Connect with us

EDITORIALE

Ce evenimente vor influența agenda internațională și europeană în 2018: presiunea testelor electorale ajunge și în SUA, reformismul lui Macron sau noua ”încoronare” a lui Putin

Published

on

de Robert Lupițu

Anul 2018 va fi unul de o intensitate aparte față de precedenții 2016 și 2017, când referendumul privind Brexit și alegerea lui Donald Trump au pus la mare încercare relația transatlantică, timp în care Rusia și-a consolidat postura militară, China și-a manifestat ambițiile geopolitice și economice, iar Coreea de Nord s-a transformat într-o amenințare majoră la adresa securității internaționale.

Marii actori ai scenei globale – Statele Unite, China, Rusia și Uniunea Europeană – vor trebui să răspundă unor provocări fie moștenite, fie ce pot fi anticipate în anul în care urmează. La finalul unui 2017 în care lumea s-a acomodat cu stilul prezidențial al lui Donald Trump, asistând la decuplarea SUA de politica administrațiilor precedente, în care China a sesizat un culoar favorabil amplificării poziției sale globale, iar Rusia a poziției militare, în timp ce Coreea de Nord a devenit centrul amenințărilor împotriva păcii și securității, provocările majore ce se prefigurează pentru 2018 anunță un an internațional cu potențial disruptiv 

În privința Europei, dacă anul 2017 a adus în cont mai multe plusuri decât minusuri, începând cu victoria strălucitoare a lui Emmanuel Macron și încheind cu unitatea europeană în fața Brexit și consensul pe teme deunăzi sensibile precum apărarea europeană, 2018 se anunță un an în provocarea majoră va fi reprezentată de a nu transforma evoluția politică într-un joc cu sumă nulă.

1) Statele Unite: Își propune Donald Trump un 2017 la pătrat?/ Primul examen electoral pentru administrația actualului lider al SUA

Foto: ONU

La Washington, Donald Trump va continua linia adoptată în primul an de mandat în care președintele a decis retragerea Statelor Unite din Acordul climatic de la Paris sau din Parteneriatul Transpacific și a hotărât, printre altele, mutarea ambasadei SUA din Israel la Ierusalim și diminuarea contribuției SUA la bugetul ONU, acolo unde Statele Unite sunt membru fondator, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, dincolo de statutul de cea mai mare putere a lumii. Urmărind retorica și ambițiile sale din campania pentru alegerile prezidențiale observăm că anumite aspecte pronunțate de Donald Trump au rămas încă netranșate. De pildă, acordul nuclear cu Iranul, dosarul nuclear nord-coreean și relația de putere cu China. Președintele SUA și-a asumat faptul că nu se consideră liderul și apărătorul ordinii internaționale de inspirație liberală, iar decuplarea SUA din înțelegerea multiterală cu UE, China, Rusia și Iran privind programul nuclear al Teheranului ar putea să reprezintă o schimbare majoră a anului 2018, ținând cont și de criticile virulente pe care Trump le-a adresat regimului de la Teheran chiar în primul său discurs la ONU.

Pe de altă parte, liderul lumii cu care Donald Trump a avut cele mai multe întâlniri în anul 2017 este nimeni altul decât Xi Jinping, reconfirmat recent în fruntea leadership-ului chinez și considerat de mulți cel mai puternic lider al Chinei de la Mao Zedong încoace. Cunoscut fiind faptul că a acuzat Beijing-ul de devalorizarea monedei și a acționat provocator în privința ”politicii unei singure Chine”, Trump a manifestat în 2017 o bunăvoință ieșită din tiparul abordării sale față de China, o bunăvoință care nu s-a regăsit și în prima sa strategie națională de securitate în care a calificat China drept ”competitor strategic”. Din acest motive, dar și în contextul subiectelor de interes comun – precum amenințarea nord-coreeană – este de așteptat ca relația Washington-Beijing să fie una dintre temele vedetă ale anului 2018. Totodată, o nouă dinamică ar putea apărea și pe radarul relațiilor americano-ruse după realegerea lui Vladimir Putin ca președinte al Rusiei, mai ales că în următorii trei ani trebuie luată o decizie strategică privind renegocierea sau prelungirea unor acorduri cheie pentru securitatea internațională, precum Tratatul New Start semnat de președinții Obama și Medvedev. 

În ceea ce privește relația transatlantică, aceasta își va urma cursul îndeosebi prin menținerea cooperării consolidate la nivel de administrații și interesul pe care secretari americani, precum James Mattis (viitorul lui Rex Tillerson în fruntea diplomației americane fiind incert), îl vor acorda subiectelor și provocărilor comune. Un test major al acestei relații va fi summit-ul NATO din 11-12 iulie 2018 de la Bruxelles, primul summit decizional după cel de la Varșovia. Totodată, în 2018 am putea să vedem și un rol mai pronunțat al vicepreședintelui Mike Pence, cel care în 2017 a fost primul om care a adus mesajul și poziția administrației Trump în Europa. În același timp, o prezență interesantă și un rol sporit în politica externă americană l-ar putea căpăta Nikki Haley, ambasadorul care gestionează la ONU poziția americană în subiecte extrem de sensibile precum dosarul nord-coreean și conflictul israelo-palestinian.

Finalul lui 2018 va fi important pentru Donald Trump și pentru perioada de după jumătatea mandatului său. În noiembrie vor avea loc alegeri legislative pentru ambele camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat – , iar în cazul în care republicanii ar pierde majoritatea în favoarea democraților, situația internă s-ar complica și mai mult pentru administrația președintelui, care are o relație dificilă și cu membrii propriului partid.

2) Uniunea Europeană: “Macronismul” – nume de cod pentru reforma UE, criză politică în Germania, derapaje democratice în est. Presiunea electorală rămâne pe agendă

Cu un 2017 fundamental diferit de preconizatele scenarii în care populismul și naționalismul ar fi pus stăpânire pe leadership-ul guvernamental al unora dintre țările fondatoare ale Uniunii Europene, iar Brexit-ul ar fi produs un mare efect de contagiune, UE pășește în 2018 cu câteva certitudini, dar și provocări de mare anvergură.

Emmanuel Macron și Angela Merkel (FOTO: Facebook.com/Donald Tusk)

Victoria lui Emmanuel Macron în Franța, unitatea în fața Brexit-ului și în privința viitorului Europei pe teme sensibile precum apărarea și cooperarea cu NATO, rolul de lider asumat în dosare precum clima și acordurile comerciale cu Canada și Japonia au diluat o parte din nereușitele anului 2017: criza politică din țara în care Europa se aștepta mai puțin (Germania), secesionismul catalan, o coaliție de guvernare în Austria din care face parte un partid de extremă dreapta fondat de naziști și derapaje democratice puternice în Polonia cu potențial de multiplicare și intensificare în regiune, îndeosebi în Ungaria și România.

Momentul politic favorabil pentru avansarea proiectului politic european va depinde în primele luni ale lui 2018 de formarea unui guvern la Berlin, cel mai probabil între conservatorii cancelarului Angela Merkel și socialiștii probabilului ministru de Externe Martin Schulz, evitând astfel alegeri anticipate care ar putea amplifica prezența extremei drepte în Bundestag. Încă de la alegerea sa pe 7 mai, președintele francez Emmanuel Macron a devenit cel mai activ lider european și cu cel mai puternic apetit pentru reformă – fie că vorbim de moneda euro, apărare, securitate, dezvoltare economică sau schimbări climatice. Diferențele de timing electoral cu Germania Angelei Merkel nu i-au permis președintelui francez să concretizeze propunerile sale. Pe de altă parte, perioada de criză politică ce a precedat învestitura guvernului federal ar putea reprezenta un context în care Franța lui Emmanuel Macron ar contesta, cel puțin politic, greutatea poziției germane pe agenda europeană.

Pe agenda Uniunii Europene, cele mai mari provocări vor reprezentate de încheierea tuturor capitolelor în acordurile cu Marea Britanie și menținerea unității în negocieri, pregătirea bugetului multianual pentru primii 5 sau 7 ani ai următorului deceniu, reforma zonei euro, inclusiv prin crearea unui fond monetar european sau a poziției de ministru european de finanțe, implementarea cooperării structurate permanente în materie de apărare și evoluția situației politice din Spania pe fondul tentativelor de secesionism din Catalonia

O potențială provocare politică ar putea fi generată de președinția austriacă la Consiliul UE, în iulie-decembrie 2018, când istoria ar putea să consemneze faptul că un guvern care are în componența sa un partid de extremă-dreapta format de naziști va prezida reuniuni ale miniștrilor europeni.

Nu în ultimul rând, starea democrației în Europa va fi o temă de mare interes în condițiile în care în 2018 vom asista la modul cum este dezvoltat articolul 7 din Tratatul Uniunii Europene, activat în premieră în privința Poloniei, și care ar putea culmina cu suspendarea dreptului de vot în Consiliu, chiar dacă procedura se anunță extrem de complexă. Sub aceleași auspicii se înscriu și alegerile legislative din Ungaria din aprilie-mai 2018, acolo unde partidul premierului Viktor Orban, cunoscut pentru pozițiile sale contradictorii față de marile țări ale UE, este principalul favorit.

Un moment electoral important și apărut pe ultima sută de metri vor fi alegerile parlamentare anticipate din Italia din primăvara lui 2018. În logică electorale se vor afla și alte țări ale UE: alegeri prezidențiale în Cehia și Irlanda sau parlamentare în Letonia, Slovenia și Suedia.

3) În vecinătatea Europei: în Rusia Vladimir Putin concurează cu longevitatea lui Stalin. Alegeri în Republica Moldova, Turcia devine o ”necunoscută strategică”

Alegerile prezidențiale din Federația Rusă pot fi considerate cele mai importante de pe plan internațional în 2018. Motivul nu este generat de vreo incertitudine în privința câștigătorului, ci de potențialele acțiuni pe care Rusia, prin validarea electorală pentru a patra oară a lui Vladimir Putin și aflată în atenția internațională în condițiile găzduirii Campionatului Mondial de Fotbal, le-ar putea dezvolta. Totodată, alegerea datei de 18 martie pentru desfășurarea alegerilor prezidențiale are o simbolistică aparte pentru Rusia: în aceeași zi se împlinesc patru ani de la anexarea Crimeei de către Federația Rusă.

Foto: Kremlin.ru

În vreme ce criza ucraineană, anexarea Crimeei și războiul informațional purtat de Moscova cu Occidentul vor rămâne motive de menținere a stadiului actual tensionat al relațiilor dintre Rusia și NATO, respectiv UE, rămânerea la putere a lui Vladimir Putin până în 2024 ar putea complica și mai mult relațiile menționate. Mai mult, există și teama că Putin, aflat la putere de 18 ani în Rusia, va profita de contextul favorabil pentru a pune din nou presiune pe Europa și de a submina poziția SUA în lume, profitând de retragerea americană din mai multe dosare și de problema nord-coreeană.

De asemenea, poziția Rusiei la nivel global nu a fost slăbită de sancțiunile occidentale, iar recenta decizie de concesionare pentru 49 de ani către Rusia a bazei militare siriene de la Tartus din Marea Mediterană, inclusiv prin posibilitatea de a amplasa vase nucleare, indică un climat de insecuritate la granițele Europei.

Tot în regiune, lucrurile ar putea fi agravate de un aliat NATO și o ”eternă candidată” la UE – Turcia. Dincolo de derapajele democratice și conturarea unei puternice doctrine autoritare ”erdoganiste”, parteneriatul dintre Ankara și Moscova dezvoltă două componente problematice pentru securitatea euro-atlantică și transformă Turcia într-o ”necunoscută strategică”: mai întâi, acordul ce se află deja în implementare privind construcția gazoductului TurkStream și care ar facilita transportarea gazului rusesc spre Europa și, cel mai recent și extrem de sensibil, înțelegerea prin care Turcia se va dota cu rachete rusești S-400, extrem de performante, și aflate în incompatibilitate cu sistemele de armanent ale NATO, din care Turcia face parte.

În aceeași logică, o anumită pondere în ecuația strategică a relației UE cu vecinătatea vor fi și alegerile parlamentare din Republica Moldova. În primul rând, este cunoscută perioada de instabilitate politică generată de precedentele alegeri din 2014 în urma cărora au fost schimbate mai multe guverne, parcursul european al țării fiind diminuat ca impact. Pe de altă parte, alegerea lui pro-rusului Igor Dodon ca președinte al țării în anul 2016 a complicat și mai mult peisajul politic și a divizat puterea de la Chișinău, guvernul prezentând o poziție pro-vest, iar președintele una pro-Rusia, dovadă fiind declarațiile sale și nenumăratele întâlniri cu Vladimir Putin.

FOTO: Screenshot/ World Economic Forum

4) China: profitând de repoziționarea Statelor Unite pe plan global

Cu o economie preconizată să depășească SUA în următorul deceniu, cu intenții clar manifestate de dezvoltare militare și cu un leadership întărit al lui Xi Jinping după Congresul Partidului Comunist Chinez din septembrie 2017, Beijing-ul este așteptat să pună în practică ceea ce XI a promis, și anume ”mai multă deschidere internațională”.

Profitând de o repoziționare a administrației SUA, statuată și în Strategia Națională de Securitate în care Donald Trump a calificat Rusia și China drept ”puteri rivale”, Beijing-ul va deveni un actor și mai proeminent pe plan global. În timp ce va continua politica sa suverană manifestată prin proiectarea de insule artificiale în vecinătatea sa imediată, China va pune mare accent pe o prezență mondială în spiritul globalizării: dezvoltare tehnologică impresionantă, intensificarea cooperării economice cu aliații tradiționali ai SUA, îndeosebi Europa, dar și cu alți parteneri internaționali, inclusiv țările BRICS sau țările partenere din G20, în contextul summitului din 2018 din Argentina. În termeni strategici, poziționarea ca mediator în dosarul nord-coreean și angajarea Statelor Unite în soluționarea unei probleme care ar putea atârna greu pe agenda internațională americană, ar putea reprezenta o carte câștigătoare pentru Beijing.

 

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending