Răspundem la chemarea istoriei. Aceasta este deviza în jurul căreia s-a învârtit, astăzi, discursul președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, privind Starea Uniunii Europene, ultimul înainte de alegerile europene care vor avea loc în perioada 6-9 iunie 2024. Cu 300 de zile înainte de întâlnirea europenilor cu democrația, discursul Ursulei von der Leyen a fost unul de bilanț și de nuanțe puternice în jurul politicilor emblematice – Europa geopolitică, Pactul Verde European, pionier al protejării intereselor digitale ale europenilor. Și a fost așa pentru că, probabil, am asistat la un discurs de realegere.
Ursula von der Leyen încă ezită să anunțe dacă își dorește un nou mandat la șefia Comisiei Europene, conștientă fiind de variabilele care implică acest lucru: de la rezultatele alegerilor europene la susținerea din partea PPE, a șefilor de stat sau de guvern din Consiliul European, a familiilor politice pro-europene, dar adversare electoral, și a coaliției de guvernare din Germania și chiar până la pista de a putea deveni prima femeie secretar general din istoria NATO.
Însă este limpede că 2024 va fi un “reload” al lui 2019, când “Urzeala tronurilor” pentru șefia instituțiilor UE a pendulat între rezultatele alegerilor europene și negocierile din culise. Cu alte cuvinte, poziția care deblochează numirile tuturor funcțiilor aflate în joc – președinte al Consiliului European, președinte al Parlamentului European, președinte al Băncii Centrale Europene și Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate – este poziția de președinte al Comisiei Europene și cine o va dobândi, adică persoana și familia politică.
În subsidiar, dar fără să dețină o greutate inferioară, vor fi trasate și liniile viitorului Colegiu al comisarilor europeni, și anume care vor fi portofoliile și ce responsabilitate va primi fiecare comisar din fiecare stat membru.
Experiența apartenenței României la Uniunea Europeană a conferit țării noastre, până acum, patru mandate de comisar și patru portofolii: multilingvism (2007-2009), politică agricolă comună (2009-2014), politică regională (2014-2019) și transporturi (2019-2024). Fiecare negociere a avut istoria ei, iar cel puțin în cazul ultimelor trei portofolii a fost agreată o decizie asupra domeniului de competență și apoi a venit nominalizarea din partea României. Un detaliu semnificativ este că fiecare dintre portofoliile politicii agricole comune, politicii regionale și transporturilor a reprezentat un obiectiv oglindit de mize de dezvoltare și de propriile noastre dificultăți, fie că vorbim despre nevoia de a absorbi fonduri pentru agricultură și coeziune, fie că vorbim despre deficitul în infrastructura rutieră, feroviară sau navală. Toate aceste portofolii au avut mize majore pentru România și influență fluctuantă în interiorul Comisiei Europene.
Ursula von der Leyen a conturat astăzi, cu un pronunțat tuș geopolitic, o temă care va ține capul de afiș până la finele acestui deceniu: extinderea Uniunii Europene. Este o temă în creștere după un deceniu în care UE nu s-a mai extins, după ce statele din Balcanii de Vest simt mai multă deziluzie decât perspectivă, dar cu o nouă placă turnantă a Europei geopolitice care se adaptează la realitatea determinată de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei. Culoarul a fost deschis anul trecut prin decizia de a acorda Ucrainei, țară află în război, și Republicii Moldova statut de țări candidate la aderarea la UE, fiind în derulare dialoguri și reforme pentru ca ambele țări să primească în acest an decizia începerii negocierilor de aderare.
Tema extinderii Uniunii Europene către Balcanii de Vest și către Europa de Est va fi una vastă pentru că va implica eforturi pe paliere diferite – îndeplinirea criteriilor de aderare, reforma internă a UE pentru a putea absorbi de la 27 și până la 30, 33, 35 de state, renegocierea tratatului (o cutie a Pandorei în sine), recalibrare instituțională la nivelul numărului de membri ai Comisiei și Parlamentului, revizuirea completă a modului de gândire a bugetului multianual al UE unde țări precum Polonia și România ar deveni contributori neți în raport cu noii beneficiari neți din Ucraina, R. Moldova și Balcanii de Vest ș.a.m.d.
Întrebarea care merită pusă este care va fi nivelul de ambiție al României în raport cu “invitația de răspuns la chemarea istoriei” pe care Ursula von der Leyen a lansat-o astăzi? Poziționarea lui von der Leyen se înscrie în logica celorlalte demersuri – discuțiile privind agenda strategică a UE 2024-2029 lansate de președintele Consiliului European, grupul de reflecție lansat de liderii celor mai mari zece state UE, inclusiv România, privind extinderea, și orizontul extinderii UE în jurul anului 2030. Iar această întrebare merită pusă și pentru că este injust ca după ultimul SOTEU din acest mandat să rămânem doar cu apelul ferm al președintei Comisiei Europene ca România să fie primită, fără vreo altă amânare, în spațiul Schengen. Fără îndoială, apelul și mențiunea despre Schengen erau necesare și importante.
Potențialele piste de răspuns la această întrebare nu angrenează o punere sub lupă a diferitelor scenarii vehiculate pentru poziții de top, ci ele încearcă să localizeze interesul strategic al României ca actor și-a inclus în triada de politică externă creșterea profilului și influenței în UE.
Discuția despre cine va fi următorul comisar european din partea României își face încet locul pe agenda coaliției de guvernare, iar decizia va fi, inevitabil, determinată de un triunghi al dialogului între palatele instituționale Cotroceni și Victoria și palatele politice de pe Modrogan și Kiseleff în funcție de rezultatele alegerilor europene și nu numai, având în vedere că 2024 este un “super-an electoral” în România.
Dar ce portofoliu va ocupa acest comisar și ce greutate va avea în viitoarea Comisie Europeană? Distribuția puterii instituționale după alegerile din 2019 a văduvit estul european. Dacă în 2014 polonezul Donald Tusk devenea primul est-european șef al Consiliului European, în 2019, reprezentanți din Europa Centrală și de Est au primit doar ranguri de vicepreședinți în Comisia Europeană. Contextul geopolitic, cu granița estică a Uniunii Europene aflată în vecinătate directă cu conflictul declanșat de Rusia, va reașeza, probabil, estul european la masa puterii și influenței în UE.
Să reflecte poziția de comisar european pentru extindere nivelul de ambiție și de influență pe care România îl poate atinge în nucleul puterii UE?
Este o întrebare care merită explorată. De vreme ce tema extinderii Uniunii Europene va căpăta o vizibilitate sporită, România ar fi în centrul acestui obiectiv care face parte și din țintele de politică externă națională, Bucureștiul fiind un avocat al extinderii, cu poziția geografică favorabilă de a crea joncțiune și de a proiecta acțiune atât în Balcanii de Vest, cât și în Europa de Est.
Un alt argument în plus este cel legat de prioritatea de prim-rang a politicii externe a României și anume aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Cu larga implicare a Bucureștiului, Chișinăul s-a lipit de Kiev în dobândirea statutului de candidat, iar pentru R. Moldova a fost creată o platformă de sprijin a unui trio româno-francezo-german care poate juca și rolul de cluster de pregătire a reformelor și a aderării.
România este statul membru al UE care joacă un rol crucial în exporturile cerealelor ucrainene și care are ambiția de a juca un rol semnificativ și în reconstrucția țării vecine. În eventualitatea dobândirii unui asemenea portofoliu, România ar avea un culoar în plus de redesenare a relațiilor bilaterale cu Kievul, mai ales că decizia de a acorda Ucrainei statut de candidat a fost precedată de o vizită comună în capitala Ucrainei a președinților Franței și României, alături de liderii Germaniei și Italiei.
România este primul, și probabil singurul stat membru al UE, care a încheiat un parteneriat strategic bilateral cu Georgia, în timp ce Tbilisi nu a primit statut de candidat la UE. Iar în această logică poate fi inclus și parteneriatul strategic cu Azerbaidjanul, ca partener al UE în cadrul Parteneriatului Estic, relația de parteneriat strategic cu Turcia, precum și trilaterala România – Republica Moldova – Ucraina.
Un câlcăi al lui Ahile ar putea fi reprezentat de faptul că România este unul dintre statele UE, alături de Spania și Cipru, care nu recunosc independența Kosovo. Pe de altă parte, această poziție similară din partea Spaniei nu îl împiedică pe Josep Borrell să fie Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate.
Mențiunea de mai sus este necesară pentru a înțelege că în organigrama Comisiei Europene, portofoliul de comisar european pentru extindere lucrează în subordinea vicepreședintelui Comisiei Europene care ocupă și poziția de Înalt Reprezentant, funcție cunoscută generic sub numele de șef al diplomației europene. În același timp, avântul puternic pe care tema extinderii îl capătă ar putea determina și situația în care, la nivelul Comisiei, dosarul să fie coordonat de la vârf, chiar de către președintele Comisiei Europene și cabinetul său, caz în care poziția de comisar european pentru extindere ar aduce prestigiu, ar aduce pârghii de influență, dar nu ar fi “motorul” dosarului extinderii în interiorul executivului european.
În același timp, ascensiunea dosarului extinderii și amploarea acestui domeniu ar putea genera, în noul mandat al Comisiei, o reorganizare a pozițiilor de vicepreședinte care să determine ridicarea portofoliului de comisar pentru extindere și legătura directă cu președintele Comisiei Europene, mai ales că poziția de vicepreședinte/ Înalt Reprezentant implică oricum o agendă externă globală într-o epocă de reașezare geopolitică.
Un lucru este cert. Cu nouă luni rămase până la alegerile europene din vara viitoare, cu o ascensiune a discursului naționalist, cu nevoia ca România să devină și mai ancorată și mai integrată în întreg procesul de integrare și construcție europeană, o formulare a nivelului și a direcției de ambiție este absolut necesară. Să fie “invitația de răspuns la chemarea istoriei” din partea Ursulei von der Leyen un catalizator în acest sens.
Citiți și
