Connect with us

EDITORIALE

Cine va conduce Europa în următorii cinci ani după ce liderii au lichidat procedura Spitzenkandidat și la ce scenarii ne putem aștepta la summitul de criză din 30 iunie

Published

on

© Council of the European Union

Corespondență din Bruxelles

Anunțul a două dintre cele mai puternice forțe din Parlamentul European – social-democrați și Renew Europe – că nu vor gira o majoritate în jurul lui Manfred Weber ca viitor președinte al Comisiei Europene a resetat jocul politic din Consiliul European înainte ca summitul să înceapă.

În același timp, eșecul liderilor în a genera o majoritate, fie asupra unui nume, fie asupra unui pachet de candidați, a lichidat din punct de vedere politic procedeul Spitzenkandidat prin care Jean-Claude Juncker a devenit președinte al Comisiei în 2014 și care presupune ca fiecare familia politică să își desemneze un candidat la șefia Comisiei, ulterior acesta fiind numit în funcție dacă familia sa obține cele mai multe mandate în Parlamentul European sau își conturează o majoritate în hemiciclu. Iar această sugrumare poartă o vină colectivă: PPE și-a ales un candidat pe care oponenții politici l-au putut vulnerabiliza ușor prin prisma raportului inegal de poziționare între Manfred Weber și talia politică a șefilor de stat sau de guvern, președintele Franței provoacă și izolează establishment-ul controlat de PPE, croșetând o alianță cu cealaltă parte a establishment-ului fost bipartizan – cu social-democrații europeni, aceștia din urmă jucând la două capete, susținerea lui Frans Timmermans la șefia Comisiei și satisfacția câștigului politic pentru liderul cu cea mai rapidă creștere a influenței în Europa, premierul socialist spaniol Pedro Sanchez.

Eșecul și amânarea până la summitul de criză din 30 iunie, încărcate politic de poziționările post-summit ale liderilor europeni, cu Angela Merkel și Emmanuel Macron în frunte, plasează spectacolul de pe arena decizională europeană în lumina unor felurite scenarii.

Președintele francez, cel care s-a opus de la început unei legături automate între rezultatele alegerilor și procedura Spitzenkandidat pe care o contestă puternic, a câștigat teren politic după summitul special din 28 mai, iar după reuniunea maraton de joi a căutat să transforme în cenușă procedura candidatului cap de listă, precizând că lipsa unei majorități în favoarea vreunui candidat necesită relansarea întregului proces de numire. În contrapartidă, Angela Merkel a afișat prudență, făcând apel la evitarea unei ciocniri între Consiliul European și Parlamentul European, sperând eventual să cristalizeze o majoritate care să nu izoleze PPE-ul. 

Anticipată și preconizată drept cheia care deschide pachetul de numiri pentru conducerile instituțiilor UE, negocierea pentru poziția de președinte al Comisiei Europene are în mod evident nevoie de un nou impuls. În mod firesc, asupra unui singur aspect au convenit liderii europeni: agrearea, în final, a unui pachet de nume care să respecte criteriile paritare de gen, geografie, demografie și afiliere politică pentru cele patru președinții – Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană – și funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, care este și vicepreședinte al Comisiei Europene.

Dată fiind complexitatea jocului politic din jurul acestor tratative, încărcată mai ales de noua balanță de putere din Parlament de tipul ”noul echilibru în 3”, dar și de realitatea determină de influențele naționale în Consiliul European, orice compromis ar trebui să respecte simultan câteva condiții. Nu neapărat corecte, ci realiste și pragmatice: 1. Franța și Germania deopotrivă trebuie să iasă mulțumite din această confruntare de anduranță; 2. Ascensiunea Spaniei – cea mai puternică delegație din grupul S&D, proaspăt scoasă din procedura deficitului excesiv; 3. Recunoașterea necesității unei majorități pro-europene PPE (182 de mandate) – S&D (153) – Renew Europe (108) (poate și Verzii – 75) și transpunerea ei într-o distribuție relativ echilibrată în rândul celor cinci poziții cuprinse în pachet.

Iată două scenarii care se pot întrepătrunde și care sunt de testat până pe 30 iunie, unde probabilitatea ridicată unei decizii ar putea fi influențată de întrunirea noului Parlament European la 2 iulie, când eurodeputații vor trebui să-și aleagă noua conducere, funcția de președinte al PE fiind inclusă în acest pachet de negociere.

Scenariul 1 – PPE insistă în susținerea sa de neclintit pentru Manfred Weber, ceea ce în urma semnalelor din Consiliul European de joi echivalează cu trimiterea lor în opoziție. Cei șapte lideri PPE din Consiliul European, fără Viktor Orban, ar fi contrabalansați de coaliție formată din Emmanuel Macron, liberali, socialiști, în timp ce țări precum Italia sau Marea Britanie pot înclina balanța în termenii definiți de votul cu majoritate calificată (o majoritate de 55% a statelor membre – 16 țări – care însumează 65% din populația Uniunii). În această situație, coaliția fără PPE din Consiliul European ar putea propune pe Frans Timmermans (S&D) sau pe Margrethe Vestager (ALDE) pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Deși este incert dacă cei doi menționați ar urma să fie propuși având în vedere că niciun candidat discutat de lideri în Consiliul European nu a putut genera o majoritate, situația ca un social-democrat sau în liberal să fie propus la șefia Comisiei Europene apare cu un risc: cum vor fi determinați popularii europeni să se ralieze unei majorități cvasi-progresiste? Răspunsul ar sta într-un compromis în favoarea Germaniei pentru șefia Băncii Centrale Europene și în atribuirea poziției de președinte al Consiliului European unui lider PPE, între cei vehiculați fiind și premierul croat Andrej Plenkovic, președinta Croației, președinta Lituaniei sau președintele Klaus Iohannis. În cazul în care acest candidat la șefia Comisiei Europene ar fi Vestager, atunci Timmermans ar putea primi poziția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, având atât experiența de șef al diplomației olandeze în trecut, cât și pe cea de actual prim-vicepreședinte al Comisiei Europene. O altă opțiune în cazul în care PPE insistă să nu propună pe altcineva în locul lui Manfred Weber, pentru a nu-și asuma politic uciderea procedurii Spitzenkandidat, ar fi ca o majoritate a Consiliului European să-l propună la șefia Comisiei Europene pe francezul Michel Barnier, membru al popularilor europeni, făcând dificil un vot de respingere din partea PPE în Parlamentul European. În cazul acestui scenariu, ultima poziție neelucidată, cea de președinte al Parlamentului European, ar putea reveni fie lui Guy Verhofstadt, ex-lider ALDE, fie ca un premiu de consolare pentru înfrântul Manfred Weber.

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – Renew Europe sau Socialiștii Europeni, Consiliul European – PPE, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – Franța/ Germania, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Scenariul 2 – Popularii europeni își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și înfrângerea administrată de influentul grup centrist susținut de Emmanuel Macron, dar decid să reinventeze jocul politic, întrucât nu își pot permite să cedeze funcția de președinte al Comisiei Europene. Argumentând faptul că discordia principală a celorlalte grupări pro-europene a fost legată de o atitudine anti-Weber, PPE ar putea invoca o preempțiune politică, solicitând liderilor Consiliului European să susțină un alt candidat al popularilor, cu anvergura dorită de șefii de stat sau de guvern și acceptat de o majoritate a Parlamentului European cu PPE în frunte. Investind toată energie în politică în ocuparea fotoliului de președinte al Comisiei Europene, instituția care are monopol pe inițierea legislației și pe gestiunea bugetului european, popularii vor trebui să se deschidă unui compromis pe celelalte fronturi de negociere. Către președinția Consiliului European ar putea avea astfel culoar un lider al liberalilor europeni, fie premierul olandez Mark Rutte, fie premierul belgian Charles Michel. În acest context, președinția Băncii Centrale Europene ar putea fi extinsă unui compromis în trei, în care Franța și Germania, oferind Finlandei social-democrate această oportunitate. La Parlamentul European, indiciile ar înclina tot către Manfred Weber sau Guy Verhofstadt, acesta din urmă dând impresia că este în pole-position în condițiile în care nu și-a manifestat aspirația de a conduce noul grup Renew Europe. Poziția de Înalt Reprezentant ar deveni o ecuație social-democrată, între Frans Timmermans și nevoia de acorda și Spaniei lui Pedro Sanchez un statut mai influent, între politicienii spanioli menționați fiind ministrul de Externe Josep Borrell și ministrul Economiei Nadia Calvino, ambii cu o experiență redutabilă. Borrell a fost președintele Parlamentului European, iar Calvino a fost directul general al Direcției Generale pentru Buget din cadrul Comisiei Europene. Singura dilemă majoră a acestui scenariu pornește de la început: pe cine ar putea fi dispus PPE-ul să propună pentru șefia Comisiei Europene, în afara lui Manfred Weber și chiar a lui Michel Barnier, perceput poate prea apropiat de Franța? Să fie timpul acordat până la 30 iunie și un răgaz pentru o schimbare de spirit din partea Angelei Merkel, pe care Emmanuel Macron a indicat că ar susține-o la șefia Comisiei Europene?

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – PPE, Consiliul European – ALDE/ Renew Europe, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – compromis pentru Finlanda, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Indiferent de scenariile actuale, supuse modificărilor în contextul consultărilor pe care Donald Tusk le-a reînceput deja, dar și al discuțiilor între liderii europeni prezenți la Summitul G20 de la Osaka din 28-29 iunie, data de 30 iunie devine noua ”Ziua Z” pentru urzeala tronurilor la vârful instituțiilor UE. Poate a treia este cu noroc…

Pentru moment, liderii europeni au lichidat procedura Spitzenkandidat, iar nimeni nu l-a putut opri pe președintele Franței, nici măcar cancelarul Germaniei, să anunțe că procesul trebuie relansat după ce nu a fost găsită o majoritată în jurul candidaților cap de listă – Weber, Timmermans sau Vestager.
O resuscitare sau o împingere și mai mult în culise? Vom vedea la 30 iunie la Bruxelles. Dacă situația rămâne la fel de confuză, bătălia se mută pe 2 iulie, la Strasbourg, când Parlamentul European are sesiunea de constituire și trebuie să-și aleagă o conducere, implicit un președinte.
Politica de putere de la Bruxelles este, însă, foarte fluidă, iar dincolo de acest balet despre numiri, orice rană politică adâncă produsă din aceste tratative se va restrânge acolo unde este necesară unanimitatea: viitorul buget european pe șapte ani de peste 1.000 de miliarde de euro.
Coincidență sau nu, liderii au împins o decizie pe subiect spre finalul anului.

O anecdotă, în loc de concluzii: Dacă Marea Britanie ar fi părăsit Uniunea Europeană până la alegerile europene, numărul total al membrilor Parlamentului European ar fi fost 705, o majoritate fiind construită cu minim 353 de eurodeputați, iar numărul de mandate între principalele familii pro-europene ar fi fost următoarele: PPE – 182, S&D – 143, Renew Europe – 91 și Verzii – 65.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

EDITORIALE

Amânarea votului pentru noua Comisie Europeană, o șansă pentru România: De ce viitorul comisar pentru vecinătate și extindere ar trebui să fie un român

Published

on

© Reprezentanța Comisiei Europene în România/ Facebook

Parlamentul European a avut trei momente în care și-a arătat autentica forță în sistemul democratic de putere al Uniunii Europene. Primul a fost acela când a ignorat negocierile de culise dintre liderii UE pentru pachetul de funcții în fruntea instituțiilor UE și l-a ales președinte pe David Sassoli. Cel de-al doilea a fost reprezentat de momentul alegerii Ursulei von der Leyen pentru funcția de președinte al Comisiei Europene cu o majoritate la limită, minim istorică și extrem de fragilă. Cel de-al treilea moment implică și România și se referă la respingerea, de către deputații europeni, a candidaților cu probleme propuși de România și Ungaria, țări ale căror guverne intraseră de multe ori în coliziune cu instituțiile UE pe tema valorilor europene, și a celui propus de Franța, într-un gest politic îndreptat ca sancțiune pentru modul cum Parlamentul European a fost ignorat de spiritul negocierilor între lideri conduse de Emmanuel Macron, iar candidatul celei mai mari familii politice europene (PPE), Manfred Weber, a fost împiedicat să revendice șefia Comisiei Europene în virtutea principiului Spitzenkandidat.

Acum, președintele Parlamentului European, David Sassoli, devine prima voce oficială care sugerează că votul de învestitură pentru viitoarea Comisie Europeană ar putea fi amânat, iar instalarea ei s-ar putea produce la 1 decembrie. Poate că actualul șef al executivului european, Jean-Claude Juncker, nu a fost doar ironic la adresa liderilor europeni când le-a făcut cunoscută percepția sa că le va dificil să îi găsească un înlocuitor.

Motivul amânării votului este lesne de observat și suficient de fezabil: România, Ungaria și Franța trebuie să propună noi candidați pentru pozițiile de comisar european. În termeni de calendar politic agreat, Comisia von der Leyen ar trebui supusă votului de aprobare din partea eurodeputaților la 23 octombrie, pentru a putea intra în mandat la 1 noiembrie. În termeni practici, intervalul de zece zile rămas este insuficient pentru a desfășura complexul proces anexat numirii unui comisar european: nominalizare din partea guvernului național, acceptare din partea Ursulei von der Leyen, răspunsuri la întrebări scrise din partea comisiilor de resort din Parlamentul European, avizul Comisiei pentru afaceri juridice, audiere în comisiile de specialitate și vot pozitiv din partea acestora. Inclusiv sub semnul excepționalului și al unei coordonări fără minimă șovaială este puțin probabil să înregistrăm o evoluție atât de spectaculoasă.

La București, această nominalizare depinde de rezultatul negocierilor pentru formarea unui nou cabinet executiv și se va întâmpla după ce vom avea un nou guvern, însă există probabilitatea ridicată că propunerea va proveni din rândul Partidului Național Liberal, membru al PPE. La Budapesta există o opțiune în persoana ambasadorului Ungariei la UE. La Paris, Emmanuel Macron are și opțiuni, dar și dorința de a plăti polițe, existând o singură certitudine: nu va renunța la portofoliul-mutant ce înglobează piața internă, industria apărării și politica spațială.

Deși dezonorant pentru o țară care doar ce a asigurat președinția rotativă a Consiliului UE să se afle în situația de a-și afla respins candidatul pentru funcția de membru al Comisiei Europene din cauza problemelor de integritate, România poate fi un beneficiar major al prorogării votului pentru instituirea Comisiei von der Leyen.

Domeniul alocat inițial României, cel al transporturilor, este important, inclusiv pentru țara noastră, din două perspective majore: carențele de infrastructură pe care le înregistrăm, inclusiv pe coridoarele de transport pan-europene la care suntem conectați, și oportunitatea de a coordona componenta mobilității militare, o inițiativă strategică UE-NATO, în care Uniunea Europeană își asumă facilitarea traversării frontierelor naționale și dezvoltarea pentru utilizare duală (civil și militar) a infrastructurii, iar Alianța Nord-Atlantică pune la dispoziție tehnica și forța militară pentru a permite desfășurarea trupelor oriunde în Europa în caz de necesitate.

O rocadă de portofolii între București și Budapesta ar fi, însă, o victorie de prestigiu pentru România, care ar ceda domeniul transporturilor și și-ar titulariza propunerea de comisar pentru portofoliul de vecinătate și extindere, alocat inițial Ungariei, un domeniu în care țara noastră are interese strategice naționale (dacă ne gândim la parcursul european al Republicii Moldova sau la statutul de stat de frontieră al UE și NATO). Această posibilitate a fost vehiculată timid în spațiul public de diferiți actori politici, semn că ea întrunește o posibilitate și că ar fi o opțiune de succes prin prisma rezonanței și a greutății politice pe care o astfel de poziție o conferă. Nu voi specula în cele ce urmează asupra potențialilor candidați, ci mă voi axa asupra portofoliului. Mizele și interesele strategice ale României înaintea persoanelor.

Încă de la nominalizarea lui László Trócsányi de către guvernul Viktor Orban, la Bruxelles a existat o rumoare că premierul suveranist al Ungariei trimite în Comisia Europeană un fost ministru al Justiției sub mandatul căruia Parlamentul European a activat articolul 7 din Tratatul UE din cauza acțiunilor executivului maghiar. Alocarea portofoliului pentru extindere și vecinătate a intensificat acest protest. Într-o analiză privind componența viitoarei Comisii, așa cum fusese ea anunțată la 10 septembrie, am intitulat această alocare de portofoliu drept ”În loc de titlu de gazetă: Un apropiat al lui Viktor Orban va evalua statul de drept în țările vecine ale UE și în țările candidate pentru aderare”.

De altfel, un motiv major care a stat la baza respingerii lui Trócsányi a fost determinat de deciziile sale în calitate de ministru al Justiției privind extrădarea unor suspecți ruși în privința traficului de arme sau de contractele firmei sale de avocatură în privința Centralei Nucleare de la Paks II, finanțată printr-un împrumut acordat Ungariei de către Rusia.

Bucureștiul este, în mod cert, un actor mai echilibrat, deopotrivă european și transatlantic, decât Budapesta, cu o atitudine față de Rusia în spiritul comunităților din care facem parte și cu capacitatea politică de a genera o orientare măsurată și către Balcanii de Vest și către vecinii din Est.

Iată câteva argumente:

1. În calitate de stat membru NATO, România a susținut și sprijină politica ușilor deschise în Balcanii de Vest, înțelegând că îndeplinirea criteriilor euro-atlantice este un pas și înspre integrarea europeană.

2. La nivelul UE, Bucureștiul, inclusiv din perspectiva președinției Consiliului, a insistat pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, ca să luăm exemplul cel mai recent. În privința vecinătății estice, este de prisos să argumentăm de ce un comisar român ar fi mai potrivit decât un comisar maghiar pentru țări partenere ale UE precum Georgia, Republica Moldova sau Ucraina.

3. Portofoliul de comisar european pentru extindere, ulterior fiind adăugată și politica de vecinătate (stabilită în 2003), a apărut în 1999, ca decizie politică precursoare valurilor de extindere din 2004 și 2007, când Uniunea Europeană s-a lărgit de la 15 la 27 de membri. Succesiv, această poziție a fost deținută de un german social-democrat (Günter Verheugen), de un finlandez liberal (Olli Rehn), de un ceh social-democrat (Štefan Füle) și de un austriac de centru-dreapta (Johannes Hahn). Un argument în plus în favoarea României din acest istoric este că toți cei patru foști comisari amintiți sunt oameni politici. Oliver Varhely, cel propus de Viktor Orban în locul lui László Trócsányi pentru poziția de comisar pentru vecinătate și extindere, este ambasadorul Ungariei pe lângă Uniunea Europeană. Deși diplomat cu o mare experiență, o astfel de numire ar da un semnal eterogen ca ambiția de pregătire a extinderii UE către Balcanii de Vest și de apropiere a țărilor din Parteneriatul Estic să nu fie călăuzită politic.

4. Mai mult, în ultimii cinci ani, în Comisia Juncker, a existat un cuplaj între Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate și comisarul pentru politică de vecinătate și extindere în privința acțiunii externe a Uniunii Europene în raport cu vecinătatea extrem de apropiată și aspirantă chiar la aderare. Acest cuplaj a reflectat și un echilibru politic, șefa diplomației europene provenind rândul social-democraților europeni, iar comisarul Hahn din familia popularilor europeni. Și în Comisia von der Leyen am regăsit inițial același echilibru: social-democratul Josep Borrell în poziția de Înalt Reprezentant și un comisar din partea Ungariei, unde, teoretic, guvernul este condus de un partid membru al PPE, dar suspendat din forurile acestuia. Or, și din această perspectivă, un comisar român din logica creării unui guvern în jurul PNL este cu mult mai reprezentativ pentru PPE, familie politică în care atât președintele Klaus Iohannis, cât și liberalii români se bucură de apreciere.

Ursula von der Leyen și-a intitulat echipa drept ”Comisia geopolitică”. Ar fi, în acest sens, un gest cât se poate de geopolitic ca portofoliul pentru vecinătate și extindere să revină unui comisar din România. Per total, însă, scenariul prefigurat de întârziere a numirii viitoarei Comisii Europene reflectă potențiale vulnerabilități în triunghiul esențial al arhitecturii decizionale europene: state membre – Parlament – Comisie. Fumul alb de la Bruxelles din vară s-ar putea să fi fost unul gri.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending