Connect with us

EDITORIALE

Cine va conduce Europa în următorii cinci ani după ce liderii au lichidat procedura Spitzenkandidat și la ce scenarii ne putem aștepta la summitul de criză din 30 iunie

Published

on

© Council of the European Union

Corespondență din Bruxelles

Anunțul a două dintre cele mai puternice forțe din Parlamentul European – social-democrați și Renew Europe – că nu vor gira o majoritate în jurul lui Manfred Weber ca viitor președinte al Comisiei Europene a resetat jocul politic din Consiliul European înainte ca summitul să înceapă.

În același timp, eșecul liderilor în a genera o majoritate, fie asupra unui nume, fie asupra unui pachet de candidați, a lichidat din punct de vedere politic procedeul Spitzenkandidat prin care Jean-Claude Juncker a devenit președinte al Comisiei în 2014 și care presupune ca fiecare familia politică să își desemneze un candidat la șefia Comisiei, ulterior acesta fiind numit în funcție dacă familia sa obține cele mai multe mandate în Parlamentul European sau își conturează o majoritate în hemiciclu. Iar această sugrumare poartă o vină colectivă: PPE și-a ales un candidat pe care oponenții politici l-au putut vulnerabiliza ușor prin prisma raportului inegal de poziționare între Manfred Weber și talia politică a șefilor de stat sau de guvern, președintele Franței provoacă și izolează establishment-ul controlat de PPE, croșetând o alianță cu cealaltă parte a establishment-ului fost bipartizan – cu social-democrații europeni, aceștia din urmă jucând la două capete, susținerea lui Frans Timmermans la șefia Comisiei și satisfacția câștigului politic pentru liderul cu cea mai rapidă creștere a influenței în Europa, premierul socialist spaniol Pedro Sanchez.

Eșecul și amânarea până la summitul de criză din 30 iunie, încărcate politic de poziționările post-summit ale liderilor europeni, cu Angela Merkel și Emmanuel Macron în frunte, plasează spectacolul de pe arena decizională europeană în lumina unor felurite scenarii.

Președintele francez, cel care s-a opus de la început unei legături automate între rezultatele alegerilor și procedura Spitzenkandidat pe care o contestă puternic, a câștigat teren politic după summitul special din 28 mai, iar după reuniunea maraton de joi a căutat să transforme în cenușă procedura candidatului cap de listă, precizând că lipsa unei majorități în favoarea vreunui candidat necesită relansarea întregului proces de numire. În contrapartidă, Angela Merkel a afișat prudență, făcând apel la evitarea unei ciocniri între Consiliul European și Parlamentul European, sperând eventual să cristalizeze o majoritate care să nu izoleze PPE-ul. 

Anticipată și preconizată drept cheia care deschide pachetul de numiri pentru conducerile instituțiilor UE, negocierea pentru poziția de președinte al Comisiei Europene are în mod evident nevoie de un nou impuls. În mod firesc, asupra unui singur aspect au convenit liderii europeni: agrearea, în final, a unui pachet de nume care să respecte criteriile paritare de gen, geografie, demografie și afiliere politică pentru cele patru președinții – Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană – și funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, care este și vicepreședinte al Comisiei Europene.

Dată fiind complexitatea jocului politic din jurul acestor tratative, încărcată mai ales de noua balanță de putere din Parlament de tipul ”noul echilibru în 3”, dar și de realitatea determină de influențele naționale în Consiliul European, orice compromis ar trebui să respecte simultan câteva condiții. Nu neapărat corecte, ci realiste și pragmatice: 1. Franța și Germania deopotrivă trebuie să iasă mulțumite din această confruntare de anduranță; 2. Ascensiunea Spaniei – cea mai puternică delegație din grupul S&D, proaspăt scoasă din procedura deficitului excesiv; 3. Recunoașterea necesității unei majorități pro-europene PPE (182 de mandate) – S&D (153) – Renew Europe (108) (poate și Verzii – 75) și transpunerea ei într-o distribuție relativ echilibrată în rândul celor cinci poziții cuprinse în pachet.

Iată două scenarii care se pot întrepătrunde și care sunt de testat până pe 30 iunie, unde probabilitatea ridicată unei decizii ar putea fi influențată de întrunirea noului Parlament European la 2 iulie, când eurodeputații vor trebui să-și aleagă noua conducere, funcția de președinte al PE fiind inclusă în acest pachet de negociere.

Scenariul 1 – PPE insistă în susținerea sa de neclintit pentru Manfred Weber, ceea ce în urma semnalelor din Consiliul European de joi echivalează cu trimiterea lor în opoziție. Cei șapte lideri PPE din Consiliul European, fără Viktor Orban, ar fi contrabalansați de coaliție formată din Emmanuel Macron, liberali, socialiști, în timp ce țări precum Italia sau Marea Britanie pot înclina balanța în termenii definiți de votul cu majoritate calificată (o majoritate de 55% a statelor membre – 16 țări – care însumează 65% din populația Uniunii). În această situație, coaliția fără PPE din Consiliul European ar putea propune pe Frans Timmermans (S&D) sau pe Margrethe Vestager (ALDE) pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Deși este incert dacă cei doi menționați ar urma să fie propuși având în vedere că niciun candidat discutat de lideri în Consiliul European nu a putut genera o majoritate, situația ca un social-democrat sau în liberal să fie propus la șefia Comisiei Europene apare cu un risc: cum vor fi determinați popularii europeni să se ralieze unei majorități cvasi-progresiste? Răspunsul ar sta într-un compromis în favoarea Germaniei pentru șefia Băncii Centrale Europene și în atribuirea poziției de președinte al Consiliului European unui lider PPE, între cei vehiculați fiind și premierul croat Andrej Plenkovic, președinta Croației, președinta Lituaniei sau președintele Klaus Iohannis. În cazul în care acest candidat la șefia Comisiei Europene ar fi Vestager, atunci Timmermans ar putea primi poziția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, având atât experiența de șef al diplomației olandeze în trecut, cât și pe cea de actual prim-vicepreședinte al Comisiei Europene. O altă opțiune în cazul în care PPE insistă să nu propună pe altcineva în locul lui Manfred Weber, pentru a nu-și asuma politic uciderea procedurii Spitzenkandidat, ar fi ca o majoritate a Consiliului European să-l propună la șefia Comisiei Europene pe francezul Michel Barnier, membru al popularilor europeni, făcând dificil un vot de respingere din partea PPE în Parlamentul European. În cazul acestui scenariu, ultima poziție neelucidată, cea de președinte al Parlamentului European, ar putea reveni fie lui Guy Verhofstadt, ex-lider ALDE, fie ca un premiu de consolare pentru înfrântul Manfred Weber.

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – Renew Europe sau Socialiștii Europeni, Consiliul European – PPE, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – Angela Merkel/ Germania, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Scenariul 2 – Popularii europeni își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și înfrângerea administrată de influentul grup centrist susținut de Emmanuel Macron, dar decid să reinventeze jocul politic, întrucât nu își pot permite să cedeze funcția de președinte al Comisiei Europene. Argumentând faptul că discordia principală a celorlalte grupări pro-europene a fost legată de o atitudine anti-Weber, PPE ar putea invoca o preempțiune politică, solicitând liderilor Consiliului European să susțină un alt candidat al popularilor, cu anvergura dorită de șefii de stat sau de guvern și acceptat de o majoritate a Parlamentului European cu PPE în frunte. Investind toată energie în politică în ocuparea fotoliului de președinte al Comisiei Europene, instituția care are monopol pe inițierea legislației și pe gestiunea bugetului european, popularii vor trebui să se deschidă unui compromis pe celelalte fronturi de negociere. Către președinția Consiliului European ar putea avea astfel culoar un lider al liberalilor europeni, fie premierul olandez Mark Rutte, fie premierul belgian Charles Michel. În acest context, președinția Băncii Centrale Europene ar putea fi extinsă unui compromis în trei, în care Franța și Germania, oferind Finlandei social-democrate această oportunitate. La Parlamentul European, indiciile ar înclina tot către Manfred Weber sau Guy Verhofstadt, acesta din urmă dând impresia că este în pole-position în condițiile în care nu și-a manifestat aspirația de a conduce noul grup Renew Europe. Poziția de Înalt Reprezentant ar deveni o ecuație social-democrată, între Frans Timmermans și nevoia de acorda și Spaniei lui Pedro Sanchez un statut mai influent, între politicienii spanioli menționați fiind ministrul de Externe Josep Borrell și ministrul Economiei Nadia Calvino, ambii cu o experiență redutabilă. Borrell a fost președintele Parlamentului European, iar Calvino a fost directul general al Direcției Generale pentru Buget din cadrul Comisiei Europene. Singura dilemă majoră a acestui scenariu pornește de la început: pe cine ar putea fi dispus PPE-ul să propună pentru șefia Comisiei Europene, în afara lui Manfred Weber și chiar a lui Michel Barnier, perceput poate prea apropiat de Franța? Să fie timpul acordat până la 30 iunie și un răgaz pentru o schimbare de spirit din partea Angelei Merkel, pe care Emmanuel Macron a indicat că ar susține-o la șefia Comisiei Europene?

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – PPE, Consiliul European – ALDE/ Renew Europe, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – compromis pentru Finlanda, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Indiferent de scenariile actuale, supuse modificărilor în contextul consultărilor pe care Donald Tusk le-a reînceput deja, dar și al discuțiilor între liderii europeni prezenți la Summitul G20 de la Osaka din 28-29 iunie, data de 30 iunie devine noua ”Ziua Z” pentru urzeala tronurilor la vârful instituțiilor UE. Poate a treia este cu noroc…

Pentru moment, liderii europeni au lichidat procedura Spitzenkandidat, iar nimeni nu l-a putut opri pe președintele Franței, nici măcar cancelarul Germaniei, să anunțe că procesul trebuie relansat după ce nu a fost găsită o majoritată în jurul candidaților cap de listă – Weber, Timmermans sau Vestager.
 
O resuscitare sau o împingere și mai mult în culise? Vom vedea la 30 iunie la Bruxelles. Dacă situația rămâne la fel de confuză, bătălia se mută pe 2 iulie, la Strasbourg, când Parlamentul European are sesiunea de constituire și trebuie să-și aleagă o conducere, implicit un președinte.
 
Politica de putere de la Bruxelles este, însă, foarte fluidă, iar dincolo de acest balet despre numiri, orice rană politică adâncă produsă din aceste tratative se va restrânge acolo unde este necesară unanimitatea: viitorul buget european pe șapte ani de peste 1.000 de miliarde de euro.
 
Coincidență sau nu, liderii au împins o decizie pe subiect spre finalul anului.

O anecdotă, în loc de concluzii: Dacă Marea Britanie ar fi părăsit Uniunea Europeană până la alegerile europene, numărul total al membrilor Parlamentului European ar fi fost 705, o majoritate fiind construită cu minim 353 de eurodeputați, iar numărul de mandate între principalele familii pro-europene ar fi fost următoarele: PPE – 182, S&D – 143, Renew Europe – 91 și Verzii – 65.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community în cadrul World Economic Forum și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Cum pot vota românii din diaspora la alegerile prezidențiale

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending