Connect with us

EDITORIALE

Ce evenimente vor influența agenda internațională și europeană în 2018: presiunea testelor electorale ajunge și în SUA, reformismul lui Macron sau noua ”încoronare” a lui Putin

Published

on

de Robert Lupițu

Anul 2018 va fi unul de o intensitate aparte față de precedenții 2016 și 2017, când referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump au pus la mare încercare relația transatlantică, timp în care Rusia și-a consolidat postura militară, China și-a manifestat ambițiile geopolitice și economice, iar Coreea de Nord s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității internaționale.

Marii actori ai scenei globale – Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană – vor trebui să răspundă unor provocări fie moștenite, fie ce pot fi anticipate în anul în care urmează. La finalul unui 2017 în care lumea s-a acomodat cu stilul prezidențial al lui Donald Trump, asistând la decuplarea SUA de politica administrațiilor precedente, în care China a sesizat un culoar favorabil amplificării poziției sale globale, iar Rusia a poziției militare, în timp ce Coreea de Nord a devenit centrul amenințărilor împotriva păcii și securității, provocările majore ce se prefigurează pentru 2018 anunță un an internațional cu potențial disruptiv 

În privința Europei, dacă anul 2017 a adus în cont mai multe plusuri decât minusuri, începând cu victoria strălucitoare a lui Emmanuel Macron și încheind cu unitatea europeană în fața Brexit și consensul pe teme deunăzi sensibile precum apărarea europeană, 2018 se anunță un an în provocarea majoră va fi reprezentată de a nu transforma evoluția politică într-un joc cu sumă nulă.

1) Statele Unite: Își propune Donald Trump un 2017 la pătrat?/ Primul examen electoral pentru administrația actualului lider al SUA

Foto: ONU

La Washington, Donald Trump va continua linia adoptată în primul an de mandat în care președintele a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris sau din Parteneriatul Transpacific și a hotărât, printre altele, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim și diminuarea contribuției SUA la bugetul ONU, acolo unde Statele Unite sunt membru fondator, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dincolo de statutul de cea mai mare putere a lumii. Urmărind retorica și ambițiile sale din campania pentru alegerile prezidențiale observăm că anumite aspecte pronunțate de Donald Trump au rămas încă netranșate. De pildă, acordul nuclear cu Iranul, dosarul nuclear nord-coreean și relația de putere cu China. Președintele SUA și-a asumat faptul că nu se consideră liderul și apărătorul ordinii internaționale de inspirație liberală, iar decuplarea SUA din înțelegerea multiterală cu UE, China, Rusia și Iran privind programul nuclear al Teheranului ar putea să reprezintă o schimbare majoră a anului 2018, ținând cont și de criticile virulente pe care Trump le-a adresat regimului de la Teheran chiar în primul său discurs la ONU.

Pe de altă parte, liderul lumii cu care Donald Trump a avut cele mai multe întâlniri în anul 2017 este nimeni altul decât Xi Jinping, reconfirmat recent în fruntea leadership-ului chinez și considerat de mulți cel mai puternic lider al Chinei de la Mao Zedong încoace. Cunoscut fiind faptul că a acuzat Beijing-ul de devalorizarea monedei și a acționat provocator în privința ”politicii unei singure Chine”, Trump a manifestat în 2017 o bunăvoință ieșită din tiparul abordării sale față de China, o bunăvoință care nu s-a regăsit și în prima sa strategie națională de securitate în care a calificat China drept ”competitor strategic”. Din acest motive, dar și în contextul subiectelor de interes comun – precum amenințarea nord-coreeană – este de așteptat ca relația Washington-Beijing să fie una dintre temele vedetă ale anului 2018. Totodată, o nouă dinamică ar putea apărea și pe radarul relațiilor americano-ruse după realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei, mai ales că în următorii trei ani trebuie luată o decizie strategică privind renegocierea sau prelungirea unor acorduri cheie pentru securitatea internațională, precum Tratatul New Start semnat de președinții Obama și Medvedev. 

În ceea ce privește relația transatlantică, aceasta își va urma cursul îndeosebi prin menținerea cooperării consolidate la nivel de administrații și interesul pe care secretari americani, precum James Mattis (viitorul lui Rex Tillerson în fruntea diplomației americane fiind incert), îl vor acorda subiectelor și provocărilor comune. Un test major al acestei relații va fi summit-ul NATO din 11-12 iulie 2018 de la Bruxelles, primul summit decizional după cel de la Varșovia. Totodată, în 2018 am putea să vedem și un rol mai pronunțat al vicepreședintelui Mike Pence, cel care în 2017 a fost primul om care a adus mesajul și poziția administrației Trump în Europa. În același timp, o prezență interesantă și un rol sporit în politica externă americană l-ar putea căpăta Nikki Haley, ambasadorul care gestionează la ONU poziția americană în subiecte extrem de sensibile precum dosarul nord-coreean și conflictul israelo-palestinian.

Finalul lui 2018 va fi important pentru Donald Trump și pentru perioada de după jumătatea mandatului său. În noiembrie vor avea loc alegeri legislative pentru ambele camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat – , iar în cazul în care republicanii ar pierde majoritatea în favoarea democraților, situația internă s-ar complica și mai mult pentru administrația președintelui, care are o relație dificilă și cu membrii propriului partid.

2) Uniunea Europeană: “Macronismul” – nume de cod pentru reforma UE, criză politică în Germania, derapaje democratice în est. Presiunea electorală rămâne pe agendă

Cu un 2017 fundamental diferit de preconizatele scenarii în care populismul și naționalismul ar fi pus stăpânire pe leadership-ul guvernamental al unora dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene, iar Brexit-ul ar fi produs un mare efect de contagiune, UE pășește în 2018 cu câteva certitudini, dar și provocări de mare anvergură.

Emmanuel Macron și Angela Merkel (FOTO: Facebook.com/Donald Tusk)

Victoria lui Emmanuel Macron în Franța, unitatea în fața Brexit-ului și în privința viitorului Europei pe teme sensibile precum apărarea și cooperarea cu NATO, rolul de lider asumat în dosare precum clima și acordurile comerciale cu Canada și Japonia au diluat o parte din nereușitele anului 2017: criza politică din țara în care Europa se aștepta mai puțin (Germania), secesionismul catalan, o coaliție de guvernare în Austria din care face parte un partid de extremă dreapta fondat de naziști și derapaje democratice puternice în Polonia cu potențial de multiplicare și intensificare în regiune, îndeosebi în Ungaria și România.

Momentul politic favorabil pentru avansarea proiectului politic european va depinde în primele luni ale lui 2018 de formarea unui guvern la Berlin, cel mai probabil între conservatorii cancelarului Angela Merkel și socialiștii probabilului ministru de Externe Martin Schulz, evitând astfel alegeri anticipate care ar putea amplifica prezența extremei drepte în Bundestag. Încă de la alegerea sa pe 7 mai, președintele francez Emmanuel Macron a devenit cel mai activ lider european și cu cel mai puternic apetit pentru reformă – fie că vorbim de moneda euro, apărare, securitate, dezvoltare economică sau schimbări climatice. Diferențele de timing electoral cu Germania Angelei Merkel nu i-au permis președintelui francez să concretizeze propunerile sale. Pe de altă parte, perioada de criză politică ce a precedat învestitura guvernului federal ar putea reprezenta un context în care Franța lui Emmanuel Macron ar contesta, cel puțin politic, greutatea poziției germane pe agenda europeană.

Pe agenda Uniunii Europene, cele mai mari provocări vor reprezentate de încheierea tuturor capitolelor în acordurile cu Marea Britanie și menținerea unității în negocieri, pregătirea bugetului multianual pentru primii 5 sau 7 ani ai următorului deceniu, reforma zonei euro, inclusiv prin crearea unui fond monetar european sau a poziției de ministru european de finanțe, implementarea cooperării structurate permanente în materie de apărare și evoluția situației politice din Spania pe fondul tentativelor de secesionism din Catalonia

O potențială provocare politică ar putea fi generată de președinția austriacă la Consiliul UE, în iulie-decembrie 2018, când istoria ar putea să consemneze faptul că un guvern care are în componența sa un partid de extremă-dreapta format de naziști va prezida reuniuni ale miniștrilor europeni.

Nu în ultimul rând, starea democrației în Europa va fi o temă de mare interes în condițiile în care în 2018 vom asista la modul cum este dezvoltat articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, activat în premieră în privința Poloniei, și care ar putea culmina cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, chiar dacă procedura se anunță extrem de complexă. Sub aceleași auspicii se înscriu și alegerile legislative din Ungaria din aprilie-mai 2018, acolo unde partidul premierului Viktor Orban, cunoscut pentru pozițiile sale contradictorii față de marile țări ale UE, este principalul favorit.

Un moment electoral important și apărut pe ultima sută de metri vor fi alegerile parlamentare anticipate din Italia din primăvara lui 2018. În logică electorale se vor afla și alte țări ale UE: alegeri prezidențiale în Cehia și Irlanda sau parlamentare în Letonia, Slovenia și Suedia.

3) În vecinătatea Europei: în Rusia Vladimir Putin concurează cu longevitatea lui Stalin. Alegeri în Republica Moldova, Turcia devine o ”necunoscută strategică”

Alegerile prezidențiale din Federația Rusă pot fi considerate cele mai importante de pe plan internațional în 2018. Motivul nu este generat de vreo incertitudine în privința câștigătorului, ci de potențialele acțiuni pe care Rusia, prin validarea electorală pentru a patra oară a lui Vladimir Putin și aflată în atenția internațională în condițiile găzduirii Campionatului Mondial de Fotbal, le-ar putea dezvolta. Totodată, alegerea datei de 18 martie pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale are o simbolistică aparte pentru Rusia: în aceeași zi se împlinesc patru ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Foto: Kremlin.ru

În vreme ce criza ucraineană, anexarea Crimeei și războiul informațional purtat de Moscova cu Occidentul vor rămâne motive de menținere a stadiului actual tensionat al relațiilor dintre Rusia și NATO, respectiv UE, rămânerea la putere a lui Vladimir Putin până în 2024 ar putea complica și mai mult relațiile menționate. Mai mult, există și teama că Putin, aflat la putere de 18 ani în Rusia, va profita de contextul favorabil pentru a pune din nou presiune pe Europa și de a submina poziția SUA în lume, profitând de retragerea americană din mai multe dosare și de problema nord-coreeană.

De asemenea, poziția Rusiei la nivel global nu a fost slăbită de sancțiunile occidentale, iar recenta decizie de concesionare pentru 49 de ani către Rusia a bazei militare siriene de la Tartus din Marea Mediterană, inclusiv prin posibilitatea de a amplasa vase nucleare, indică un climat de insecuritate la granițele Europei.

Tot în regiune, lucrurile ar putea fi agravate de un aliat NATO și o ”eternă candidată” la UE – Turcia. Dincolo de derapajele democratice și conturarea unei puternice doctrine autoritare ”erdoganiste”, parteneriatul dintre Ankara și Moscova dezvoltă două componente problematice pentru securitatea euro-atlantică și transformă Turcia într-o ”necunoscută strategică”: mai întâi, acordul ce se află deja în implementare privind construcția gazoductului TurkStream și care ar facilita transportarea gazului rusesc spre Europa și, cel mai recent și extrem de sensibil, înțelegerea prin care Turcia se va dota cu rachete rusești S-400, extrem de performante, și aflate în incompatibilitate cu sistemele de armanent ale NATO, din care Turcia face parte.

În aceeași logică, o anumită pondere în ecuația strategică a relației UE cu vecinătatea vor fi și alegerile parlamentare din Republica Moldova. În primul rând, este cunoscută perioada de instabilitate politică generată de precedentele alegeri din 2014 în urma cărora au fost schimbate mai multe guverne, parcursul european al țării fiind diminuat ca impact. Pe de altă parte, alegerea lui pro-rusului Igor Dodon ca președinte al țării în anul 2016 a complicat și mai mult peisajul politic și a divizat puterea de la Chișinău, guvernul prezentând o poziție pro-vest, iar președintele una pro-Rusia, dovadă fiind declarațiile sale și nenumăratele întâlniri cu Vladimir Putin.

FOTO: Screenshot/ World Economic Forum

4) China: profitând de repoziționarea Statelor Unite pe plan global

Cu o economie preconizată să depășească SUA în următorul deceniu, cu intenții clar manifestate de dezvoltare militare și cu un leadership întărit al lui Xi Jinping după Congresul Partidului Comunist Chinez din septembrie 2017, Beijing-ul este așteptat să pună în practică ceea ce XI a promis, și anume ”mai multă deschidere internațională”.

Profitând de o repoziționare a administrației SUA, statuată și în Strategia Națională de Securitate în care Donald Trump a calificat Rusia și China drept ”puteri rivale”, Beijing-ul va deveni un actor și mai proeminent pe plan global. În timp ce va continua politica sa suverană manifestată prin proiectarea de insule artificiale în vecinătatea sa imediată, China va pune mare accent pe o prezență mondială în spiritul globalizării: dezvoltare tehnologică impresionantă, intensificarea cooperării economice cu aliații tradiționali ai SUA, îndeosebi Europa, dar și cu alți parteneri internaționali, inclusiv țările BRICS sau țările partenere din G20, în contextul summitului din 2018 din Argentina. În termeni strategici, poziționarea ca mediator în dosarul nord-coreean și angajarea Statelor Unite în soluționarea unei probleme care ar putea atârna greu pe agenda internațională americană, ar putea reprezenta o carte câștigătoare pentru Beijing.

 

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Oportunitatea revigorării unui Parteneriat Strategic: România și Marea Britanie în faza reașezării relației lor post-Brexit

Published

on

© Administrația Prezidențială

Marea Britanie a devenit la 1 februarie 2020 primul stat membru din istorie care a părăsit construcția europeană. După aproape patru ani de la referendumul care a accentuat paradigma de transformare a relațiilor internaționale și în urma unei perioade de negocieri lungi și complicate britanicii și europenii și-au atins țelurile: Regatul Unit a ajuns de principiu un stat terț, până când finalul perioadei de tranziție va statua viitoarea relație UK – UE, iar țările membre ale Uniunii Europene și instituțiile UE au trecut proba unității și a principiului “o singură voce” în negocieri.

Simultan cu ultimele zilei ale apartenenței britanice la UE, președintele Klaus Iohannis a adus un element de noutate în discursul său anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București. Șeful statului a anunțat atunci că România și Marea Britanie lucrează la modernizarea parteneriatului strategic bilateral.

Parteneriatul Strategic dintre Londra și București a fost lansat în anul 2003, înaintea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană, și a fost reînnoit în 2011. Însă, în ultimii ani, majoritatea parteneriatelor strategice cruciale ale României au primit noi impulsuri. În noiembrie 2018, înainte de Centenarul Marii Uniri, președinții Iohannis și Macron au semnat la Paris o foaie actualizată a Parteneriatului Strategic dintre România și Franța. În august 2019, președinții Iohannis și Trump au adoptat la Casa Albă o declarație comună care se adaugă suitei de documente strategice care dau un nou contur dinamicii relației strategice dintre România și SUA.

Anunțul președintelui Klaus Iohannis a fost reafirmat recent și de ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, într-un interviu pentru CaleaEuropeană.ro în care șeful diplomației române a precizat că Bucureștiul și Londra sunt în faza de negociere a unui document al Parteneriatului Strategic bilateral care să așeze baza relațiilor dintre România și Regatul Unit post-Brexit.

România a jucat în toată această perioadă a negocierilor privind Brexit ca un aliat și un partener fidel valorilor pe care și le-a asumat prin aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. La nivel european, Bucureștiul a urmărit să se asigure că drepturile cetățenilor europeni, implicit români, din Marea Britanie vor fi respectate după Brexit, inclusiv în cursul președinției române la Consiliul UE, termenul inițial când ieșirea Marii Britanii din UE ar fi trebuit să se producă. La nivelul emancipării strategice europene, îndeosebi în planul apărării, România a articulat o poziție echilibrată care să nu determină o dublare a eforturilor NATO și o concurență pentru Alianța Nord-Atlantică, în condițiile în care, după Brexit, 80% din cheltuielile militare din cadrul Alianței sunt realizate de aliați non-UE. Pe plan aliat, România a beneficiat de relația sa strategică cu Marea Britanie, forțele aeriene britanice fiind printre primele ramuri militare aliate care au trimis avioane de luptă la Marea Neagră în cadrul misiunilor de poliție aeriană ale NATO realizate în contextul anexării Crimeei de către Federația Rusă. Pe același plan, România s-a raliat gesturilor de solidaritate cu Marea Britanie în cazul Skripal, și a declarat la rândul său “persona non grata” un membru al corpului diplomatic al Rusiei acreditat la București. De asemenea, România și Marea Britanie fac parte, împreună, din grupul de aliați NATO care respectă principiul alocării a minim 2% din PIB pentru apărare.

Cea mai recentă evoluție în privința Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit a fost înregistrată în luna martie a anului 2019, când miniștrii apărării din Marea Britanie și din România au semnat, la Londra, un Memorandum de înțelegere privind cooperarea româno-britanică în domeniul apărării, un document prin care cele două țări au semnalat ”un angajament comun față de securitatea Mării Negre”.

Oportunitatea revigorării parteneriatului dintre București și Londra își are importanța, în mod special, în planul cooperării militare și în domeniul apărării. Marea Britanie are al doilea cel mai mare buget al apărării din cadrul NATO. România își continuă procesul de consolidare a poziției de pol de stabilitate regional, așa cum reiese și din Strategia Națională de Apărare a Țării.

Planurile de modernizare a Bazei Aeriene Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră și viitorul Corp multinațional de Sud-est pe care România îl va găzdui la Sibiu sunt câteva dintre elementele concrete ale obiectivelor de securitate ale României care vor avea nevoie de susținere și de prezență militară aliată.

Într-o pondere la fel de ridicată în ecuația parteneriatului bilateral este plasată și cooperarea judiciară și în materie penală sau valoarea adăugată pe care schimbul de informații o aduce securității comune.

Nu va trebui lăsată deoparte nici componenta economică. Riscul încheierii unei perioade de tranziție post-Brexit fără un acord de liber schimb între UE și Regatul Unit este ridicat, caz în care raporturile comerciale dintre cele două blocuri vor fi reglementate de prevederile Organizației Mondiale a Comerțului.  În prezent, Marea Britanie este al 6-lea partener comercial al României din Europa, iar țara noastră înregistrează un excedent comercial în raport cu Regatul Unit, care este a 5-a piață de destinație a exporturilor românești.

Pandemia cu noul coronavirus a modificat substanțial ordinea priorităților imediate, însă a acutizat și tensiunile transatlantice. De aceea, vorbim și de o necesitate politică a revigorării Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit, mai ales că atât București, cât și Londra sunt actori pledanți ai unei relații transatlantice solide între Europa și America de Nord.

Relațiile dintre România și Marea Britanie au și o puternică istorie recentă. Londra s-a numărat printre primele voci politice occidentale care și-au manifestat sprijinul pentru aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO. În pofida Brexit-ului, Marea Britanie nu părăsește Europa, iar Londra nu își poate permite o izolare, care în actualul climat global ar acutiza ideea de faliment geopolitic al Occidentului. Or, o ranforsare a Parteneriatului Strategic Londra-București ar fi o veste bună pentru întreaga arhitectură de securitate euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending