Connect with us

EDITORIALE

Ce evenimente vor influența agenda internațională și europeană în 2018: presiunea testelor electorale ajunge și în SUA, reformismul lui Macron sau noua ”încoronare” a lui Putin

Published

on

de Robert Lupițu

Anul 2018 va fi unul de o intensitate aparte față de precedenții 2016 și 2017, când referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump au pus la mare încercare relația transatlantică, timp în care Rusia și-a consolidat postura militară, China și-a manifestat ambițiile geopolitice și economice, iar Coreea de Nord s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității internaționale.

Marii actori ai scenei globale – Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană – vor trebui să răspundă unor provocări fie moștenite, fie ce pot fi anticipate în anul în care urmează. La finalul unui 2017 în care lumea s-a acomodat cu stilul prezidențial al lui Donald Trump, asistând la decuplarea SUA de politica administrațiilor precedente, în care China a sesizat un culoar favorabil amplificării poziției sale globale, iar Rusia a poziției militare, în timp ce Coreea de Nord a devenit centrul amenințărilor împotriva păcii și securității, provocările majore ce se prefigurează pentru 2018 anunță un an internațional cu potențial disruptiv 

În privința Europei, dacă anul 2017 a adus în cont mai multe plusuri decât minusuri, începând cu victoria strălucitoare a lui Emmanuel Macron și încheind cu unitatea europeană în fața Brexit și consensul pe teme deunăzi sensibile precum apărarea europeană, 2018 se anunță un an în provocarea majoră va fi reprezentată de a nu transforma evoluția politică într-un joc cu sumă nulă.

1) Statele Unite: Își propune Donald Trump un 2017 la pătrat?/ Primul examen electoral pentru administrația actualului lider al SUA

Foto: ONU

La Washington, Donald Trump va continua linia adoptată în primul an de mandat în care președintele a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris sau din Parteneriatul Transpacific și a hotărât, printre altele, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim și diminuarea contribuției SUA la bugetul ONU, acolo unde Statele Unite sunt membru fondator, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dincolo de statutul de cea mai mare putere a lumii. Urmărind retorica și ambițiile sale din campania pentru alegerile prezidențiale observăm că anumite aspecte pronunțate de Donald Trump au rămas încă netranșate. De pildă, acordul nuclear cu Iranul, dosarul nuclear nord-coreean și relația de putere cu China. Președintele SUA și-a asumat faptul că nu se consideră liderul și apărătorul ordinii internaționale de inspirație liberală, iar decuplarea SUA din înțelegerea multiterală cu UE, China, Rusia și Iran privind programul nuclear al Teheranului ar putea să reprezintă o schimbare majoră a anului 2018, ținând cont și de criticile virulente pe care Trump le-a adresat regimului de la Teheran chiar în primul său discurs la ONU.

Pe de altă parte, liderul lumii cu care Donald Trump a avut cele mai multe întâlniri în anul 2017 este nimeni altul decât Xi Jinping, reconfirmat recent în fruntea leadership-ului chinez și considerat de mulți cel mai puternic lider al Chinei de la Mao Zedong încoace. Cunoscut fiind faptul că a acuzat Beijing-ul de devalorizarea monedei și a acționat provocator în privința ”politicii unei singure Chine”, Trump a manifestat în 2017 o bunăvoință ieșită din tiparul abordării sale față de China, o bunăvoință care nu s-a regăsit și în prima sa strategie națională de securitate în care a calificat China drept ”competitor strategic”. Din acest motive, dar și în contextul subiectelor de interes comun – precum amenințarea nord-coreeană – este de așteptat ca relația Washington-Beijing să fie una dintre temele vedetă ale anului 2018. Totodată, o nouă dinamică ar putea apărea și pe radarul relațiilor americano-ruse după realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei, mai ales că în următorii trei ani trebuie luată o decizie strategică privind renegocierea sau prelungirea unor acorduri cheie pentru securitatea internațională, precum Tratatul New Start semnat de președinții Obama și Medvedev. 

În ceea ce privește relația transatlantică, aceasta își va urma cursul îndeosebi prin menținerea cooperării consolidate la nivel de administrații și interesul pe care secretari americani, precum James Mattis (viitorul lui Rex Tillerson în fruntea diplomației americane fiind incert), îl vor acorda subiectelor și provocărilor comune. Un test major al acestei relații va fi summit-ul NATO din 11-12 iulie 2018 de la Bruxelles, primul summit decizional după cel de la Varșovia. Totodată, în 2018 am putea să vedem și un rol mai pronunțat al vicepreședintelui Mike Pence, cel care în 2017 a fost primul om care a adus mesajul și poziția administrației Trump în Europa. În același timp, o prezență interesantă și un rol sporit în politica externă americană l-ar putea căpăta Nikki Haley, ambasadorul care gestionează la ONU poziția americană în subiecte extrem de sensibile precum dosarul nord-coreean și conflictul israelo-palestinian.

Finalul lui 2018 va fi important pentru Donald Trump și pentru perioada de după jumătatea mandatului său. În noiembrie vor avea loc alegeri legislative pentru ambele camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat – , iar în cazul în care republicanii ar pierde majoritatea în favoarea democraților, situația internă s-ar complica și mai mult pentru administrația președintelui, care are o relație dificilă și cu membrii propriului partid.

2) Uniunea Europeană: “Macronismul” – nume de cod pentru reforma UE, criză politică în Germania, derapaje democratice în est. Presiunea electorală rămâne pe agendă

Cu un 2017 fundamental diferit de preconizatele scenarii în care populismul și naționalismul ar fi pus stăpânire pe leadership-ul guvernamental al unora dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene, iar Brexit-ul ar fi produs un mare efect de contagiune, UE pășește în 2018 cu câteva certitudini, dar și provocări de mare anvergură.

Emmanuel Macron și Angela Merkel (FOTO: Facebook.com/Donald Tusk)

Victoria lui Emmanuel Macron în Franța, unitatea în fața Brexit-ului și în privința viitorului Europei pe teme sensibile precum apărarea și cooperarea cu NATO, rolul de lider asumat în dosare precum clima și acordurile comerciale cu Canada și Japonia au diluat o parte din nereușitele anului 2017: criza politică din țara în care Europa se aștepta mai puțin (Germania), secesionismul catalan, o coaliție de guvernare în Austria din care face parte un partid de extremă dreapta fondat de naziști și derapaje democratice puternice în Polonia cu potențial de multiplicare și intensificare în regiune, îndeosebi în Ungaria și România.

Momentul politic favorabil pentru avansarea proiectului politic european va depinde în primele luni ale lui 2018 de formarea unui guvern la Berlin, cel mai probabil între conservatorii cancelarului Angela Merkel și socialiștii probabilului ministru de Externe Martin Schulz, evitând astfel alegeri anticipate care ar putea amplifica prezența extremei drepte în Bundestag. Încă de la alegerea sa pe 7 mai, președintele francez Emmanuel Macron a devenit cel mai activ lider european și cu cel mai puternic apetit pentru reformă – fie că vorbim de moneda euro, apărare, securitate, dezvoltare economică sau schimbări climatice. Diferențele de timing electoral cu Germania Angelei Merkel nu i-au permis președintelui francez să concretizeze propunerile sale. Pe de altă parte, perioada de criză politică ce a precedat învestitura guvernului federal ar putea reprezenta un context în care Franța lui Emmanuel Macron ar contesta, cel puțin politic, greutatea poziției germane pe agenda europeană.

Pe agenda Uniunii Europene, cele mai mari provocări vor reprezentate de încheierea tuturor capitolelor în acordurile cu Marea Britanie și menținerea unității în negocieri, pregătirea bugetului multianual pentru primii 5 sau 7 ani ai următorului deceniu, reforma zonei euro, inclusiv prin crearea unui fond monetar european sau a poziției de ministru european de finanțe, implementarea cooperării structurate permanente în materie de apărare și evoluția situației politice din Spania pe fondul tentativelor de secesionism din Catalonia

O potențială provocare politică ar putea fi generată de președinția austriacă la Consiliul UE, în iulie-decembrie 2018, când istoria ar putea să consemneze faptul că un guvern care are în componența sa un partid de extremă-dreapta format de naziști va prezida reuniuni ale miniștrilor europeni.

Nu în ultimul rând, starea democrației în Europa va fi o temă de mare interes în condițiile în care în 2018 vom asista la modul cum este dezvoltat articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, activat în premieră în privința Poloniei, și care ar putea culmina cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, chiar dacă procedura se anunță extrem de complexă. Sub aceleași auspicii se înscriu și alegerile legislative din Ungaria din aprilie-mai 2018, acolo unde partidul premierului Viktor Orban, cunoscut pentru pozițiile sale contradictorii față de marile țări ale UE, este principalul favorit.

Un moment electoral important și apărut pe ultima sută de metri vor fi alegerile parlamentare anticipate din Italia din primăvara lui 2018. În logică electorale se vor afla și alte țări ale UE: alegeri prezidențiale în Cehia și Irlanda sau parlamentare în Letonia, Slovenia și Suedia.

3) În vecinătatea Europei: în Rusia Vladimir Putin concurează cu longevitatea lui Stalin. Alegeri în Republica Moldova, Turcia devine o ”necunoscută strategică”

Alegerile prezidențiale din Federația Rusă pot fi considerate cele mai importante de pe plan internațional în 2018. Motivul nu este generat de vreo incertitudine în privința câștigătorului, ci de potențialele acțiuni pe care Rusia, prin validarea electorală pentru a patra oară a lui Vladimir Putin și aflată în atenția internațională în condițiile găzduirii Campionatului Mondial de Fotbal, le-ar putea dezvolta. Totodată, alegerea datei de 18 martie pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale are o simbolistică aparte pentru Rusia: în aceeași zi se împlinesc patru ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Foto: Kremlin.ru

În vreme ce criza ucraineană, anexarea Crimeei și războiul informațional purtat de Moscova cu Occidentul vor rămâne motive de menținere a stadiului actual tensionat al relațiilor dintre Rusia și NATO, respectiv UE, rămânerea la putere a lui Vladimir Putin până în 2024 ar putea complica și mai mult relațiile menționate. Mai mult, există și teama că Putin, aflat la putere de 18 ani în Rusia, va profita de contextul favorabil pentru a pune din nou presiune pe Europa și de a submina poziția SUA în lume, profitând de retragerea americană din mai multe dosare și de problema nord-coreeană.

De asemenea, poziția Rusiei la nivel global nu a fost slăbită de sancțiunile occidentale, iar recenta decizie de concesionare pentru 49 de ani către Rusia a bazei militare siriene de la Tartus din Marea Mediterană, inclusiv prin posibilitatea de a amplasa vase nucleare, indică un climat de insecuritate la granițele Europei.

Tot în regiune, lucrurile ar putea fi agravate de un aliat NATO și o ”eternă candidată” la UE – Turcia. Dincolo de derapajele democratice și conturarea unei puternice doctrine autoritare ”erdoganiste”, parteneriatul dintre Ankara și Moscova dezvoltă două componente problematice pentru securitatea euro-atlantică și transformă Turcia într-o ”necunoscută strategică”: mai întâi, acordul ce se află deja în implementare privind construcția gazoductului TurkStream și care ar facilita transportarea gazului rusesc spre Europa și, cel mai recent și extrem de sensibil, înțelegerea prin care Turcia se va dota cu rachete rusești S-400, extrem de performante, și aflate în incompatibilitate cu sistemele de armanent ale NATO, din care Turcia face parte.

În aceeași logică, o anumită pondere în ecuația strategică a relației UE cu vecinătatea vor fi și alegerile parlamentare din Republica Moldova. În primul rând, este cunoscută perioada de instabilitate politică generată de precedentele alegeri din 2014 în urma cărora au fost schimbate mai multe guverne, parcursul european al țării fiind diminuat ca impact. Pe de altă parte, alegerea lui pro-rusului Igor Dodon ca președinte al țării în anul 2016 a complicat și mai mult peisajul politic și a divizat puterea de la Chișinău, guvernul prezentând o poziție pro-vest, iar președintele una pro-Rusia, dovadă fiind declarațiile sale și nenumăratele întâlniri cu Vladimir Putin.

FOTO: Screenshot/ World Economic Forum

4) China: profitând de repoziționarea Statelor Unite pe plan global

Cu o economie preconizată să depășească SUA în următorul deceniu, cu intenții clar manifestate de dezvoltare militare și cu un leadership întărit al lui Xi Jinping după Congresul Partidului Comunist Chinez din septembrie 2017, Beijing-ul este așteptat să pună în practică ceea ce XI a promis, și anume ”mai multă deschidere internațională”.

Profitând de o repoziționare a administrației SUA, statuată și în Strategia Națională de Securitate în care Donald Trump a calificat Rusia și China drept ”puteri rivale”, Beijing-ul va deveni un actor și mai proeminent pe plan global. În timp ce va continua politica sa suverană manifestată prin proiectarea de insule artificiale în vecinătatea sa imediată, China va pune mare accent pe o prezență mondială în spiritul globalizării: dezvoltare tehnologică impresionantă, intensificarea cooperării economice cu aliații tradiționali ai SUA, îndeosebi Europa, dar și cu alți parteneri internaționali, inclusiv țările BRICS sau țările partenere din G20, în contextul summitului din 2018 din Argentina. În termeni strategici, poziționarea ca mediator în dosarul nord-coreean și angajarea Statelor Unite în soluționarea unei probleme care ar putea atârna greu pe agenda internațională americană, ar putea reprezenta o carte câștigătoare pentru Beijing.

 

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Quo vadis NATO? La 70 de ani de existență, Alianța Nord-Atlantică are nevoie de un nou Concept Strategic

Published

on

Secretarul general al NATO a avut o abordare foarte prudentă după ce miniștrii afacerilor externe din țările aliate au discutat propunerile Germaniei și Franței privind transformarea Alianței, în timp ce, în surdină, Statele Unite au reafirmat cererea ca europenii să investească mai mult în materie de cheltuieli militare.

Pe scurt, Germania propune crearea unui comitet de experți care să declanșeze o dezbatere politică și strategică cu scopul recâștigării încrederii între aliați. Franța, pe de altă parte, vrea schimbarea procesului decizional, care încă de la înființarea NATO se bazează pe consens. Este, practic, enunțarea obiectivului urmărit de Emmanuel Macron.

În fapt, aceasta este abordarea ”pas cu pas” a lui Emmanuel Macron, patentată deja la nivel european: Mai întâi face o declarație puternică, rezonantă și care atrage critici și generează polarități cu scopul de a veni ulterior cu propunerea dorită. În cazul afirmației privind ”moartea cerebrală a NATO” și articolul 5 referitor la apărarea colectivă, scopul este cel de mai jos. Tot nu cred că era nevoie de o astfel de afirmație pentru a genera un proces de reflecție privind viitorul NATO la summitul de la Londra, unde oricum aliații se reunesc pentru a aniversa existența septuagenară euro-atlantică, iar o astfel de discuție era de așteptat. Dar poate era nevoie dacă ambițiile sunt de a schimba fundamental paradigma, precum ideea unui ”pilon european în cadrul NATO”. Însă, masa Consiliului Nord-Atlantic nu este cea a Consiliului European. Mai mult, la nivel aliat avem deja experiența de la summitul precedent de la Bruxelles cu tensiunile dintre Donald Trump și Angela Merkel privind împărțirea poverii financiare, subiect care încă nu este considerat soluționat de aliații americani, în pofida unei creșteri bugetare pe care Berlinul a anunțat-o sau a afirmațiilor venite dinspre Berlin, dar și din vocea viitoarei președinte a Comisiei Europene, fostul ministru german al Apărării Ursula von der Leyen, privind caracterul ”remarcabil” al NATO ca instituție.

Pe fond, nu-i de mirare că propunerea Berlinului a primit sprijin, în timp ce viziunea Parisului nu a stârnit entuziasm.

Revenind la ministeriala de miercuri, importantă în ecuația pregătirii reuniunii de la Londra a liderilor euro-atlantici: modul precaut în care Jens Soltenberg a ales să comunice pe acest subiect arată că discuțiile pe aceste teme vor ocupa agenda reuniunii aniversare de la Londra. Secretarul general aliat a refuzat de două ori să abordeze explicit propunerea Franței, iar în momentul în care a făcut-o a subliniat din start că va răspunde ”prudent”. Prudent a însemnat și sec: ”voi fi precaut în a intra în detalii. Am avut o discuție, iar mesajul principal este că suntem uniți în ce privește consolidarea NATO”.

Analizând la o scară istorică și cunoscând faptul că anul viitor se împlinesc 10 ani de la adoptarea, la summitul de la Lisabona, a Conceptului Strategic care a guvernat acțiunile NATO în ultimul deceniu, cred că discuțiile ar trebui să scoată din sertar următorul instrument: dezbaterea și adoptarea unui nou Concept Strategic al NATO.

Există argumente, dincolo de cadența istorică în care, în cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, NATO a avut trei concepte strategice: după summitul de la Londra din 1990 a fost elaborat Conceptul Strategic post-Război Rece și adoptat la summitul de la Roma din 1991, în 1999, la Washington, la 50 de ani de la înființarea Alianței, a fost aprobat Conceptul Strategic care adapta Alianța la transformările determinate de valurile de extindere către Est, iar în 2010, cel de la Lisabona, care calibrează Alianța pe trei dimensiuni: apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare.

Actualul concept strategic al Alianței a fost edificat într-o perioadă fundamental diferită din perspectiva paradigmei de securitate și de apărare colectivă în Europa, în America de Nord și în vecinătatea familiei euro-atlantice. La nivel de lideri, diplomați, experți și analiști domina percepția că Statele Unite vor înțelege pentru totdeauna crucialitatea unei Europe stabile și sigure, europenii nu simțeau presiunea unor amenințări iminente de securitate, precum nici dorința de a se emancipa strategic și militar, iar Moscova tot nu era percepută în cheie asertivă și dornică să își recapate dominația în sferele de influență pierdute, chiar dacă pozițiile exprimate de Vladimir Putin la summitul aliat de la București în privința Georgiei și Ucrainei s-au dovedit a fi un avertisment timpuriu.

Cele trei caracteristici esențiale ale Conceptului Strategic din 2010 – apărare colectivă, gestiunea crizelor și securitate prin cooperare – calibrează trei dimensiuni: cea a unității și coeziunii interne, cea a unei abordări flexibile și pro-active în raport cu crizele care se pot dovedi provocatoare la adresa Alianței și cea a colaborării cu actorii externi pentru menținerea și proiectarea stabilității în vecinătățile aliate.

La un deceniu distanță de la acel moment marcăm cinci de ani de când mediul de securitate de la frontieră estică a NATO a fost modificat spre iremediabil prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea de către Rusia și acțiunile de destabilizare a Ucrainei, iar relația între Alianță și Uniunea Europeană a căpătat noi dimensiuni, atât prin domenii comune de cooperare și complementaritate (a se vedea mobilitatea militară), cât și prin lansarea conceptului de apărare europeană ca abordare de sine stătătoare și de principiu pentru cercetare militară și revitalizare a industriei de apărare.

La nivel politic, coeziunea internă aliată experimentează șocuri similare celor din timpul crizei Suezului, a retragerii Franței din structurile militare aliate sau a pozițiilor pe care SUA și Marea Britanie, pe de o parte, iar Franța și Germania, pe de altă parte, le-au avut în ce privește războiul din Irak. Unilateralismul hotărât al administrației Donald Trump și ambiția personală a președintelui american ca aliații europeni să aloce mai mulți bani pentru apărare, inclusiv prin achiziția de armament american, a scindat Alianța, chiar dacă solicitările liderului SUA sunt unele rezonabile și au la bază un angajament comun asumat de țările NATO în 2014. Disputele acestuia cu Germania pe tema cheltuielilor militare și, in extenso, din pricina relațiilor energetice ale Berlinului cu Moscova, ascensiunea noului președinte francez, cu o abordare mai mult franco-europeană decât transatlantică, culminând cu afirmația politică a unei stări de moarte cerebrală, calea pe care o urmează Turcia, un aliat care nu mai respectă standardele democratice, sunt ingrediente și semnale politice.

Un nou Concept Strategic este un răspuns. Și este un răspuns care oferă garanția parcurgerii și clarificării tuturor elementelor care pun la încercare unitatea NATO. Cheia de înțelegere și de analiză a Alianței Nord-Atlantice a stat, de cele mai multe ori, în plecarea de la premisa că reziliența, adaptarea și flexibilitatea sunt core-ul și mindset-ul acestei organizații. Un nou Concept Strategic ar echivala cu această adaptare tot mai necesară.

Continue Reading

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending