oprit orice supapă prin care ar fi putut curge gaz rusesc via Nord Stream 2, UE și SUA au demarat o serie de acorduri de cooperare care ar putea fi văzute “business wise” de către Trump, iar țări precum România au demarat împreună cu SUA proiecte emblematice de tipul primului reactor modular de mici dimensiuni, originea cooperării energetice americano-române fiind chiar o declarație prezidențială semnată de președinții Trump și Iohannis la Casa Albă în 2019. În mod cert, rezultatele alegerilor din SUA vor stabili nuanța pozitivă sau negativă a răspunsurilor la aceste două întrebări: Va lua sfârșit concordia transatlantică? Vor primi democrațiile liberale un respiro echivalent cu câștigarea deceniului? Ambele întrebări au ca punct de plecare re-sincronizarea alianței transatlantice după alegerile prezidențiale din SUA în 2020 și recompunerea partiturii comune a democrațiilor liberale Europa, America de Nord și Asia-Pacific în competiția pentru supremație cu regimurile autocratice de la Beijing și Moscova, în principal.

Să nu uităm de impactul cel mai puternic…. maratonul electoral din România și scrutinul prezidențial de peste Prut. La București se va încheia o eră. Epoca deceniului prezidențial a lui Klaus Iohannis la lua sfârșit în decembrie 2024, concomitent cu debutul mandatelor pentru liderii marilor instituții UE. Va fi, în egală măsură, un moment de bilanț, un punct de cotitură și începutul unei noi epoci. Scenariile pentru destinul politic al României vor fi, din nou, între două opțiuni: 1) o Românie pro-europeană, atașată valorilor democratice și euro-atlantice și o insulă de stabilitate într-o regiune complicată și 2) o Românie care poate aluneca înspre populism, iliberalism și extremism. Nu decisiv, dar suficient cât să șifoneze traiectoria României. Prima opțiune este, evident, varianta de dorit, dar numai în această formulare nu oferă garanția cuprinderii unor obiective macro precum transformare economică, racordarea procesului de dezvoltare la marile tranziții gemene ale Europei – digitală și verde/ energetică -, desăvârșirea ciclurilor de integrare europeană într-un orizont acceptabil prin aderarea la zona euro, transpunerea aderării treptate în spațiul Schengen într-o impulsionare fără precedent a infrastructurii navale (portul Constanța, canalul Dunăre-Marea Neagră, Dunărea) și rutiere, și așa mai departe cu seria exemplelor care pot semnifica “descătușarea și atingerea potențialului“. Opțiunea pro-europeană are scenariile sale de reașezare a compartimentelor în edificiul politic autohton, fie prin continuarea marii coaliții PSD-PNL, fie printr-o alianță a forțelor de dreapta, în funcție de rezultatele voturilor. Pe de altă parte, viabilitatea scenariilor va depinde de primele alegeri, scrutinul pentru Parlamentul European, care vor reprezenta barometrul pentru alegerile naționale din toamna anului. Ele vor da startul unor schimbări, adaptări, ajustări sau consolidări, în timp ce decidenții de la București vor trebui să negocieze poziții cheie pentru România la nivel european, precum portofoliul de comisar european pentru mandatul 2024-2029. Cel mai așteptat scrutin, cel prezidențial, este lipsit de certitudine. Este o situație specifică atingerii limitei constituționale a mandatelor prezidențiale cum s-a întâmplat în 2014 și 2004. Acest calendar complicat are, însă, și o continuitate mai limpede pentru următorii trei ani, privați de orice examen electoral și care teme decisive pentru viitorul acestei națiuni ar avea șansa să fie abordate constructiv, nu în logica ștampilei pe un buletin de vot. În timp ce ne vom decide propriul destin, vom privi și către destinul Republicii Moldova, ai cărei cetățeni sunt chemați la urne la finele lui 2024 pentru a alege între continuarea drumului de integrare europeană, cu perspective deja ancorate în decizii, întruchipată de Maia Sandu și orice alte opțiuni care nu au cum să proiecteze imaginea viitorului european. Spre deosebire de România, scrutinul prezidențial din Republica Moldova are un impact electoral și pentru 2025, când partidul pro-european Maiei Sandu va fi în cursa alegerilor parlamentare din postura formațiunii care deține majoritatea absolută în legislativul de la Chișinău.

2024 este anul în care punctul de cotitură va lua o turnură…

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Op-ed | Annalena Baerbock, șefa diplomației germane, la 20 de ani de la marea extindere a UE: Fiecărei generaţii îi revine o misiune. Avem misiunea de a apăra și consolida proiectul european

Published

on

© Official Photo (Courtesy by German Embassy to Romania)

de Annalena Baerbock, ministrul de federal al afacerilor externe al Germaniei

Se auzea imnul european, pe cer străluceau focuri de artificii aurii. Oameni care nu se cunoșteau de loc se îmbraţişau. Mă număram  şi eu printre ei atunci, pe 1 mai 2004, sărbătorind acest moment european special pe podul de peste Oder, între oraşul Frankfurt din Germania de Est şi oraşul Słubice din Polonia de Vest: Estul şi Vestul se uniseră, în sfârşit, în Uniunea Europeană. Aproximativ 75 de milioane de oameni din Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Ungaria şi Cipru aveau să devină în acea noapte parte a familiei UE. Ulterior li s-au alăturat şi vecinii noştri din Bulgaria, România şi Croaţia.

Simțul responsabilităţii, curajul şi viziunea oamenilor din ţările candidate la aderare, de la Marea Baltică până la Marea Mediterană, au făcut atunci posibilă această mare sărbătoare, ei fiind cei care au demarat hotărâţi îndelungatul şi anevoiosul proces reformator şi de armonizare.

Pentru mine, în calitate de ministru Federal al Afacerilor Externe, data de 1 mai demonstrează că fiecărei generaţii îi revine o misiune proprie. După cel de-al Doilea Război Mondial, generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri au înţeles că reconcilierea reprezintă fundamentul unei Comunități Europene a păcii. Noi, germanii, nu avem niciodată voie să uităm că tocmai nouă, celor care am adus războiul şi distrugerea asupra la atât de multi oameni, ni s-a permis, astfel, să păşim pe calea păcii şi a prieteniei. Generaţiile anterioare au creat o Uniune Europeană a libertăţii ca să trăim, muncim şi să activăm într-o lume liberă, de la Atlantic până la graniţa cu Rusia.

Generaţia acestui mare val de extindere a trebuit să-şi asume atunci curajul de a nu se lăsa intimidată de rezistenţe şi mesaje populiste. Ca de pildă în Germania, unde cu ani în urmă,  pe fondul unei rate crescute a şomajului,  erau alimentate temeri legate de “instalatorul polonez”. Aşa cum spunea fostul preşedinte Federal Walter Scheel este, însă, datoria politicului “să facă ceea ce trebuie şi să o facă într-un mod popular”,  în loc să cedeze în fața curentelor de opinie. Dacă social media ar fi existat deja atunci, mă întreb dacă dezbaterile ar fi luat, poate, un alt curs. Însă, din ură, populism şi veşnice reticenţe nu poate să se dezvolte nimic bun și promiţător.

Generația noastră se confruntă astăzi cu misiunea de a apăra și consolida proiectul european de pace și libertate, chiar dacă pentru aceasta este nevoie de extrem de multă energie.  Războiul de agresiune declanșat de Rusia împotriva Ucrainei evidențiază clar și cât se poate de brutal că pacea, libertatea și bunăstarea noastră în Europa nu sunt nicidecum de la sine înțelese. Pentru a ne proteja Europa, avem nevoie de aceleași valori după care s-au ghidat generațiile de dinaintea noastră atunci când au construit Europa noastră comună: responsabilitate, curaj și viziune.

Noi, Uniunea Europeană, alături de prietenii și aliații noștri, ne apărăm valorile și securitatea. Suntem ferm alături de Ucraina, atâta timp cât va fi nevoie. Alături de țara care de peste doi ani aduce sacrificii enorme pentru un viitor în libertate și democrație, în timp ce se îndreaptă ea însăși cu pași repezi pe calea spre aderarea la Uniunea Europeană.

Cel târziu de la debutul războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei am înțeles un lucru: extinderea Uniunii noastre Europene reprezintă astăzi și o necesitate geopolitică. Zonele gri din punct de vedere politic și geografic din Balcani sau din Estul Uniunii Europene sunt extrem de periculoase. Nu ne putem permite astfel de zone gri, întrucât pentru Putin acestea sunt o invitație la ingerințe, la destabilizare.

Uniunea Europeană este garantul libertății, democrației și al statului de drept. Ca și cu 20 de ani în urmă, milioane de europeni percep din nou oportunitatea și resimt chemarea de a deveni cetățeni ai Uniunii Europene.  Nu ne permitem ca, din nou, o generație întreagă să aștepte în anticamera UE, așa cum se întâmplă în statele din Balcanii de Vest. Nu putem să irosim șansa de a face Uniunea noastră mai mare și mai puternică și, prin urmare, și mai sigură. Uniunea noastră a păcii și libertății este deschisă să accepte noi membri.

Însă, pentru ca acceptarea unor alte state în Uniune să devină o poveste de succes, trebuie să ne asigurăm ca UE să-și păstreze capacitatea de acțiune atât în interior cât și spre exterior. În acest sens, vom dezvolta în continuare consecvent Uniunea noastră Europeană. Chiar dacă deseori ne străduim din răsputeri să identificăm modul în care o vom face, ca în orice familie mare. În acest context, o deosebită importanță îi revine experienței prețioase a statelor membre UE care au aderat începând din 2004 și care au trecut cu succes printr-un îndelungat proces de tranziție.

Pentru a îndeplini cu succes această misiune a unei întregi generații, uniunea noastră a libertății trebuie reformată. După părerea mea, în acest scop, este nevoie, printre altele, de un număr mai redus de posibilități de veto în Consiliu. Trebuie să rămânem capabili să acționăm și într-o uniune cu un număr de până la 35 de membri. Ceea ce înseamnă și să luăm mai des decizii cu o largă majoritate, în locul deciziilor unanime. Chiar și dacă acest lucru înseamnă ca Germania, ca oricare alt stat, să se supună votului majorității. Trebuie să adresăm împreună și cu fermitate extinderea și reformele.

A da dovadă de responsabilitate și curaj înseamnă astăzi că vom pregăti Uniunea noastră Europeană pentru ca să accepte noi țări în decursul acestei decade. Pentru ca oamenii să se poată îmbrățișa din nou, ascultând imnul european, uniți în sânul familiei noastre europene, al unei familii din ce în ce mai numeroase.

Continue Reading

EDITORIALE

#NATO75ani: Când istoria zâmbește României și suntem parte a jurământului ”Toți pentru unul și unul pentru toți” în timp ce războiul a revenit în Europa

Published

on

© NATO

Corespondență de la NATO

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe malurile nord-americane și vest-europene ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington, punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică și de succes alianță politico-militară din istorie”, a cărei promisiune solemnă cu rol de temelie este jumătatea unei fraze suple de la deja celebrul articol V: “un atac împotriva unuia dintre noi este un atac împotriva tuturor”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Între timp, de la consolidarea relației transatlantice și făurirea unei Europe mari și unitate, trecând printr-o serie de discordii nefaste chiar înainte de septuagenara aniversare din 2019, NATO a revenit la origini.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă. O Rusie care de peste 24 luni a readus războiul în Europa prin invazia sa militară împotriva unei națiuni suverane, Ucraina, și care este clasificată în documentele strategice de căpătâi ale Alianței drept principala amenințare la adresa NATO.

Practic, aniversarea jubileului de diamant al NATO coincide cu cea mai amplă transformare de doctrină strategică și de resetare a posturii militare a Alianței Nord-Atlantice de la finalul Războiului Rece. Decizia și acțiunea din zorii zilei de 24 februarie 2022 a Federației Ruse de a ataca militar Ucraina – fiind pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial când un stat suveran invadează alt stat suveran în Europa – a modificat iremediabil mediul de securitate din Europa, declanșând extinderea Alianței Nord-Atlantice, prin cooptarea Finlandei și Suediei, țări nealiniate strategic sau neutre anterior și a căror aderare la NATO a dublat granița euro-atlantică cu Rusia, a extins numărul membrilor Alianței la 32, a transformat Marea Baltică într-un lac NATO, asigurând o continuitate a flancului estic, de la nord din Oceanul Arctic până în sudul acestui flanc în Marea Neagră.

Momentul celor 75 de ani de la înființarea NATO nu mai coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este fragil, așa cum se întâmpla în 2019 când reperele erau disputele privind cheltuielile bugetare dintre fostul președinte american Donald Trump și fostul cancelar german Angela Merkel sau afirmația președintelui francez Emmanuel Macron că “NATO este în moarte cerebrală”.

Alianța Nord-Atlantică a rămas marele ring de dans în care europenii și americanii își sincronizează pașii, aproape natural atunci când crizele de natură existențială au modelat istoria NATO și conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate fără cusur.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra istoriei atunci când analizăm suișurile și coborâșurile transatlantice la 75 de ani de NATO. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003 așa au fost coborâite și tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles din 2018 într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel. Aceste tensiuni nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate. Dar, aruncarea în aer a arhitecturii de securitate europene prin războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, la frontiera estică a civilizației euro-atlantice, ne aduce mai aproape de logica Războiului Rece.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta singură securitatea europeană a devenit realitate care nu mai este sinonimă cu dezangajarea americană. Dublată de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune și de sprijinul concret pe care Europa și Uniunea Europeană îl acordă Ucrainei, asistăm la o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii și în care concurența dintre democrații și autocrații guvernează “momentul de cotitură” proclamat de Joe Biden sau Zeitenwende-ul istoric al unei Germanii care dorește să devină actor de securitate de prim rang în apărarea spațiului euro-atlantic.

Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității din 11 septembrie 2001 care a oferit puterea exemplului că principiul că “un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La exact șapte decenii și jumătate de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 32 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 35 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o amplă transformare de doctrină, nemaivăzută din epoca Războiului Rece.

Conceptul Strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener, a devenit istorie în 2022, când a fost adoptat Conceptul Strategic de la Madrid, document cardinal care așează Rusia la același nivel cu Uniunea Sovietică din anii Războiului Rece – cea mai mare amenințare la adresa securității euro-atlantice.

Și, poate cel mai important pentru un aliat precum țara noastră… România a fost în 2022 și 2023 în centrul transformărilor fără precedent în acest secol ale posturii de securitate și apărare a NATO în Europa, prin deciziile luate la summitul aliat de la Madrid, de la adoptarea Conceptului Strategic, document cardinal care tratează Rusia drept o amenințare și recunoaște importanța strategică a Mării Negre, la decizia de creștere a efectivelor forței de reacție rapidă a Alianței și de ridicare a grupurilor de luptă de pe flancul estic la nivel de brigadă dacă situația o impune.

În 2023, reuniți în capitala Lituaniei, la Vilnius, pe flancul estic, la 150 de kilometri de Rusia, liderii celor 31 de state membre ale NATO au adoptat cele mai cuprinzătoare planuri de apărare regională de la sfârșitul Războiului Rece, fapt consemnat în declarația finală a summitului.

Cele trei planuri de ultimă generație, dintre care unul pentru Marea Mediterană și Marea Neagră, concepute pentru a contracara cele două amenințări principale ale Alianței – Rusia și terorismul, prevăd 300.000 de soldați la nivel de pregătire ridicat, inclusiv o putere de luptă aeriană și navală substanțială. În premieră, aceste planuri regionale, inclusiv cel pentru Marea Neagră, vor fi puse în aplicare la nivel de scenariu în cadrul exercițiului Steadfast Defender 2024, unde 90.000 de soldați aliați se vor antrena în toată Europa, inclusiv în România. În același timp, istoria va consemna că la 75 de ani de la înființarea NATO și la 35 de ani de la căderea Cortinei de Fier, în plin proces de reînnoire a conducerii Alianței, după un deceniu cu al doilea cel mai longeviv secretar general din istoria NATO la timonă, Jens Stoltenberg, președintele Klaus Iohannis și-a anunțat candidatura pentru această funcție, având posibilitatea de a deveni primul est-european secretar general al NATO.

Acum, la Bruxelles, în prezența istoricului Tratat Nord-Atlantic, transportat în premieră de la Washington în Europa pentru a marca solemna aniversare, 32 de state membre, cu 20 mai mult decât acum 75 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de externe la o reuniune ministerială stringentă, prin urgența sprijinul pentru Ucraina, dar specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric pentru a pregăti summitul de la Washington din 9-11 iulie 2024, momentul când aliații se vor întoarce la momentul originar.

Acestea sunt și vor fi momente de referință ale călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că exixtența NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Amenințări care în ultimii cinci ani au fost fără precedent – pandemia de COVID-19 – sau clasice și despre care se considera că erau de mult timp apuse – o Rusie agresivă devenită agresoare și cu ambiții imperiale similare epocii postbelice.

Atestarea jurămintelor transatlantice este mai necesară ca oricând, la trecerea de la epoca postbelică la epoca pre-război, și în anticiparea unor transformări epocale care pot surveni și după 2024, anul în care punctul de cotitură ar putea lua o turnă după alegerile din Europa și cele din SUA. Cum necum, 2024 este anul în care alimentează mai multe frici concomitente generate de momentele electorale care transformă acest an într-un super maraton a cărui linie de finish va echivala cu transformarea destinelor. 2024 este anul care va schimba lumea așa cum a fost 1917 în Rusia, 1933 în Germania, 1989 în Europa și așa mai departe.

Va lua sfârșit concordia transatlantică? Vor primi democrațiile liberale un respiro echivalent cu câștigarea deceniului? Ambele întrebări au ca punct de plecare re-sincronizarea alianței transatlantice după alegerile prezidențiale din SUA în 2020 și recompunerea partiturii comune a democrațiilor liberale din Europa, America de Nord și Asia-Pacific în competiția pentru supremație cu regimurile autocratice de la Beijing și Moscova, în principal. Iar rolul NATO și capacitatea sa de adaptare probate în timp și prin multiple și pline de incertitudini crize sunt parte a răspunsurilor cu impactul pozitiv asupra securității euro-atlantice la întrebările de mai sus.

Ce organizație mai potrivită să evite ruptura transatlantică și să apere valorile democrațiilor liberale într-o ordine în schimbare decât o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre
Aniversarea a 75 ani de la înființarea NATO
Aniversarea a 20 ani de la aderarea României la NATO

Continue Reading

EDITORIALE

Reprezentarea Estului Europei la vârful NATO și UE: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Published

on

© Administrația Prezidențială

A trecut o săptămână de când președintele Klaus Iohannis și-a oficializat candidatura pentru funcția de secretar general al NATO, o poziție al cărei proces de desemnare este atributul negocierilor diplomatice de culise dintre statele aliate pentru a genera consensul, aceasta fiind unica opțiune pentru a-i stabili un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat este scadent la 30 septembrie 2024. Ceasul ticăie și nu.

Deși vorbim de un proces bazat pe cutume (secretarul general este un european, în timp ce comandantul militar este un american, iar SUA au mereu un cuvânt cu greutate) și reguli nescrise, arhitectura instituțională și decizională aliată este una destul de suplă din punct de vedere politic. Toate statele membre se întrunesc la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Aceeași denumire este valabilă și pentru reuniunile diplomatice la nivel de ambasadori (numiți reprezentanți permanenți) ai statelor membre, pentru reuniunile politice cu caracter militar la nivel de miniștri ai apărării (ministeriala apărării), pentru reuniunile politice cu caracter politico-diplomatic (ministeriala de externe) și pentru reuniunile la nivelul șefilor de stat și de guvern (summit-urile).

În vreme ce ambasadorii statelor aliate pregătesc deciziile pe ambele componente – politice și militare (acestea împreună cu structurile militare aliate) -, mutarea tratativelor procesului de numire a unui secretar general al NATO la niveluri decizionale superioare pune acest subiect pe agenda miniștrilor de externe (negocieri și decizie) și, ulterior, pe agenda șefilor de stat sau de guvern (fie pentru negocieri și decizie oficială, fie pentru decizie oficială).

Pe 4 aprilie 2024, când Alianța împlinește 75 de ani de la înființare, miniștrii de externe din țările NATO se întrunesc la Bruxelles pentru o reuniune ministerială al cărei rol principal este pregătirea politico-diplomatică a summitului de la Washington, din 9-11 iulie. La acel summit va trebui oficializată și decizia privind următorul secretar general al NATO.

Chiar dacă presiunea timpului pentru o decizie există sau este întrebuințată ca instrument pentru o negociere mai rapidă, întrebarea mai importantă este: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem?

Două scurte incursiuni…

4 aprilie 1949. Este semnat Tratatul de la Washington care creează Alianța Nord-Atlantică. Fondată de 12 state, zece vest-europene și două nord-americane, NATO a fost înființată pentru “a-i ține pe americani în Europa, pe germani la pământ și pe sovietici afară”. Sunt cuvintele primului secretar general al NATO, lordul britanic Ismay, într-un moment în care principala putere din Europa. Abia după șase ani, în 1955, Germania de Vest aderă la NATO, transformând politica de securitate și de apărare a țării care cauzase cel de-al Doilea Război Mondial în Europa într-o responsabilitate nord-atlantică, pe axa SUA – NATO. Urmată de apariția Pactului de la Varșovia în același an, intrarea Germaniei de Vest în NATO a transformat această țară în flanc estic al NATO. Exact cum sunt acum țările baltice, Polonia sau România.

9 noiembrie 1989. La 40 de ani de la înființarea Alianței, dispare Cortina de Fier de la Marea Baltică la Marea Adriatică prin căderea Zidului Berlinului și prin revoluțiile anti-comuniste din Europa Centrală și de Est. La acel moment de inflexiune, secretarul general al NATO era un german, Manfred Wörner, fost ministru al apărării în țara sa între anii 1982 și 1988. Germania face pașii spre reunificare, rămânând graniță estică euro-atlantică până la lărgirea Alianței, succesiv, în 1999 și 2004.

Acum suntem la 25 și, respectiv, 20 de ani de când frontiera estică a libertății, democrației și securității euro-atlantice au devenit Polonia, republicile baltice și România. De aproape zece ani, însă, Rusia renăscută din cenușa imperiului sovietic demonstrează că extinderea NATO, ca un  idealism al președintelui american Bill Clinton sub bagheta diplomatică a lui Madeleine Albright, a fost un câștig istoric pentru securitatea europeană. Momentul de cotitură din prezent, fie că-l numim inflection point, fie Zeitenwende, nu pune capăt unor epoci cumplite – WW2 sau Războiul Rece – deschizând calea spre democrație și libertate, ci zguduie sistemul de valori occidentale bazat pe libertate și reguli.

Suntem în epoca pre-război? Suntem în era pregătirii pentru război dacă vrem pace? Suntem la capitolul în care industriile de apărare naționale, europene și euro-atlantice devin priorități de prim rang ca element de descurajare și menținere a securității? Toate acestea sunt, în fond, deciziile și acțiunile practice ulterioare tuturor deciziilor politico-militare aliate din ultimul deceniu la capătul cărora Rusia a redevenit principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Polonia, țările baltice și România din 2024 sunt Germania de Vest din 1955. Dictonul lui Ismay din 1949 este readaptat în 2024: NATO există pentru a-i ține pe americani în Europa, pentru a face Europa puternică și pentru a ține Rusia la distanță.

În istoria sa mai mult decât septuagenară, NATO a avut 13 secretari generali. Cei mai mulți dintr-o țară au provenit din Olanda (trei), inclusiv cel mai longeviv și ante-penultimul (2004-2009). Tradiția ne arată că majoritatea secretarilor generali au fost miniștri de externe sau ai apărării în țările lor, deci personalități politico-diplomatice de rang secund.

Doar trei au fost prim-miniștri în țările lor. Primul: Belgianul Paul Henri Spaak, o figură proeminentă a integrării vest-europene, contemporan cu Churchill, Monet, Schuman sau Adenauer. Următorii: Danezul Anders Fogh Rasmussen (2009-2014), pentru care SUA a trebuit să facă lobby la Ankara, și norvegianul Jens Stoltenberg (2014 – prezent), cel din urmă cu o mare experiență în gestionarea relațiilor bilaterale cu Rusia și chiar un oponent al NATO în tinerețe. Ambii au fost asumați ca susținere de cancelarul german Angela Merkel și îmbrățișați de Statele Unite conduse de Barack Obama.

Din 2009, NATO a intrat într-o nouă logică de reprezentare, iar situația din prezent impune ca următorul secretar general să poată dialoga, între patru ochi, de la egal la egal cu orice lider euro-atlantic, mai ales că pe umerii săi va atârna moștenirea indubitabilă a lui Stoltenberg, un redutabil apărător și reparator al relației transatlantice. De la Biden/ Trump la Macron, de la Scholz la Duda sau Tusk, de la Orban la Erdogan, de la baltici până în sud, următorul secretar general al NATO are nevoie de considerația și aprecierea rolului său de lider politic. Firește, în momentul reprezentării publice, secretarul general al NATO va fi titularul discursului consensual al deciziilor luate de liderii țărilor aliate. De aceea, următorul secretar general al Alianței nu ar cum să fie decât un prim-ministru sau, o premieră, un președinte al unei țări aliate.

Despre semnificația candidaturii președintelui Klaus Iohannis pentru poziția de secretar general al NATO și decalogul propus am scris pe larg săptămâna trecută. De atunci, susținerea publică a Statelor Unite, Regatului Unit, Franței și Germaniei pentru premierul olandez Mark Rutte nu a fost retractată. Mai mult, există semnale că SUA își doresc o decizie la reuniunea miniștrilor de externe din 3-4 aprilie. O poziție dinspre Est a fost exprimată de ministrul de externe al Letoniei și ex-prim-ministru, Krisjanis Karins, care a reluat poziția diplomatică a țării sale, cu accent pe reprezentarea Estului european la vârful NATO și UE și ca următorul secretar general să fie dintr-o țară care își îndeplinește angajamentele pentru apărare. A apărut, totuși, o nuanță: dorința țărilor din Est de a exista discuții politice clare și deschise despre aceste candidaturi, modificând astfel tradiția unei decizii convenite între ambasadori. O poziție similară o are și Kaja Kallas, prim-ministrul Estoniei, care s-a întâlnit zilele acestea, într-un context neoficial, la Washington, cu președintele american Joe Biden. Deși este un potențial candidat la șefia NATO, Kallas este criticată ca fiind prea dură în raport cu Rusia.

De aceea, reuniunea miniștrilor de externe NATO din 3-4 aprilie 2024 va avea un rol aparte în acest proces. Cursa pare a întruchipa o bătălie politico-diplomatică Mark Rutte – Klaus Iohannis, un lider interesat de funcție și susținut de SUA, Marea Britanie, Franța și Germania versus un candidat oficial cu un program făcut public sub forma unui decalog. Ca în orice astfel de procese se pot încălzi, de pe margine, candidați care prin sprintul lor devin soluția de compromis. 

Indiferent dacă va fi sau nu o reuniune decisivă, deznodământul ministerialei de externe a NATO va fi un moment preliminar pentru celălalt și mult mai amplu proces de negociere: desemnarea liderilor instituțiilor Uniunii Europene după alegerile europene din 6-9 iunie 2024, cu Ursula von der Leyen în pole-position din partea PPE pentru șefia Comisiei Europene, cu dorința politică a socialiștilor europeni de a echilibra cu centru-dreapta la conducerea instituțiilor UE (Parlament, Consiliul European, Înalt Reprezentant, Eurogrup) și cu o forță discutabilă a liberalilor europeni în a influența agenda decizională precum în 2019, alături de toate acestea intervenind, evident, reprezentarea geografică nord-sud și est-vest.

Întrebarea rămâne: În ce moment de cotitură al istoriei euro-atlantice suntem? Definindu-l, ar trebui să avem o impresie mai clară cine sunt liderii cărora ar trebui să le fie încredințate destinele instituțiilor care ne fac mai puternici, împreună. Următoarea garnitură de lideri ai structurilor europene și nord-atlantice va avea de înfruntat transformările politice și sociale inerente din fiecare stat membru, amplificarea extremismului, crizele încă neapărate, dar un singur eveniment și efectele sale nu vor dispărea prea curând: războiul Rusiei împotriva Ucrainei la frontiera estică a civilizației euro-atlantice.

Continue Reading

Facebook

Concrete & Design Solutions

Concrete-Design-Solutions
COMISIA EUROPEANA6 mins ago

La 20 de ani de la cel mai mare val de extindere a UE, Valdis Dombrovskis cere ca membrii mai noi să nu fie lăsați în urmă și solicită o acțiune rapidă privind începerea oficială a negocierilor de aderare cu Ucraina și R. Moldova

INTERNAȚIONAL2 hours ago

Volodimir Zelenski anunță că Ucraina pregătește șapte noi acorduri de securitate: Orice mijloc de a ne spori protecția împotriva terorii rusești are o prioritate specială

CHINA3 hours ago

SUA continuă să slăbească baza militar-industrială a Rusiei și impune sancțiuni împotriva unor entități din țări terțe, inclusiv din China, pentru că ajută Moscova în războiul ilegal

SUA3 hours ago

SUA condamnă legislația georgiană de sorginte rusească privind ”influența străină”: Reduce la tăcere vocile critice. Traiectoria occidentală a Georgiei este în pericol

COMISIA EUROPEANA4 hours ago

Ursula von der Leyen condamnă violențele împotriva protestatarilor georgieni care ”își exprimă atașamentul puternic față de democrație” și își arată îngrijorarea față de ”legea privind influența străină”

U.E.18 hours ago

Marcând 20 de ani de la aderare, Polonia anunță că va găzdui un summit privind relațiile UE- SUA în perioada președinției sale la Consiliul UE din 2025

U.E.18 hours ago

Miniștrii de externe german și polonez au marcat pe cele două maluri ale râului Oder 20 de ani de la aderarea Poloniei, la indigo cu predecesorii lor la 1 mai 2004

COMISIA EUROPEANA20 hours ago

Comisia Europeană lansează o consultare cu partenerii sociali privind o potențială legislație UE pentru “telemuncă și dreptul la deconectare”

U.E.21 hours ago

Eurostat: România, în primele patru țări din UE cu cele mai mici ponderi ale angajaților care lucrează minim 49 de ore pe săptămână

U.E.24 hours ago

“Este mai bine să fii în UE!”: La 20 de ani de la aderare, Donald Tusk promite că peste cinci ani Polonia va fi mai bogată decât Marea Britanie

COMISIA EUROPEANA2 days ago

La Maastricht, Ursula von der Leyen și-a apărat mandatul în fața contracandidaților la șefia Comisiei Europene, criticându-i pe “reprezentanții lui Putin care încearcă să distrugă UE”

NATO3 days ago

Stoltenberg a discutat cu Zelenski la Kiev: Ucraina se află pe o „cale ireversibilă” către NATO, iar sprijinul va continua

ALEGERI EUROPENE 20243 days ago

VIDEO Parlamentul European a lansat clipul pentru alegerile europene, cu un mesaj de la o generație la alta: “Foloseşte-ţi votul. Sau alţii vor decide pentru tine”

INTERNAȚIONAL1 week ago

Joe Biden a promulgat ajutorul de 61 de miliarde de dolari pentru Ucraina, iar primele livrări de muniții se reiau imediat: “Nu ne înclinăm în fața lui Putin. Iată ce înseamnă să fii o superputere mondială”

COMISIA EUROPEANA1 week ago

20 de ani de la “cel mai mare val de extindere a UE”, marcați în Parlamentul European cu gândul la aderarea Ucrainei și R. Moldova: O victorie a lui Putin ar schimba harta și cursul istoriei europene

ROMÂNIA1 week ago

Ministrul Finanțelor, concluzii după participarea la reuniunile de primăvară ale BM şi FMI: România va avea parte de sprijin pentru consolidarea fiscală și creșterea investițiilor în infrastructură

ROMÂNIA1 week ago

Premierul Marcel Ciolacu anunță că ”proiectul de lege privind adoptarea salariului minim european în România” este în lucru la Ministerul Muncii: Păstrarea forţei de muncă în ţară, o prioritate

INTERNAȚIONAL1 week ago

Klaus Iohannis și Yoon Suk Yeol au adoptat, la Seul, Declarația pentru consolidarea Parteneriatului Strategic România – Coreea de Sud, cu accent pe apărare, energie și investiții

U.E.1 week ago

Șeful diplomației UE face apel la statele membre să furnizeze și interceptoare Ucrainei pe lângă muniția esențială pe câmpul de luptă

ROMÂNIA2 weeks ago

În ultimii 30 de ani, România a beneficiat de investiții de peste un miliard de euro din partea Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, subliniază directorul BERD pentru țara noastră

Trending