Connect with us

EDITORIALE

Ce evenimente vor influența agenda internațională și europeană în 2018: presiunea testelor electorale ajunge și în SUA, reformismul lui Macron sau noua ”încoronare” a lui Putin

Published

on

de Robert Lupițu

Anul 2018 va fi unul de o intensitate aparte față de precedenții 2016 și 2017, când referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump au pus la mare încercare relația transatlantică, timp în care Rusia și-a consolidat postura militară, China și-a manifestat ambițiile geopolitice și economice, iar Coreea de Nord s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității internaționale.

Marii actori ai scenei globale – Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană – vor trebui să răspundă unor provocări fie moștenite, fie ce pot fi anticipate în anul în care urmează. La finalul unui 2017 în care lumea s-a acomodat cu stilul prezidențial al lui Donald Trump, asistând la decuplarea SUA de politica administrațiilor precedente, în care China a sesizat un culoar favorabil amplificării poziției sale globale, iar Rusia a poziției militare, în timp ce Coreea de Nord a devenit centrul amenințărilor împotriva păcii și securității, provocările majore ce se prefigurează pentru 2018 anunță un an internațional cu potențial disruptiv 

În privința Europei, dacă anul 2017 a adus în cont mai multe plusuri decât minusuri, începând cu victoria strălucitoare a lui Emmanuel Macron și încheind cu unitatea europeană în fața Brexit și consensul pe teme deunăzi sensibile precum apărarea europeană, 2018 se anunță un an în provocarea majoră va fi reprezentată de a nu transforma evoluția politică într-un joc cu sumă nulă.

1) Statele Unite: Își propune Donald Trump un 2017 la pătrat?/ Primul examen electoral pentru administrația actualului lider al SUA

Foto: ONU

La Washington, Donald Trump va continua linia adoptată în primul an de mandat în care președintele a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris sau din Parteneriatul Transpacific și a hotărât, printre altele, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim și diminuarea contribuției SUA la bugetul ONU, acolo unde Statele Unite sunt membru fondator, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dincolo de statutul de cea mai mare putere a lumii. Urmărind retorica și ambițiile sale din campania pentru alegerile prezidențiale observăm că anumite aspecte pronunțate de Donald Trump au rămas încă netranșate. De pildă, acordul nuclear cu Iranul, dosarul nuclear nord-coreean și relația de putere cu China. Președintele SUA și-a asumat faptul că nu se consideră liderul și apărătorul ordinii internaționale de inspirație liberală, iar decuplarea SUA din înțelegerea multiterală cu UE, China, Rusia și Iran privind programul nuclear al Teheranului ar putea să reprezintă o schimbare majoră a anului 2018, ținând cont și de criticile virulente pe care Trump le-a adresat regimului de la Teheran chiar în primul său discurs la ONU.

Pe de altă parte, liderul lumii cu care Donald Trump a avut cele mai multe întâlniri în anul 2017 este nimeni altul decât Xi Jinping, reconfirmat recent în fruntea leadership-ului chinez și considerat de mulți cel mai puternic lider al Chinei de la Mao Zedong încoace. Cunoscut fiind faptul că a acuzat Beijing-ul de devalorizarea monedei și a acționat provocator în privința ”politicii unei singure Chine”, Trump a manifestat în 2017 o bunăvoință ieșită din tiparul abordării sale față de China, o bunăvoință care nu s-a regăsit și în prima sa strategie națională de securitate în care a calificat China drept ”competitor strategic”. Din acest motive, dar și în contextul subiectelor de interes comun – precum amenințarea nord-coreeană – este de așteptat ca relația Washington-Beijing să fie una dintre temele vedetă ale anului 2018. Totodată, o nouă dinamică ar putea apărea și pe radarul relațiilor americano-ruse după realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei, mai ales că în următorii trei ani trebuie luată o decizie strategică privind renegocierea sau prelungirea unor acorduri cheie pentru securitatea internațională, precum Tratatul New Start semnat de președinții Obama și Medvedev. 

În ceea ce privește relația transatlantică, aceasta își va urma cursul îndeosebi prin menținerea cooperării consolidate la nivel de administrații și interesul pe care secretari americani, precum James Mattis (viitorul lui Rex Tillerson în fruntea diplomației americane fiind incert), îl vor acorda subiectelor și provocărilor comune. Un test major al acestei relații va fi summit-ul NATO din 11-12 iulie 2018 de la Bruxelles, primul summit decizional după cel de la Varșovia. Totodată, în 2018 am putea să vedem și un rol mai pronunțat al vicepreședintelui Mike Pence, cel care în 2017 a fost primul om care a adus mesajul și poziția administrației Trump în Europa. În același timp, o prezență interesantă și un rol sporit în politica externă americană l-ar putea căpăta Nikki Haley, ambasadorul care gestionează la ONU poziția americană în subiecte extrem de sensibile precum dosarul nord-coreean și conflictul israelo-palestinian.

Finalul lui 2018 va fi important pentru Donald Trump și pentru perioada de după jumătatea mandatului său. În noiembrie vor avea loc alegeri legislative pentru ambele camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat – , iar în cazul în care republicanii ar pierde majoritatea în favoarea democraților, situația internă s-ar complica și mai mult pentru administrația președintelui, care are o relație dificilă și cu membrii propriului partid.

2) Uniunea Europeană: “Macronismul” – nume de cod pentru reforma UE, criză politică în Germania, derapaje democratice în est. Presiunea electorală rămâne pe agendă

Cu un 2017 fundamental diferit de preconizatele scenarii în care populismul și naționalismul ar fi pus stăpânire pe leadership-ul guvernamental al unora dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene, iar Brexit-ul ar fi produs un mare efect de contagiune, UE pășește în 2018 cu câteva certitudini, dar și provocări de mare anvergură.

Emmanuel Macron și Angela Merkel (FOTO: Facebook.com/Donald Tusk)

Victoria lui Emmanuel Macron în Franța, unitatea în fața Brexit-ului și în privința viitorului Europei pe teme sensibile precum apărarea și cooperarea cu NATO, rolul de lider asumat în dosare precum clima și acordurile comerciale cu Canada și Japonia au diluat o parte din nereușitele anului 2017: criza politică din țara în care Europa se aștepta mai puțin (Germania), secesionismul catalan, o coaliție de guvernare în Austria din care face parte un partid de extremă dreapta fondat de naziști și derapaje democratice puternice în Polonia cu potențial de multiplicare și intensificare în regiune, îndeosebi în Ungaria și România.

Momentul politic favorabil pentru avansarea proiectului politic european va depinde în primele luni ale lui 2018 de formarea unui guvern la Berlin, cel mai probabil între conservatorii cancelarului Angela Merkel și socialiștii probabilului ministru de Externe Martin Schulz, evitând astfel alegeri anticipate care ar putea amplifica prezența extremei drepte în Bundestag. Încă de la alegerea sa pe 7 mai, președintele francez Emmanuel Macron a devenit cel mai activ lider european și cu cel mai puternic apetit pentru reformă – fie că vorbim de moneda euro, apărare, securitate, dezvoltare economică sau schimbări climatice. Diferențele de timing electoral cu Germania Angelei Merkel nu i-au permis președintelui francez să concretizeze propunerile sale. Pe de altă parte, perioada de criză politică ce a precedat învestitura guvernului federal ar putea reprezenta un context în care Franța lui Emmanuel Macron ar contesta, cel puțin politic, greutatea poziției germane pe agenda europeană.

Pe agenda Uniunii Europene, cele mai mari provocări vor reprezentate de încheierea tuturor capitolelor în acordurile cu Marea Britanie și menținerea unității în negocieri, pregătirea bugetului multianual pentru primii 5 sau 7 ani ai următorului deceniu, reforma zonei euro, inclusiv prin crearea unui fond monetar european sau a poziției de ministru european de finanțe, implementarea cooperării structurate permanente în materie de apărare și evoluția situației politice din Spania pe fondul tentativelor de secesionism din Catalonia

O potențială provocare politică ar putea fi generată de președinția austriacă la Consiliul UE, în iulie-decembrie 2018, când istoria ar putea să consemneze faptul că un guvern care are în componența sa un partid de extremă-dreapta format de naziști va prezida reuniuni ale miniștrilor europeni.

Nu în ultimul rând, starea democrației în Europa va fi o temă de mare interes în condițiile în care în 2018 vom asista la modul cum este dezvoltat articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, activat în premieră în privința Poloniei, și care ar putea culmina cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, chiar dacă procedura se anunță extrem de complexă. Sub aceleași auspicii se înscriu și alegerile legislative din Ungaria din aprilie-mai 2018, acolo unde partidul premierului Viktor Orban, cunoscut pentru pozițiile sale contradictorii față de marile țări ale UE, este principalul favorit.

Un moment electoral important și apărut pe ultima sută de metri vor fi alegerile parlamentare anticipate din Italia din primăvara lui 2018. În logică electorale se vor afla și alte țări ale UE: alegeri prezidențiale în Cehia și Irlanda sau parlamentare în Letonia, Slovenia și Suedia.

3) În vecinătatea Europei: în Rusia Vladimir Putin concurează cu longevitatea lui Stalin. Alegeri în Republica Moldova, Turcia devine o ”necunoscută strategică”

Alegerile prezidențiale din Federația Rusă pot fi considerate cele mai importante de pe plan internațional în 2018. Motivul nu este generat de vreo incertitudine în privința câștigătorului, ci de potențialele acțiuni pe care Rusia, prin validarea electorală pentru a patra oară a lui Vladimir Putin și aflată în atenția internațională în condițiile găzduirii Campionatului Mondial de Fotbal, le-ar putea dezvolta. Totodată, alegerea datei de 18 martie pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale are o simbolistică aparte pentru Rusia: în aceeași zi se împlinesc patru ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Foto: Kremlin.ru

În vreme ce criza ucraineană, anexarea Crimeei și războiul informațional purtat de Moscova cu Occidentul vor rămâne motive de menținere a stadiului actual tensionat al relațiilor dintre Rusia și NATO, respectiv UE, rămânerea la putere a lui Vladimir Putin până în 2024 ar putea complica și mai mult relațiile menționate. Mai mult, există și teama că Putin, aflat la putere de 18 ani în Rusia, va profita de contextul favorabil pentru a pune din nou presiune pe Europa și de a submina poziția SUA în lume, profitând de retragerea americană din mai multe dosare și de problema nord-coreeană.

De asemenea, poziția Rusiei la nivel global nu a fost slăbită de sancțiunile occidentale, iar recenta decizie de concesionare pentru 49 de ani către Rusia a bazei militare siriene de la Tartus din Marea Mediterană, inclusiv prin posibilitatea de a amplasa vase nucleare, indică un climat de insecuritate la granițele Europei.

Tot în regiune, lucrurile ar putea fi agravate de un aliat NATO și o ”eternă candidată” la UE – Turcia. Dincolo de derapajele democratice și conturarea unei puternice doctrine autoritare ”erdoganiste”, parteneriatul dintre Ankara și Moscova dezvoltă două componente problematice pentru securitatea euro-atlantică și transformă Turcia într-o ”necunoscută strategică”: mai întâi, acordul ce se află deja în implementare privind construcția gazoductului TurkStream și care ar facilita transportarea gazului rusesc spre Europa și, cel mai recent și extrem de sensibil, înțelegerea prin care Turcia se va dota cu rachete rusești S-400, extrem de performante, și aflate în incompatibilitate cu sistemele de armanent ale NATO, din care Turcia face parte.

În aceeași logică, o anumită pondere în ecuația strategică a relației UE cu vecinătatea vor fi și alegerile parlamentare din Republica Moldova. În primul rând, este cunoscută perioada de instabilitate politică generată de precedentele alegeri din 2014 în urma cărora au fost schimbate mai multe guverne, parcursul european al țării fiind diminuat ca impact. Pe de altă parte, alegerea lui pro-rusului Igor Dodon ca președinte al țării în anul 2016 a complicat și mai mult peisajul politic și a divizat puterea de la Chișinău, guvernul prezentând o poziție pro-vest, iar președintele una pro-Rusia, dovadă fiind declarațiile sale și nenumăratele întâlniri cu Vladimir Putin.

FOTO: Screenshot/ World Economic Forum

4) China: profitând de repoziționarea Statelor Unite pe plan global

Cu o economie preconizată să depășească SUA în următorul deceniu, cu intenții clar manifestate de dezvoltare militare și cu un leadership întărit al lui Xi Jinping după Congresul Partidului Comunist Chinez din septembrie 2017, Beijing-ul este așteptat să pună în practică ceea ce XI a promis, și anume ”mai multă deschidere internațională”.

Profitând de o repoziționare a administrației SUA, statuată și în Strategia Națională de Securitate în care Donald Trump a calificat Rusia și China drept ”puteri rivale”, Beijing-ul va deveni un actor și mai proeminent pe plan global. În timp ce va continua politica sa suverană manifestată prin proiectarea de insule artificiale în vecinătatea sa imediată, China va pune mare accent pe o prezență mondială în spiritul globalizării: dezvoltare tehnologică impresionantă, intensificarea cooperării economice cu aliații tradiționali ai SUA, îndeosebi Europa, dar și cu alți parteneri internaționali, inclusiv țările BRICS sau țările partenere din G20, în contextul summitului din 2018 din Argentina. În termeni strategici, poziționarea ca mediator în dosarul nord-coreean și angajarea Statelor Unite în soluționarea unei probleme care ar putea atârna greu pe agenda internațională americană, ar putea reprezenta o carte câștigătoare pentru Beijing.

 

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending