Connect with us

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA, NATO și est-europenii au format reduta Occidentului. Uniunea Europeană, între apetit pentru putere și actor geopolitic în șlapi

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Conferința de Securitate de la München și-a tras duminică cortina la capătul unei ediții în care marea conversație strategică îmbrăcată provocator în numele de cod ”Westlessnes” pare că a avut efectul invers: în loc să servească drept un situational awareness pentru întregul Occident purtător al responsabilității ordinii internaționale din ultimii 75 de ani, el a servit drept mijloc pentru reafirmarea desincronizării occidentale transatlantice, nu în ce privește acceptarea tranziției către o nouă ordine globală, ci în ce ține de poziționarea asumată. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Occidentul este contestat politic, cu o forță aproape simetrică, și din interior și din exterior. În interior, Occidentul are apărători, dar și detractori. Din exterior, cei care au acționat și continuă să o facă în scopul slăbirii Occidentului și-au admirat opera. Din fericire, ieșirea din sincronie a mai fost atenuată, parțial, de o coordonare SUA – NATO – Europa Centrală și de Est.

Desfășurătorul Conferinței a avut un decupaj strategic interesant. Prima zi a aparținut Germaniei. Prin vocile președintelui Frank-Walter Steinmeier și ministrului de externe Heiko Maas, Berlinul a pus reflectoarele mai mult pe Washington, decât pe Moscova sau Beijing, în ce privește îndreptarea scenei internaționale către o competiție a marilor puteri.

Cea de-a doua zi a aliniat SUA și NATO pe aceeași poziție, cu mesaje aproape la indigo privind vitalitatea și viabilitatea transatlantismului/ occidentalismului. Lui Emmanuel Macron i-a fost conferit culoarul celui mai de calibru lider internațional aflat la München. Președintele francez a vorbit mult, 60 de minute, cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”

Deloc bulversate de multiplele antiteze occidentale, Rusia și China, prin miniștrii lor de externe, și-au jucat aceeași carte patentată în lumea diplomatică. Serghei Lavrov s-a prevalat de argumentul istoriei și al împlinirii a 75 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, în timp ce Wang Yi a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA.

Europa a fost vedeta ultimei zile, când mai mulți prim-miniștri din UE, inclusiv Ludovic Orban, mai mulți miniștri de externe, dar și trei vicepreședinți ai Comisiei Europene, incluzându-l aici și pe șeful diplomației UE, au fost distribuiți în două dezbateri cu logică de politică internă europeană – O Europă care protejează – și cu ambiția unei politici externe mai puternice – O Europă care proiectează.

De la fața locului, ”trei + una concluzii” despre ce a adus Conferința din acest an pentru pulsul și dinamica relațiilor internaționale:

1. Europa ar vrea să își dezvolte un apetit pentru putere, dar este la stadiul geopoliticii în șlapi. Reformele gândite de Macron au o frână în Germania și în restul Europei

Abil și fin cunoscător al legăturilor dintre cele două componente care alcătuiesc motorul UE, ambasadorul Wolfgang Ischinger a setat cadrul discuțiilor pentru a pune în dezbatere forța comună pe care Berlinul și Paris o pot dezvolta în fruntea unei Uniuni Europene autonome și echipate strategic. Președintele Frank-Walter Steinmeier și ministrul de externe Heiko Maas au deplâns și au criticat starea de fapt a relațiilor internaționale, și anume că drumul către o nouă ordine globală generatoare de insecuritate și neîncredere este purtat SUA, Rusia și China. În egală măsură, ambii au criticat administrația americană pentru această transformare. Ideea principală: o nouă ordine este în curs de dezvoltare deoarece s-a încheiat epoca omniprezentului polițișt global american. Pe această platformă s-a așezat Emmanuel Macron, care a fost mai delicat decât în precedentele sale afirmații precum ”moartea cerebrală a NATO”. Într-un fel, parcă a șoptit simptomatic că asistăm la o slăbire a Occidentului, pentru a ridica și proiecta vocea sa peste audiența din Bayerischer Hof cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”. Scopul: pentru construirea unei Europe suverane bazată pe doi piloni ai securității europene (NATO și Europa Apărării), pentru un mod de gândire european în ce privește descurajarea nucleară, dar printr-o coordonare cu NATO și pentru pasiunea sa deja eternă privind un dialog strategic cu Rusia și pentru ”politică europeană, nu doar transatlantică” în ce privește Moscova. Între acestea s-a intercalat și veritabila frână pe care motorul european o experimentează: faptul că Germania încă nu a răspuns și nu a acționat puternic în direcția reformelor înaintate de Macron, care, după Brexit, a vizitat și Polonia, un actor înclinat mai mult spre relația transatlantică, pentru a încerca să câștige mai mult sprijin. În această frână pare că stă de fapt această mare decuplare occidentală pe care o resimțim. Asemenea președintelui francez, și liderii de la Berlin își doresc o ascensiune europeană în politica globală și nu sunt încântați de politica administrației Trump, fie și dacă ne referim numai la două exemple – Nord Stream și exigențele privind bugetul NATO. În schimb, iese în evidență o idee pe care am mai interpretat-o în această cheie: președintele Macron este la începutul unei epoci, pe când cancelarul Merkel și coaliția CDU-SPD se confruntă cu mari incertitudini politice pe fondul aflării lor la capătul unor decenii de dominație. Cei un an și jumătate care au mai rămas până la alegerile legislative din Germania vor fi pentru Franța lui Emmanuel Macron o continuă temporizare către necunoscut, mai ales că puterea politică a Franței nu poate suplini, în numele Europei, forța economică a Germaniei. Pentru Occidentul transatlantic ar putea fi respiro-ul de care are nevoie.

Despre Europa, ca întreg, câteva gânduri. Proaspăt instalată instituțional cu o Comisie geopolitică, Uniunea Europeană a vorbit la München și de pe palierul supranațional și de pe palierul statal. Actorii principali din Est, Polonia și România, au vorbit în mod clar despre importanța relației transatlantice, despre complementaritatea NATO-UE, cu accent mai mult din partea României și pe componenta de integrare europeană. În schimb, aceleași țări, la care se adaugă și Croația, sunt nemulțumite de evoluția negocierilor privind bugetul UE și baza financiară de la care acesta pornește. Noua Comisie geopolitică a Ursulei von der Leyen, extrem de solid reprezentată, a vorbit despre marile ei ambiții. În schimb, realitatea politică din prezent ne arată o schemă de buget european care prevede creșteri numai pentru obiectivul arzător al schimbărilor climatice, în rest reduceri de la toate domeniile, inclusiv securitate și apărare. În același timp, șeful diplomației europene a utilizat în ultima zi a Conferinței o frază sublimă: ”Europa trebuie dezvolte un apetit pentru putere”. Dar ce apetit pentru putere poate fi edificat atunci când în interiorul Uniunii Europene există un clivaj de percepție și atitudine privind relația transatlantică, privind dialogul cu Rusia și, mai ales, privind echiparea ambițiilor cu alocarea financiară corespunzătoare. Emanciparea strategică a Europei nu se face doar declarativ și fără a avea o poziție unitară, respectând toate părțile implicate. Altfel, este doar o ”geopolitică în șlapi”. Când ea se face de fapt în bocanci, eventual impermeabili.

2. SUA, NATO, Europa Centrală și de Est = ”Reduta Occidentului”

Respinse de vest-europeni în ce privește recunoașterea Chinei ca mare amenințare strategică, dar susținute de est-europeni în ce privește provocările din partea Rusiei, Statele Unite au căutat să atenueze abordarea declinistă european în ce privește slăbirea Occidentului. Cu un discurs ”a la Trump”, șeful diplomației americane a proiectat fraza ”Occidentul câștigă” după ce a lansat săgeți înspre vest-europeni și după ce le-a cerut aliaților de pe continent să nu se lase ”păcăliți” de Rusia și de China. Poziția Washington-ului nu înseamnă că Statele Unite resping competiția globală. Din contră, vest-europenii au dreptate când spun că drumul către o nouă ordine globală a fost deschis de politica de confruntare pe care administrația Trump o etalează din 2017 încoace. Ceea ce este fundamental în înțelegerea acestei aserțiuni este faptul că Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cu toate acestea, SUA, NATO și Europa Centrală și de Est au întruchipat la München imaginea unei ”redute a Occidentului”. Poziționarea secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, deși exprimată anterior discursurilor lui Mike Pompeo și Mark Esper, a fost o prelungire a argumentației americane.

Ca și anul trecut, Jens Stoltenberg a oferit, poate, cel mai bun discurs, axat pe trei coordonate esențiale: 1) NATO este expresia supremă a Occidentului; 2) Orice încercare de a distanța Europa de America de Nord riscă și divizarea Europei; 3) Rusia vrea revenirea la sfere de influență, iar balanța globală de putere se schimbă în urma ascensiunii Chinei. Pe fond, NATO este într-un efort deja susținut de poziționare în raport cu Beijing-ul, numai dacă amintim faptul că Declarația reuniunii aliate de la Londra a cuprins în premieră o mențiune privind China și provocarea strategică pe care o reprezintă. Nuanța lui Stoltenberg privind riscul divizării Europei prin distanțarea dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord nu este întâmplătoare: marii aliați europeni din Est, România și Polonia, secondați de țările baltice, consideră indispensabilă alianța transatlantică cu SUA și nu se vor prinse într-un vârtej al decuplării și ne-complementarității între Alianță și o uniune a apărării europene. Iar aceste mesaje dinspre Est au fost reluate la München, cu accent inclusiv pe valorile lumii occidentale.

Tot în același cadru a venit și anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în proiectele energetice ale Inițiativei celor Trei Mări, platformă de interconectare regională în materie de infrastructură, energie și digital și formată din 12 state membre ale UE riverane la mările Adriatică, Baltică și Neagră. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost organizată și o masă rotundă sugestiv intitulată: “The Three Seas Initiative: Completing Europe in an Era of Great Power Competition”.

La München, SUA, NATO, Europa Centrală și de Est au reprezentat ”Reduta Occidentului”.

3. Rusia și China, calea spre autocrație. Moscova încearcă refacerea formatelor de putere pentru a redeveni mare putere globală

Cele două puteri și-au continuat nota discursurilor cu care au obișnuit audiența de la Conferința de Securitate de la München. Reprezentate de miniștrii lor de externe, China și Rusia au fost mai mult in the spotlight prin prisma modului deteriorat în care Occidentul s-a raportat la ele, unde a dominat pledoaria Washington-ului spre recunoașterea Chinei drept principala amenințare strategică. Șeful diplomației chineze Wang Yi, aflat și sub presiunea internațională a efectelor create de coronavirus, a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA. Marea element distinctiv în această rubrică a venit din partea lui Serghei Lavrov, ministrul de externe rus prevalându-se, asemenea tradiției, de argumentul istoriei. Invocând rolul militar sovietic în înfrângerea Germaniei naziste acum 75 de ani ca origine a arhitecturii ordinii internaționale postbelice, șeful diplomației ruse a reluat noua ambiție a lui Vladimir Putin: organizarea unui summit la nivelul liderilor celor cinci puteri permanente din Consiliul de Securitate al ONU – China, Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Lezată de definirea sa cu ani în urmă drept o putere regională și ofensată de pierderea statutului de mare putere a lumii, Rusia încearcă să profite de un Occident debusolat în drumul către o nouă epocă pentru a-și reface poziția pe arena globală într-un format în care, alături de China, ar putea contrabalansa decisiv Occidentul erodat. În timp ce liderii occidentali găsesc cu dificultate o armonie, calea similară spre autocrație a lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping sudează mai mult legăturile între Moscova și Beijing.

+ 1. România, una dintre cele mai numeroase prezențe politice la München. Ce înseamnă acest lucru?

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate îmbracată într-o constantă. Continuând linia edițiilor anterioare, când Bucureștiul a fost reprezentat în două rânduri de președintele Klaus Iohannis (2016 și 2019) și în alte două rânduri de miniștrii de externe (2017) și de apărare (2018), în 2020 România a avut una dintre cele mai numeroase delegații politice condusă de prim-ministrul Ludovic Orban și formată din ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, de ministrul apărării naționale Nicolae Ciucă, de consilierul prezidențial pentru securitate națională Ion Oprișor și de ambasadorul României la Berlin Emil Hurezeanu. Mesajul este unul dublu, având valențe mai ales de politică externă și de securitate, dar și de politică internă. Participarea prim-ministrului Ludovic Orban, deși cu statut de premier interimar într-o țară aflată artificial într-o criză politică menită să conducă spre alegeri anticipate, semnifică un lucru: actualul șef al Guvernului nu este doar un om politic de sacrificiu, ci cum se spune în stil american –  ”he is here to stay”. România a punctat din nou, la München, la capitolul relației strategice cu Statele Unite, cuplându-se imediat ca actor ce a ventilat puternic anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în Inițiativa celor Trei Mări, o platformă la a cărei maturitate politică Bucureștiul a contribuit decisiv prin summitul organizat în România în 2018. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost resimțită și influența și pe care România încearcă să și-o dobândească la nivelul configurării gândirii și culturii strategice transatlantice. Exemplul acestei aserțiuni stă în organizarea unei reuniuni dedicate securității la Marea Neagră printr-un parteneriat româno-american la nivel de think tank-uri (New Strategy Center și CEPA). În plan european, au existat tatonări politice pentru îndeplinirea obiectivelor României în ce privește aderarea la Schengen, finalizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, iar prezența la nivel de prim-ministru pe scena Conferinței a facilitat încă o dată limpezirea unei poziții strategice care vine în favoarea lumii occidentale: România este partenerul strategic al SUA și este implicată și ancorată deplin în apartenențele sale la UE și la NATO.

“Westlessnes” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Angela Merkel, pentru ultima oară la cârma Europei într-un moment în care proiectul european are nevoie de salvare

Published

on

© Council of the European Union

Aflată în curs de ieșire de pe marea scenă europeană și globală, Angela Merkel mai are câteva răspunsuri de dat și amprente de lăsat. Germania a demonstrat deja, prin gesturile de solidaritate către celelalte națiuni membre ale UE, că este liderul de facto al Europei, iar acum Angela Merkel și guvernul său de coaliție se pregătesc să preia de la 1 iulie 2020 președinția Consiliului UE, când vor avea de înfruntat cea mai complexă misiune: salvarea Uniunii Europene dintr-o nouă criză, dar căreia îi sunt atribuite proporțiile celui mai grav moment de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

Germania a înțeles cel mai rapid cum să contracareze prin fapte dezinformările și propaganda dinspre Rusia și China. Este a treia cea mai afectată țară din Europa de pandemie și a patra din lume, dar cu decese mai puține și cu un playbook clar în fața crizei. Un singur exemplu: Germania a testat aproape cât Italia și Spania la un loc, țări care combinat au de 2,5 ori mai multe cazuri și de 18 ori mai multe decese.

Tendința dominantă a actualei crizei sanitare este însă raportarea la efectele ei economice și curentul reinventat al mutualizării datoriilor naționale (corona-bondurile) într-un coș comun european. O practică pe care Germania și Angela Merkel au respins-o și după criza din 2008, dar pe care acum Spania, Italia sau Portugalia, sprijinite și de Franța, o solicită cu insistență pentru ca această nouă “putere de foc” și un Plan Marshall de reconstrucție economică să fie puse în funcțiune.

Editorialul scris după alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene – ”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței – pare acum departe ca predicție și înfățișare. Emmanuel Macron a punctat în cursul acestei perioade pe două dimensiuni: cea a solidarității și datoriei morale ca discurs politic atunci când a făcut apel la Germania și la Olanda să renunțe la ideologii fiscale rigide și cea a expunerii sale în presa italiană cu exemplificarea gesturilor de solidaritate dinspre Franța și Germania într-un efort de contracarare a propagandei ruse și chineze, care inseminează discordia și discreditează unitatea europeană în fața pandemiei.

În fond însă, răspunsul salvator va veni, și de această dată, de la Berlin, acolo unde guvernul federal a anunțat injecții financiare de aproape 750 de miliarde de euro, prin diferite scheme de lichidități, garanții sau împrumuturi, numai pentru economia germană.

Cu experiența multiplelor crize pe care le-a avut de înfruntat din 2005 încoace și cu cele creionate mai sus, Germania și Angela Merkel preiau la 1 iulie 2020 președinția rotativă și semestrială a Consiliului Uniunii Europene. Un mandat diluat de putere după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și apariția președintelui permanent al Consiliului European sau puterile sporite al Parlamentului European, însă acestea nu vor reprezenta piedici pentru Berlin. Angela Merkel va fi pentru ultima oară la cârma Europei și o va face în cel mai dificil moment din existența Uniunii Europene

Suntem mulți cei care ne așteptam ca negocierile finale privind viitorul Cadru Financiar Multianual 2021-2027 să aibă loc sub bunele oficii ale președinției germane, însă fără să fi anticipat cineva avalanșa fără precedent a provocării generate de scenariul real al unei pandemii.

Videoconferința Eurogrop-ului (formatul miniștrilor de finanțe din zona euro) care va avea loc marți va reprezenta prima comunicare concretă a țărilor UE cu privire la forma pe care o va avea acest plan de reconstrucție europeană. Predicțiile economice ale FMI sau analize precum cele realizate de Deutsche Bank dau verdictul unei ”recesiuni severe”, iar liderii europeni s-au angajat deja în promisiuni că vor ”face tot ce este necesar” pentru a redresa Europa din această criză socio-economică pe care pandemia, dar și măsurile de relaxare a regulilor bugetare în privința deficitelor, o transformă în realitate.

Această făgăduială va trebui să țină cont de efectele politice pe care le-a generat răspunsul european la criza financiară din 2008: resurecția naționalismelor și avântul curentului populist și anti-european. Într-adevăr, a revenit epoca frazelor metaforice, a cuvintelor mobilizatoare și emoționante, scrise sau rostite de președinți, prim-miniștri sau lideri de instituții europene. Însă dacă elefantul din încăpere – un plan de redresare economică – va primi o rețetă fără solidaritate comună europeană, atunci vom putea aștepta decontul politic la alegerile naționale din anii următori și cu un potențial și indezirabil cutremur electoral european în 2024.

Sigmar Gabriel, fostul ministru de externe german și rival al Angelei Merkel, a spus despre discursul recent al cancelarului către națiunea germană că ”doamna Merkel nu este pasionată de cuvintele mari decât dacă vremurile sunt cu adevărat grele”.

În aceste vremuri complicate, Berlinul și Angela Merkel vor avea, din nou, o alegere dificilă de făcut: aplicarea unor rețete proprii și recuperare mai rapidă a economiei germane sau o distribuție mai echitabilă a poverii între statele Uniunii Europene pentru ca efectele economice, sociale și politice să nu curme destinul comun european.

Conversația politică și decizia pe care Germania va trebui să le faciliteze vor fi însă cu mult mai complexe: (I) viitorul cadru financiar multianual va trebui echipat cu suficiente alocări specifice pentru politicile care dau puls economiilor europene, precum agricultura sau coeziunea, cu o prioritizare a sănătății ca domeniu strategic și vital pentru securitatea europeană, cu redresare industrială și stimulare a producției pentru a reduce dependența de China, toate prin cuplarea inteligentă a noilor priorități la urgențele apărute; (II) și cu un plan de redresare care să vindece faliile Est-Vest și Nord-Sud în loc să le adâncească, fie că vorbim de aprofundarea Mecanismului European de Stabilitate, fie că vorbim de obligațiuni și mutualizarea datoriilor.

În final, cu o anecdotă optimistă din istoria comună europeană: Să nu uităm că, în 2007, în timpul celei mai recente președinții germane a Consiliului (într-un timp când tratatele acordau mai multe puteri președinției Consiliului UE) a fost netezit terenul pentru semnarea Tratatului de la Lisabona, actul de funcționare al Uniunii Europene și în prezent și ale cărei tratative au fost extrem de complexe și marcate de blocarea tentativei unui Tratat Constituțional.

Continue Reading

EDITORIALE

Astăzi în istorie: 71 de ani de la înființarea NATO, Alianța ”clădită pentru a face față crizelor” și mai necesară ca oricând pentru unitatea Occidentului

Published

on

Astăzi se împlinesc 71 de ani de când 12 state de pe ambele maluri ale Atlanticului de Nord, două nord-americane (SUA și Canada) și zece vest-europene, (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie) puneau bazele NATO.

La 4 aprilie 1949, cele 12 state acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică alianță politico-militară din istorie”.

Fără același fast cu care a fost evocată aniversarea de anul trecut, când NATO a devenit o alianță septuagenară, iar cei 70 de ani au fost marcați deopotrivă printr-o reuniune a miniștrilor de externe la 4 aprilie 2019, în aceeași sală unde a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic, și printr-un summit al șefilor de stat și de guvern la 4 decembrie, la Londra, primul sediu al Alianței, marcarea celor 71 de ani are particularitățile sale.

NATO a fost creat pentru a face față crizelor. Deci putem ajuta și Alianța noastră își joacă rolul”, este afirmația pe care secretarul general Jens Stoltenberg a făcut-o joi, după prima reuniune din istorie prin videoconferință a miniștrilor de externe pentru a decide măsurile pe care NATO le ia în contextul combaterii crizei sanitare globale provocate de pandemia cu noul coronavirus și pentru a reafirma ”crezul” fondator al Alianței: Articolul 5 din Tratatul Nord-Atlantic și principiul apărării colective ”un atac împotriva unuia dintre noi este un atac împotriva tuturor”.

NATO rămâne pregătită să îndeplinească sarcinile sale fundamentale, şi anume apărarea colectivă, gestionarea crizelor şi securitatea comună. (…) Capacitatea noastră de a ne derula operaţiunile şi de a asigura descurajarea şi apărarea împotriva tuturor ameninţărilor cu care ne confruntăm nu este afectată”, statuează declarația miniștrilor de externe de joi, care inevitabil coincide și cu cei 71 de ani de la crearea Alianței.

Scriam anul trecut, la aniversarea celor 70 de ani, că afirmația ”cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” poate fi probată factual printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați, așa cum asistăm și în prezent, sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită.

Poate cel mai puternic exemplu sunt imaginile recente ale aeronavelor NATO care au transportat de la Seul la București echipamente medicale de protecție achiziționate de România din Coreea de Sud, ale aeronavelor spaniole care au preluat ventilatoare respiratorii oferite Spaniei de către Germania, ale pacienților italieni, francezi sau olandezi aflați în stare precară și preluați în spitalele germane, a echipamentelor medicale trimise de Turcia pentru Italia și Spania, ale sprijinului de 100 de milioane de dolari anunțat de Statele Unite pentru Italia sau ale echipamentelor medicale livrate Italiei de Armata SUA în Europa, toate acestea  în contextul pandemiei de COVID-19 are preconizează să schimbe din temelii viitorul vieții internaționale

Într-un context global mai volatil și mai instabil decât cel din urmă cu 12 luni, NATO a intrat în cel de-al 71-lea an de existență arborând și fluturând 30 de drapeluri naționale în jurul emblemei Alianței Nord-Atlantice, care reprezintă unitatea între aliați și obiectivul păcii. Păstrându-și deviza de a se extinde ca o promisiune pentru securitate și apărare comună, NATO și-a deschis ușile pentru Macedonia de Nord, care la 27 martie 2020 a devenit al 30-lea stat membru al Alianței

 

O însemnătate aparte în această perioadă este și pentru România.

România a celebrat, la 29 martie, 16 ani de la aderarea sa la Organizația Atlanticului de Nord. Aniversată, potrivit legislației naționale, în prima duminică a lunii aprilie din fiecare an, apartenența României la umbrela de securitate euro-atlantică a devenit realitate la 29 martie 2004 prin depunerea instrumentelor de ratificare la depozitarul Tratatului Nord-Atlantic – Guvernul Statelor Unite -, iar la 2 aprilie 2004 a avut loc ceremonia de arborare a drapelului României la sediul NATO, alături de cele ale altor șase state din regiunea Europei de Est.

În 2020, această aniversare coincide cu cea mai gravă criză de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial – pandemia cu noul coronavirus -, iar beneficiile apartenenței României la Alianța Nord-Atlantică s-au resimțit, încă o dată, la nevoie. În această săptămână, la solicitarea României, două aeronave NATO au asigurat transportul a 200.000 de combinezoane de protecție de la Seul la București pentru a sprijini eforturile țării noastre de combatere a răspândirii acestui virus.

Cei 71 de ani de la debutul construcției transatlantice și cei 16 de apartenență pentru România mai coincid și cu datele publicate recent în raportul pentru anul 2019 al Alianței Nord-Atlantice. Anul trecut, NATO a efectuat cel mai amplu sondaj cu privire la activitatea sa, iar România se situează între primele trei state membre ale căror cetățeni au cea mai mare încredere că apartenența la NATO le protejează țara de un atac din partea unei țări străine. De asemenea, România este pe locul al treilea între cele 29 de națiuni euro-atlantice în ce privește sprijinul cetățenilor pentru ca țara noastră să rămână stat membru al Alianța Nord-Atlantică.

Un aspect major își păstrează caracterul intact față de aniversarea septuagenară din urmă cu 12 luni, aceea a unei alianțe mai necesare de oricând pentru unitatea Occidentului, amenințată de animozitățile din ultimii ani între aliați, de lipsa inițială de solidaritate în interiorul UE și de mașinăria de propagandă și dezinformare croită pe fondul acestei pandemii pentru a șubrezi edificiile transatlantic și european.

Anul trecut, într-un discurs premieră în Congresul Statelor Unite, secretarul general al NATO a rostit câteva fraze pe care europenii și americanii nu ar trebui să le uite în confruntarea cu efectele sanitare, economice, sociale, politice și geopolitice ale coronavirusului: ”Nu am putea avea o Europă pașnică și prosperă fără SUA. Iar prin NATO, Statele Unite au mai mulți aliați decât orice altă putere a lumii”.

La mulți ani, NATO, alianța clădită pentru a face față crizelor!

Continue Reading

EDITORIALE

Intrarea Dragonului

Published

on

de Dan Cărbunaru

De când am intrat în Uniunea Europeană, am avut de înfruntat alături de partenerii noștri o gamă variată de provocări majore. Criza economico-financiară,  anexarea ilegală a Crimeei, valurile de atacuri teroriste, valurile de migranți și refugiați, negocierile eșuate cu SUA pe tema noului Acord Comercial, Brexit, tensionatele raporturi cu Turcia, criza din Siria, compromiterea acordului cu Iranul, noul coronavirus.

Uniunea Europeană, colosul economic cu ambiții geopolitice a fost și este luată la țintă la fiecare criză majoră cu mesaje integrate în peisajul războiului hibrid. Un război în care victimele sunt chiar cetățenii europeni. 

Elementul comun, firul roșu care reunește mesajele anti-europene și anti-occidentale propagate în astfel de perioade grele pentru Uniune este legat de decredibilizarea capacității instituțiilor europene, singure sau împreună cu statele membre, să gestioneze aceste crize. 

Mai vechile îngrijorări europene privind dezinformarea de origine rusă și anxietatea cu care au fost întâmpinate mesajele critice de peste atlantic în materie comercială sau privind contribuțiile la apărare sunt, zilele acestea, dublate de un nou tip de propagare de mesaje. China face eforturi teribile de a recupera terenul pierdut, după ce Covid19 a pus-o într-o serioasă dificultate comercială și de percepție pe scena globală. Acuzate că au încercat să țină sub preș sâmburii pandemiei globale cu centrul în Wuhan, autoritățile chineze au creat un reality show care a început cu impresionanta construcție a  mega-spitalului. De câteva zile, în paralel cu miraculoasa scădere a numărului de îmbolnăviri, China plasează pachete consistente de ajutoare către state europene – Italia, Spania, Franța, Polonia. Fiecare ajutor este însoțit de strategii de comunicare care sugerează puterea chinezilor în raport cu ”neputințele” Uniunii Europene. O Uniune care s-a grăbit, de îndată ce chinezii au decis să-și recunoască oficial epidemia, să livreze zeci de tone de ajutoare celor afectați. O Uniunea care a anunțat pachete de sprijin pentru statele membre afectate, după ce virusul chinezesc a ajuns și la noi. O Uniune care caută, prin mecanisme democratice, care să respecte și principiile economiei de piață, să ajute atât cetățenii,  cât și companiile care au nevoie de acest sprijin.

Dintre toate crizele de până acum, criza noului coronavirus, care prefigurează nu doar o mare problemă de sănătate, ci și deschide porțile noii crize economico-financiare, marchează intrarea Dragonului Chinezesc pe terenul propagandei care targetează europenii.

Pentru România, în mod special, o țară în care războiul hibrid a inclus mai degrabă mesaje de care ar fi beneficiat o țară a cărei asertivitate preocupă de o bună bucată de vreme NATO și UE, aparent benigna propagandă chinezească poate fi un nou instrument care să urmărească slăbirea încrederii și suportului public față de partenerii occidentali. 

Va fi, poate, un nou prilej să ne amintim împreună de ce ne-am dorit să ne integrăm în familia occidentală, de ce am fost primiți și care au fost și sunt beneficiile noastre ca țară și ca cetățeni.

Continue Reading

Facebook

Guvernul României: Măsuri de prevenție coronavirus (COVID-19)

Măsuri de prevenție - COVID19

Măsuri de prevenție - COVID-19#Coronavirus #COVID19

Publicată de Guvernul României pe Miercuri, 11 martie 2020

ajutorcoronavirus.ro

Advertisement
Advertisement

Trending