de Robert Lupițu
Anul 2016 este important din multiple puncte de vedere sau datorită unor importante evoluții de pe scena internațională. Unul dintre subiectele cele mai importante, nediscutat și nedezbătut (încă) în spațiul public din România, îl constituie alegerea noului secretar general al ONU, mandatul lui Ban Ki-moon urmând să expire la finalul lui decembrie.
Croația, Portugalia și Bulgaria sunt statele care până acum au decis să arunce public primele nominalizări. Guvernul de la Zagreb a declarat încă de anul trecut că susține candidatura fostei șefe a diplomației croate, Vesna Pusić. Premierul portughez a exprimat sprijinul guvernului său pentru fostul Înalt Comisar ONU pentru Refugiați, Antonio Guterres. Sofia a anunțat că susține oficial candidatura Irinei Bokova, diplomat de carieră și de prestigiu, fost ambasador la Paris și actual director al UNESCO.
Poziția de cel mai înalt și reputat funcționar internațional – secretarul general al ONU – merită a fi privită din câteva unghiuri distincte. În primul rând, din perspectiva prerogativelor conferite de Carta Națiunilor Unite, care la articolul 99 prevede că:
”Secretarul general poate atrage atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale”.
Totodată, în mod analogic secretarului general NATO și cel al ONU reprezintă ”dispecerul” care coordonează operaționalitatea organizației și actorul instituțional care caută consensul între părțile membre, cu diferențele de rigoare. Dacă în cazul NATO avem un secretar general desemnat să reprezinte o alianță defensivă multilaterală și să faciliteze dialogul dintre statele ce printr-un acord de voință au construit o structură comună, la ONU, însăși distincția conceptuală diferă: unica arenă internațională, simbol al construcției postbelice a lumii și arhitectură de securitate colectivă sub funcționarea căreia nu am asistat la un conflict între marile puteri din 1945 încoace.
Mai mult, poziția de secretar general ONU, gândită în genere ca cea unui ”moderator mondial” (Franklin Roosevelt) reprezintă o recunoaștere internațională de prestigiu: la nivelul comunității internaționale el/ ea constituie figura proeminentă de reprezentare a Națiunilor Unite.
Până în prezent, organizația a avut opt secretari generali: Trygve Lie (Norvegia), Dag Hammarskjöld (Suedia), U Thant (Myanmar), Kurt Waldheim (Austria), Javier Pérez de Cuéllar (Peru), Boutros Boutros-Ghali (Egipt), Kofi Annan (Ghana) și Ban Ki-moon (Coreea de Sud), toți necesitând să utilizeze ”bunele oficii” ca parte integrantă a activității înaltului funcțional ONU pentru medierea imparțială și corectă și pentru prevenirea oricărei dispute cu potențial de escaladare. Fapt ce îl transformă pe secretarul general într-un agenda setter. Tradiția onusiană caută să inspire un pattern geografic de reprezentare, care cu alte cuvinte să permită, prin rotație, mandatarea unor personalități politice și diplomatice din toate regiunile lumii pentru această funcție. Până acum, unica regiune (din cele cinci stabilite de ONU în 2014) care a ieșit din aceste calcule a fost Europa de Est.
”Secretarul general este numit de către Adunarea Generală la recomandarea Consiliului de Securitate” (articolul 97 din Carta ONU)
Un proces electoral cosmopolit, dar și propice jocurilor de putere. Într-adevăr, secretarul general al ONU este prin definiție jurisdicțională independent de vreun guvern politic național sau autoritate exterioară organizației, însă numirea sa depinde, inițial, de un vot în Consiliul de Securitate (CS). Conform procedurii, recomandarea Consiliului de Securitate este validă numai în cazul în care există votul afirmativ a nouă membri ai instituției, care îi cuprinde în mod obligatoriu și pe cei cinci membri permanenți ai CS.
Raportându-ne la situația actuală, și nu din perspectiva compoziției, ci a statusului existent între relațiile membrilor permanenți (mai ales SUA și Rusia), putem preconiza o negociere de pe poziții de forță. Estul Europei reprezintă o regiune în care Moscova a pierdut enorm în ultimele decenii în termeni de influență, credibilitate, în timp ce Washington-ul stârnește interes și atracție. Modelul american l-a înlocuit pe cel sovietic, timp în care Rusia nu a putut dilua sindromul sovietizării. Astfel, dacă primul pas îl reprezintă obținerea unei nominalizări din partea unui stat membru ONU, cel de-al doilea și cel mai important este găsirea căii de consens între membrii permanenți. Ceea ce, în contextul actual internațional, aduce un plus de valoare, încrâncenare și oportunitate de negociere între țările permanente ale Consiliului de Securitate.
Paradigmei geografice îi este atașată, în acest caz, un argument în plus pentru o dublă premieră. Nu numai că următorul secretar general al urma să fie numit din rândul țărilor Europei de Est, însă la nivel informal internațional se desfășoară și campanii pentru ca cel de-al 9 lea înalt funcționar onusian să fie o femeie.
Campania pentru alegerea unei femei pentru poziția de secretar general al ONU reprezintă un demers internațional prin care numeroși diplomați și foști înalți demnitari de gen feminin din toate zonele geografice sunt propuși pentru cea mai importantă funcție internațională. Potrivit acestei campanii, din zona Europei de Est mai figurau printre propuneri, alături de Irina Bokova și compatrioata sa, Kristalina Georgieva (comisar european), Natalia Gherman (Republica Moldova – fost ministru de externe), Kolinda Grabar-Kitarović (președintele Croației), Dalia Grybauskaite (președintele Lituaniei) sau Vesna Pusić (fost ministru al Afacerilor Externe din Croația).
Bulgaria, după cum subliniam, a decis să îi ofere la începutul acestui an un culoar Irinei Bokova, cunoscut diplomat internațional și cu experiență în angrenajul onusian. Deși actualul director UNESCO este un om politic socialist, în opoziție cu guvernul de centru-dreapta de la Sofia, puterea politică din Bulgaria a optat să nu își propulseze candidatul considerat, până nu demult, favorit: Kristalina Georgieva, care ar fi fost nu doar un candidat din Europa de Est, ci o nominalizare cu adevărat europeană, dată fiind cariera instituțională de la Bruxelles a lui Georgieva. Un alt stat est-european – Croația – a anunțat sprijinul pentru Vesna Pusić. Firește, și alte candidaturi pot apărea, însă dintre numele rămase din cele vehiculate mai sus, nici președintele Lituaniei și nici fosta șefă a diplomației de la Chișinău nu se află într-o poziție favorabil. Dalia Grybauskaite a fost reconfirmată de cetățenii lituanieni pentru un nou mandat prezidențial în 2014, în timp ce Natalia Gherman are nevoie, dincolo de o nominalizare din partea unui stat care a schimbat câteva guverne într-un an, și de un lobby puternic susținut, mai ales că orientarea sa pro-europeană este un argument iritant pentru Moscova.
De la București, de pildă, nu există niciun semnal recent: fie a unei nominalizări, indiferent de criteriul genului, fie a unei susțineri publice acordate vreunui candidat. Subiectul este cu atât mai important cu cât diplomația românească este deplin ancorată la valorile universale ONU, în prevalența forței dreptului și chiar și cu tradiție în Consiliul de Securitate, România fiind membru al CS în momente fundamentale: 1962 (criza rachetelor din Cuba), 1990-1991 (prăbușirea ordinii bipolare) sau 2004-2005 (demersuri pentru reforma ONU).
Cu o politică deschisă în exterior privind subiectul reprezentării genului, președintele fiind unul dintre liderii lumii care au semnat petiția He for She, în timp ce diplomatul Simona Miculescu este precedentul ambasador al României la ONU (actualmente reprezentant al secretarului general al ONU și director al Biroului Organizației Națiunilor Unite de la Belgrad), carențele intervin, de fapt, pe plan intern, acolo unde nu pare să se întrezărească vreo opțiune, fie ea în concordanță cu criteriul genului sau nu.
Desigur, există opțiunea diplomatică ce poate fi conturată de argumente strategice prin care România nu își dorește nominalizarea vreunui candidat pentru postul de secretar general al ONU. Majoritatea figurilor proeminente din lumea diplomației române sunt pro-europene și pro-atlantice, ceea ce ar reprezenta un impediment major nu numai în campania de susținere a respectivului/ respectivei, ci și în votul din Consiliul de Securitate, date fiind relațiile reci cu Rusia. Secretarul general trebuie să construiască un consens atât între părțile la un diferend, dar și în relația cu Consiliul de Securitate, iar din această perspectivă orice candidat propus trebuie să nu limiteze sau să sporească influența anumitor state.
În orice caz, o poziție clarificatoare din partea României rămâne utilă, fie ea și numai cu scopul de a augmenta viziunea politico-diplomatică de la București privind sprijinul acordat partenerilor regionali.
Aceste criterii ad-hoc, concepute pe baza unui fir logic de negociere caracteristic unui concert de putere (asemenea statelor membre cu statut permanent în CS), înclină, până acum cel puțin, balanța spre Irina Bokova.
Desigur că este prematur și nici de bun augur să venim cu concluzii pripite, însă nominalizarea Bulgariei conține câteva atuuri demne de luat în calcul: directorul UNESCO are o experiență internațională redutabilă (atât la ONU, cât și în calitate de șef al diplomației bulgare și ambasador în Franța), cunoaște patru limbi străine și oficiale ale Națiunilor Unite (engleză, rusă, franceză, spaniolă), iar pregătirea sa educațională are amprente ruso-americane, Bokova fiind absolventă a Institutului de Relații Internaționale de la Moscova, dar și a prestigioaselor universități americane Maryland și Harvard.
Or, în deja prefigurata negociere dintre statele membre permanente ale Consiliului de Securitate (în special SUA și Rusia) și capacitatea acestora de a mobiliza apoi coaliții în cadrul Adunării Generale pentru a determina un vot, un candidat precum Irina Bokova (și fost membru al Partidului Comunist din Bulgaria) poate fi liantul prin care Washington și Moscova pot construi punți comune, mai ales circumstanțiale.
.
Comentariile sunt închise.