Connect with us

EDITORIALE

#ANALIZĂ Prefața și mizele unei reuniuni NATO-Rusia: tatonare, prudență și evaluare

Published

on

de Robert Lupițu

Tensiune. Declarații de pe poziții de forțe. Retorică mai mult sau mai puțin agresivă. State care inflamează o relație deja suprasolicitată de însăși resetarea ei. Măsuri în consecință. O Alianță cutezătoare să reprezinte un furnizor de stabilitate și securitate pentru membrii ce o compun și o Rusie dârză, care caută redobândirea prestigiului de altădată, cu un joc geopolitic biruitor pe termen scurt, dar direcționat spre conflict și anarhie. Un realism sofisticat versus un realpolitik clasic.

Pentru ca primul paragraf să devină realitatea internațională de azi nu a fost nevoie de multe: o anexare provenită din resuscitarea mizelor pentru putere. Desfășurată sub incidența acestor considerații, prima reuniune oficială NATO-Rusia (NRC) după mai bine de doi ani nu va impulsiona un game-change in peisajul regional de securitate.

robert lupituVa fi o întâlnire de tatonare în care ambasadorii statelor membre NATO și ambasadorul Rusiei pe lângă Alianța Nord-Atlantică vor evalua stadiul deloc promițător al relațiilor. Va fi o întrevedere menită să ia pulsul asupra divergențelor privind subiectele de interes comun. Va fi un prilej pentru ca Rusia să observe nivelul de coeziune al percepției de ansamblu al celor 28 de aliați, întocmai pentru a gestiona în propriul avantaj diverse configurații bilaterale. Va fi și o oportunitate pentru NATO, în contextul summitului de la Varșovia, de a analiza mai profund o decizie privind poziționarea strategică față de Federația Rusă.

Prudență și… atât

Întâlnirea de mâine este un schimb de priviri și de mesaje, nu începutul unei reconcilieri istorice. Nu mă bazez numai pe afirmațiile recente venite dinspre cartierul general al Alianței sau de la Moscova pentru a emite astfel de judecăți. Actul Fondator NATO-Rusia s-a încheiat la câțiva ani după căderea Cortinei de Fier (1997), într-un context în care multilateralismul era un concept înfloritor, iar dezacordurile nu potențau rivalitatea (acordul s-a încheiat aproape în paralel cu prima extindere NATO spre est și fusese semnat din partea rusă de Evgheni Primakov, ministru de Externe ce ulterior avea să întoarcă avionul din zbor spre Washington, în semn de protest față de intervenția in Iugoslavia). Apoi, instituirea Consiliului NATO-Rusia (2002) a fost efectul 9/11 și teama amenințării comune. Parteneriatul dezvoltat ulterior și-a atins apogeul la Lisabona (2010), când Conceptul Strategic al Alianței definea importanța strategică a relației NATO-Rusia. Toate cele trei momente au fost atinse într-o perioadă mai mare de un deceniu și au fost fundamentate de alte realități: finalul unei lumi bipolare, o Rusie slăbită, o Alianță în curs de redefinire existențială, un spectru internațional în schimbare.

Până și întâlnirea care a deschis balul cooperării sovieto-americane – Geneva 1985 – a fost un cadru de așezare a dialogului și a percepțiilor. Mai mult, la Reikjavik în 1986, Ronald Reagan a părăsit sala întrunirii cu Mihail Gorbaciov, într-o demonstrație de forță a rolului său în negociere. Or, acum nu vorbim de două superputeri care își dispută supremația, ci de 28 de țări care își rectifică vistieria pentru a plusa financiar în domeniul securității față de postura agresivă a unui actor ostil care, la rândul său, privește cu un grad ridicat de îndoială viitorul relației cu comunitatea euro-atlantică.

Lipsa de încredere și condiționalitatea respectării normelor sunt discrepanțele pe care silueta canalului de dialog nu are cum să le uniformeze. Cred că nicio cancelarie europeană nu înlocuiește pragmatismul și prudența cu utopia în acest sens. Importante sunt existența reacțiilor de după și decodificarea acestora, pentru a înțelege în ce cheie strategică se va juca mai departe.

De ce un Consiliu NATO-Rusia acum?

Este o întrebare căreia îmi este dificil să-i atribui un unic răspuns. Nici mai multe variante nu înlesnesc demersul. Vorbim, în primul rând, de o justificare a poziției NATO: Nu căutăm o confruntare cu Rusia, ci dialog. Vrem ca Rusia să revină la respectarea dreptului internațional. Implementarea Acordurilor de la Minsk este unica soluție pentru stabilizarea estului Ucrainei. Cam acestea sunt, în linii mari, direcțiile discursului euro-atlantic. Negocierea și acceptarea unei prime reuniuni nu este un semn de dezgheț și poziție conciliatoristă, ci merită privită, cu precădere, în sensul unui moment de evaluare din partea Alianței care precede procesul decizional de la summitul de la Varșovia.

De ce insist pe summit? Logica este simplă: dincolo de faptul că reuniunea NATO este girată de prezența liderilor și decidenților politici, ea urmează să definească viitorul, cel puțin al finalului de deceniu. Newport a fost semnalul adaptării în direcția reasigurării strategice. Varșovia nu poate fi o simplă prelungire a unor măsuri, ci trebuie să reprezinte catalizatorul pentru credibilitatea Alianței ca structură capabilă de ranforsare pe termen lung, inclusiv în spațiu doctrinar.

Citiți și ANALIZĂ Războiul informațional NATO-Rusia: Etapa dezavuării miturilor și a interpretării realității

Mai mult, simbolistica unor decizii importante luate în orașul legat prin titulatură de defunctul bloc militar sovietic (Pactul de la Varșovia) ce împlinește 25 de ani de la dizolvare, este un prilej ce nu trebuie ratat. Asta, deoarece 1) într-o confruntare hibridă simbolurile reprezintă armele tactice, atât în dezavuarea miturilor, cât și în instrumentalizarea propagandei; 2) impactul unei eventuale decizii de intensificare a măsurilor privind securitatea flancului estic are potențialul de a fi mult mai ridicat prin asociere cu locul de desfășurare a summitului; 3) semnalul oferit convulsiilor țării gazdă și membrilor estici în raport cu Rusia ar căpăta un sens aparte; 4) mediul de securitate nu s-a îmbunătățit pe axa cronologică scursă între Newport și Varșovia, chiar dacă măsurile NATO au sporit securitatea aliată.

Trei scenarii (concomitente sau nu)… pe repede înainte 

Reuniunea de mâine poate contribui, în cele din urmă, la dezvoltarea câtorva scenarii ulterioare:

1) Un viitor Concept Strategic al Alianței – Este un aspect asupra căruia continui să insist. Când Rusia și-a modificat, în 2009, Strategia de Securitate, NATO a răspuns un an mai târziu, la summit-ul de la Lisabona, cu un nou Concept Strategic. Includerea Alianței, la finele lui 2015, în reactualizarea strategiei ruse, în sfera actorilor cu potențial de risc și amenințare, are puține șanse în a nu produce o nouă doctrină NATO, una care să fundamenteze adaptarea strategică la mediul de securitate ostil, impredictibil și agresiv ce are ca sursă de proveniență Rusia. Un nou Concept Strategic care fie va prelungi impresia prologului de Război Rece, fie va confirma starea de fapt, fie o va infirma. În sensul acestor argumente, întâlnirea NATO-Rusia din 20 aprilie poate fi un punct critic de evaluare a direcției decizionale ce va fi urmată la Varșovia.

Citiți și Visul Poloniei, în stand-by: SUA și Germania resping staționarea permanentă a trupelor NATO în flancul estic

2) Securizarea flancului estic și posibila nulitate a Actului Fondator –  Asemenea liniei argumentative de mai sus, Alianța Nord-Atlantică a atins punctul maxim al obligațiilor asumate prin instrumentele de adaptare și asigurare din cadrul RAP, prin NRF sau prin rotirea trupelor în dimensiunea estică a securității euro-atlantice. Insistența cu care Polonia, gazda summitului din vară, pune zilnic în discuție subiectul staționării permanente și sporite a trupelor aliate pe teritoriul său și al aliaților învecinați este alt punct de evaluare în relația cu Rusia. De pildă, SUA și Germania nu par dispuse să accepte un astfel de scenariu, iar consensul este spiritul decizional euro-atlantic. Astfel, modul în care va decurge dialogul și efectele posterioare ale acestui vor putea servi drept raționament pentru o hotărâre care ar putea schimba din temelii Actul Fondator NATO-Rusia, înclinându-l spre nulitate. Sigur că o decizie de o asemenea anvergură nu depinde de desfășurarea arțăgoasă sau ponderată a reuniunii de la Bruxelles, prima după doi ani, mai ales că ar putea implica violarea reciprocă a documentului care definește raporturile dintre Alianță și Moscova. Nu totul depinde de întâlnirea de mâine, dar rolul său clarificator rămâne. Repet, importante sunt și mesajele oficiale de după

3) Combustibil pentru război hibrid și propagandă – Este plauzibil acest scenariu. Întrevederea de la Bruxelles nu este o operaționalizarea a NRC, iar reuniunea la nivel ambasadorial indică cel mai redus nivel al dialogului politic NATO-Rusia. Apoi, în cazul în care discuțiile alimentează flacăra discordiei și a neînțelegerilor, ele vor fi subiectul ulterior al canalelor de propagandă rusești, iar în eventualitatea în care Alianța va decide că noi măsuri sunt necesare, atunci propagarea acțiunilor hibride va funcționa de la sine. În același spectru trebuie privită noua foaie de parcurs a cooperării NATO-Uniunea Europeană. După ce Consiliul UE a agreat inițiativa Înaltului Reprezentant privind înființarea unei ”Hybrid Fusion Cell” este clar că activitatea comună împotriva amenințării hibride purtate de UE și NATO este un proces care va continua.

Prin urmare, așteptarea unor efecte iminente ale reuniunii NATO-Rusia poate genera decepții. Ele sunt dificil de anticipat și, așa cum am menționat, nu cred că cineva contează pe ele. Pe ceea ce trebuie să contăm este cum vom fructifica scenariile ce se vor creiona după NRC. Atât România, cât și Alianța ca întreg.

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
3 Comments

3 Comments

  1. Pingback: Ambasadorul României la NATO: Ucraina va primi echipamente militare non-letale din România | caleaeuropeana.ro

  2. Pingback: LIVE VIDEO ora 14.30 Declarații de presă ale secretarului general NATO după prima reuniune a Consiliului NATO-Rusia | caleaeuropeana.ro

  3. Pingback: Ultima reuniune NATO la nivel înalt înainte de Summitul de la Varșovia: Miniștrii de Externe se întâlnesc la Bruxelles pe 19-20 mai | caleaeuropeana.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Desant politic românesc în Europa. Care sunt mizele vizitelor lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban în Bavaria și la Bruxelles

Published

on

© Administrația Prezidențială

Desant politic românesc în fief-urile politice și economice din Europa, Bruxelles și Bavaria. Pentru prima dată după reconcilierea politică între Palatele executive, posibilă prin înscăunarea guvernului Ludovic Orban și realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, prim-ministrul și șeful statului se vor afla în zilele următoare, la Bruxelles și în Bavaria, acolo unde vor efectua două vizite de lucru.

Klaus Iohannis va fi prezent marți, în Bavaria, la ședința guvernului celui mai puternic land german din punct de vedere economic și la reuniunea anuală a grupului parlamentar în Bundestag al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria, partidul junior al coaliției cu Uniunea Creștin-Democrată a Angelei Merkel și formațiunea din care provine Manfred Weber și care l-a propulsat în poziția de lider al grupului PPE în Parlamentul European și de fost candidat al popularilor europeni la șefia Comisiei Europene, dar înfrânt de negocierile din Consiliul European care au adus-o pe scenă pe Ursula von der Leyen, cel mai vechi ministru din guvernele federale ale lui Merkel.

Iohannis, discurs în Bavaria despre viziunea României privind viitorul Europei

În ambele instanțe, șeful statului va susține discursuri privind viziunea României referitoare la viitorul Europei, într-un context pe care Administrația Prezidențială a ținut cu prisosință să-l evidențieze: ”întâlnirea este cu atât mai relevantă cu cât, în a doua jumătate a anului 2020, Germania va deține președinția Consiliului Uniunii Europene”.

De la 1 iulie 2020, Germania condusă încă de Angela Merkel va prelua cârma președinției Consiliului UE cu o densitate de dosare majore ce vor rămâne în sarcina sa – de preconizat viitorul cadru financiar multianual, inclusiv cu componenta bugetară distinctă pentru eurozonă, viitoarele relații comerciale și de securitate cu Marea Britanie, Conferința privind viitorul Europei și inclusiv cuplajul în ambiții cu Comisia Europeană a fostului ministru german al apărării, Ursula von der Leyen. În toate aceste privințe, România are interesul să fie un actor care să conteze la masa deciziilor europene.

Iohannis este un oaspete tradițional în Bavaria, acolo unde a efectuat mai multe vizite, două la Conferința de Securitate de la Munchen (2016 și 2019) și una când a primit Premiul Franz Josef Strauss (2018) pentru meritele sale la consolidarea independenței justiției și a statului de drept în România.

În termeni de substanță, vizita președintelui în Bavaria constituie recunoașterea unui capital politic pozitiv de care Iohannis se bucură și pe care are oportunitatea să-l fructifice pentru România. În anii anteriori, când șefia CSU era încă deținută de Horst Seehofer, actualul ministrul de interne al Germaniei, printre invitații la reuniunea parlamentarilor CSU se număra Viktor Orban, premierul Ungariei, devenit, între timp, un lider din ce în ce mai puțin frecventabil.

În 2020, Iohannis merge la reuniunea anuală CSU din postura președintelui țării care a asigurat în primele șase luni ale lui 2019 președinția Consiliului UE și a livrat, împreună cu ceilalți lideri europeni, Declarația Summitului de la Sibiu, consemnată prin zece angajamente ce stau la baza Agendei Strategice a UE. Aceste argumente, alături de atitudinea sa politică în ce privește calea europeană a României, i-au adus lui Klaus Iohannis și Premiul Charlemagne, ce îi va fi acordat la Aachen, la 21 mai, pentru contribuția adusă la unificarea proiectului european.

Ludovic Orban, al doilea premier din UE primit de Ursula von der Leyen la Bruxelles

La Bruxelles, de marți până joi, premierul Ludovic Orban va avea un maraton de întâlniri care îi cuprinde pe președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene, pe cei trei vicepreședinți executivi ai Comisiei, responsabili de domeniile cheie ale executivului european, pe negociatorul-șef al UE pentru Brexit, pe alți trei comisari europeni, pe liderii grupurilor politice din Parlamentul European și, nu în ultimul rând, pe secretarul general al NATO.

Vizita premierului poate fi privită în resorturi diferite. Aflat pentru prima oară într-o vizită de lucru în această capacitate politică, Ludovic Orban continuă tradiția majorității predecesorilor săi de la București, care și-au început prestația externă la Bruxelles. De asemenea, el va fi al doilea prim-ministru din UE, după cel al Poloniei, primit la Bruxelles de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Anterior întrevederii cu Orban, von der Leyen se va afla la Londra pentru a discuta ultimele evoluții și detalii privind Brexit cu premierul britanic Boris Johnson. Dincolo de întrevederile cu vicepreședinții executivi Frans Timmermans, Margrethe Vestager și Valdis Dombrovskis, premierul Orban se va întâlni cu comisarii europeni pentru vecinătate, Oliver Varhelyi, pentru buget, Johannes Hahn, și pentru transporturi, Adina Vălean, întruchipând câteva dintre prioritățile majore pe plan european pentru România, fie că vorbim despre coordonarea dintre România și instituțiile UE în ce privește Republica Moldova, pledoaria Bucureștiului pentru menținerea unor alocări financiare semnificative în privința politicilor de coeziune și agricolă comună în viitorul cadru financiar multianual, finanțarea proiectelor de infrastructură ale țării noastre sau stabilitatea macro-economică a României în contextul unui deficit de peste 3% din PIB la nivel bugetar.

Vizita prim-ministrului României la Bruxelles coincide și cu perioada de debut de mandat pentru Comisia Europeană, dar și pentru președintele Consiliului European, iar România trebuie să își facă vocea auzită în contextul în care marile politici ale instituțiilor UE vizează redesenarea modului de alocare a banilor europeni pentru atingerea obiectivului neutralității climatice și modernizarea politicilor în direcția înfăptuirii acestui ținte până la orizontul anului 2050.

Cum răspunde NATO la provocările din Orientul Mijlociu și care este rolul României

Întrevederile de la NATO, atât cu secretarul general Jens Stoltenberg, cât și cu secretarul general adjunct Mircea Geoană, au loc în timp ce mediul internațional de securitate este prins în vârtejul provocărilor din Orientul Mijlociu la acest început de an, care s-au acutizat în urma raidului forțelor americane ce a culminat cu uciderea generalului iranian Qassem Soleimani și care se resfrâng și asupra Alianței Nord-Atlantice. NATO și-a suspendat temporar activitățile misiunii sale de consiliere și instruire a forțelor de securitate irakiene, în contextul în care Parlamentul de la Bagdad a votat o rezoluție, ce depinde de o decizie finală din partea guvernului, care solicită retragerea trupelor străine, și implicit a forțelor americane, a forțelor NATO și a Coaliției globale împotriva grupării Stat Islamic. De asemenea, sursa originară a actualei situații tensionate – încordările politice și militare între Statele Unite și Iran – continuă să capete amploare, mai ales că Iranul a decis să nu mai respecte prevederile acordului nuclear încheiat cu marile puteri și să nu mai limiteze capacitatea de îmbogățire a uraniului, o pre-condiție pentru dezvoltarea de arme nucleare. La aceste provocări pot fi adăugate și pregătirile Turciei pentru o intervenție militară în Libia și dinamica extrem de spectaculoasă, dar neconvingătoare, a contactelor politice la scară globală.

În acest peisaj, ambasadorii țărilor NATO sunt reuniți luni de urgență la nivelul Consiliului Nord-Atlantic pentru a determina poziția Alianței.

Poziția României, exprimată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a relevat deopotrivă o îngrijorare și un apel la descaladarea tensiunilor, precum și o contextualizare prudentă și de sprijin la nivel aliat prin calificarea acțiunilor SUA drept măsuri preventive și de protecție. Pe de altă parte, România are o poziție strategică care cu siguranță este cuantificată în aceste zile la nivel aliat, atât prin prisma bazei militare aeriene de la Mihail Kogălniceanu, importantă în contextul unei potențiale retrageri occidentale din Irak, cât și a facilității antirachetă de la Deveselu, un scut compus din interceptori defensivi de rachete care pot proveni din afara ariei de securitate euro-atlantică. De asemenea, România are un contingent militar important, al patrulea ca dimensiune, desfășurat la nivelul misiunii NATO din Afganistan, dar și un context istoric: implicarea militară în Afganistan și în Irak, în anii 2002-2003, au pavat calea aderării la NATO.

În vreme ce vizita președintelui în Bavaria are un puternic profil politic și orientat mai degrabă în dimensiune europeană cu un accent interesant pe viitoarea președinție germană a Consiliului UE, deplasarea premierului la Bruxelles are mize politice europene și euro-atlantice îmbinate cu evoluții îngrijorătoare ale situației de securitate la nivel global.

Continue Reading

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending