Connect with us

EDITORIALE

Cu ce agendă rămâne România după vizita președintelui Klaus Iohannis la Bruxelles

Published

on

Corespondență de la Bruxelles – Robert Lupițu

Anunțată public în siajul lăsat de disputa de la distanță între Comisia Europeană și liderii Parlamentului României pe tema legilor justiției, vizita președintelui Klaus Iohannis la Colegiul comisarilor europeni, pregătită la nivel diplomatic de mai bine de o lună, a intrat într-o oarecare măsură într-un joc al prizonieratului pe tema statului de drept și a independenței justiției. Fiecare decupaj de pe agenda internă și europeană a României a contribuit la crearea unei captivități raționale, dar și cu puține exagerări, în jurul temelor justiției.

FOTO: Administrația Prezidențială

Precedentul numit ”Polonia și articolul 7” și freamătul față de un posibil cuplaj pe filieră procedurală cu Varșovia, zgomotul de fond produs de statement-ul politic al introducerii unei definiții a statului de drept în negocierile pentru viitorul buget european multianual, mesajele de felicitare către noul premier de la București ale lui Jean-Claude Juncker și Donald Tusk îmbrăcată în formule sacre de tipul ”statul de drept și ireversibilitatea progreselor în lupta împotriva corupției rămân cruciale” și ”România nu ar fi completă fără ancora valorilor UE, dezbaterea din plenul Parlamentului European de săptămâna viitoare privind situația justiției din România sau studiul lansat în Comisia pentru control bugetar din Parlamentul European privind ideea înlocuirii MCV cu un mecanism mai puternic și intern. Toate acestea s-au transformat în combustibil pentru ca discuțiile președintelui de la Bruxelles privind tema justiției să dea tonul rezultatelor.

Există viață și dincolo de aceste discuții importante pe care președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, le-a sintetizat într-un răspuns la o întrebare primită din partea presei, subliniind că la Bruxelles nu se vorbește în niciun caz despre activarea articolului 7 în cazul României. Ascultând răspunsul lui, logica dezvăluită mă duce cu gândul la o diferență: în Polonia, vocea puterii este de o singură culoare politică, în vreme ce România este a doua cea mai mare țară din UE cu guvern social-democrat și a treia cea mai mare țară din UE reprezentată de un lider al popularilor europeni în Consiliul European. Sub același apanaj, dar mai larg, și președintele Klaus Iohannis a exclus o corelare a acordării fondurilor europene de criteriile statului de drept. Aceste declarații ale celor doi rămân, evident, în rândul consemnărilor acestei vizite importante.

În spatele ușilor în care s-au purtat convorbirile bilaterale cu Juncker, Tusk sau Daul și cele multilaterale la nivel de Colegiu al comisarilor, accentul a fost pus cel puțin în egală măsură pe teme care vizează România dar din altă optică: cea a angajamentului pentru viitorul Europei prin prisma președinției pe care o va prelua la 1 ianuarie 2019 și căreia îi sunt atașate dosare cu o greutate de talia crizei migrației, a datoriilor grecești sau a depășirii eșecului Tratatului Constituțional din anul 2005.

FOTO: Administrația Prezidențială

Agenda cu care România rămâne după această vizită a președintelui Klaus Iohannis are în componența sa protejarea statului de drept și asigurarea caracterului imuabil al progreselor în lupta împotriva corupției, dar cu aceeași importantă este și pregătirea președinției Consiliului Uniunii Europene. Și acest lucru nu doar pentru că trebuie să visăm dosarele pe care le gestionăm și pentru că trebuie să fim maeștrii consensului între guvernele țărilor UE și în relația cu Parlamentul și cu Comisia, ci și întrucât avem interese strategică pe agenda europeană sub auspiciile căreia vom juca. Și fiindcă aceasta este și prima președinție românească la Consiliului UE, ea reprezintă totodată și prima perioadă în care România va trebui să joace concomitent rolul instituțional conferit de atribuțiile președinției și cel al intereselor sale europene.

Întreaga paletă de subiecte abordate de Klaus Iohannis cu oficialii europeni capătă o importanță pentru România, alta decât cea tradițională, datorită acestei președinții. Uniunea economică și monetară (a.k.a – adoptarea monedei euro), Cadrul financiar multianual în contextul Brexit și al celorlalte provocări sau alegerile europene din mai 2019 și ramificațiile politice care derivă de aici – Spitzenkandidaten, liste transnaționale, agenda strategică 2019-2024 – sunt în egală măsură esențiale pentru viitorul Europei. Fraza introdusă de președintele Klaus Iohannis în discurs referitoare la ”sprijinul Comisiei Europene” pentru președinția română nu este doar un gest de curtoazie și recunoștință pentru sprijinul experților europeni, ci ea relevă nevoia ca această președinție să fie una de succes pentru viitorul Uniunii Europene. Temele justiției și a statului de drept sunt esențiale pentru o Românie ancorată în valorile europene, în timp ce celelalte sunt esențiale pentru o Europă din care face parte și România și care își dorește să se desprindă de crizele trecutului și să păstreze traiectoria pentru ieșirea sa în larg.

Inserez aici o observație: succesiunea de expuneri din discursul președintelui Klaus Iohannis ulterior întâlnirii cu comisarii europeni echivalează cu prima înfățișare la nivel înalt a ambițiilor președinției României la Consiliul UE. Observația este justificată în contextul în care ”titularul” unei președinții rotative este Guvernul. În loc să ne grăbim să anticipăm acest lucru ca pe o dispută, am putea să încercăm să o tratăm ca pe o dovadă că președinția României la Consiliul UE ar putea fi rezultatul unei situații în care cooperarea politică internă înfrânge apetitul pentru subminarea intereselor europene ale țării.

Pe larg despre vizita președintelui la Bruxelles:

Citiți și Zi importantă la Bruxelles: Klaus Iohannis, 5 ore de întrevederi cu 30 de oficiali europeni pe teme esențiale pentru viitorul UE și al României, inclusiv legile justiției și banii europeni

Citiți și Jean-Claude Juncker: Nu vorbim în niciun caz de activarea articolului 7 în cazul României, suntem prieteni

Citiți și Klaus Iohannis, despre pregătirea Președinției Consiliului UE: Mulțumesc președintelui Juncker pentru sprijin. Vom avea de negociat dosare complicate

Citiți și Klaus Iohannis exclude opțiunea suspendării fondurilor UE pe criteriul statului de drept: În tratate nu este prevăzut, iar în România statul de drept funcționează

Citiți și Klaus Iohannis, mesaj alături de Jean-Claude Juncker de la Bruxelles: Independența justiției românești este intangibilă

Citiți și Opțiunea lui Klaus Iohannis pentru alegerile europene din 2019, desfășurate în timpul președinției române la Consiliul UE: Modelul unui candidat pentru funcția de președinte al Comisiei Europene trebuie continuat

Citiți și Agenda lui Klaus Iohannis la cea mai importantă vizită la Bruxelles a mandatului său: Pregătirea președinției Consiliului UE și situația justiției din România

Citiți și Premieră pentru România: Președintele Klaus Iohannis merge săptămâna viitoare la Bruxelles, unde a fost invitat de Jean-Claude Juncker la o reuniune a Colegiului comisarilor europeni

Citiți și Agenda vizitei președintelui la Bruxelles: Klaus Iohannis se întâlnește, în premieră, cu toți membrii Comisiei Europene pentru pregătirea președinției României la Consiliul UE

Citiți și “Cronica” unei relații importante pentru România și viitorul Europei: Klaus Iohannis și Jean-Claude Juncker

 

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Oportunitatea revigorării unui Parteneriat Strategic: România și Marea Britanie în faza reașezării relației lor post-Brexit

Published

on

© Administrația Prezidențială

Marea Britanie a devenit la 1 februarie 2020 primul stat membru din istorie care a părăsit construcția europeană. După aproape patru ani de la referendumul care a accentuat paradigma de transformare a relațiilor internaționale și în urma unei perioade de negocieri lungi și complicate britanicii și europenii și-au atins țelurile: Regatul Unit a ajuns de principiu un stat terț, până când finalul perioadei de tranziție va statua viitoarea relație UK – UE, iar țările membre ale Uniunii Europene și instituțiile UE au trecut proba unității și a principiului “o singură voce” în negocieri.

Simultan cu ultimele zilei ale apartenenței britanice la UE, președintele Klaus Iohannis a adus un element de noutate în discursul său anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București. Șeful statului a anunțat atunci că România și Marea Britanie lucrează la modernizarea parteneriatului strategic bilateral.

Parteneriatul Strategic dintre Londra și București a fost lansat în anul 2003, înaintea aderării României la NATO și la Uniunea Europeană, și a fost reînnoit în 2011. Însă, în ultimii ani, majoritatea parteneriatelor strategice cruciale ale României au primit noi impulsuri. În noiembrie 2018, înainte de Centenarul Marii Uniri, președinții Iohannis și Macron au semnat la Paris o foaie actualizată a Parteneriatului Strategic dintre România și Franța. În august 2019, președinții Iohannis și Trump au adoptat la Casa Albă o declarație comună care se adaugă suitei de documente strategice care dau un nou contur dinamicii relației strategice dintre România și SUA.

Anunțul președintelui Klaus Iohannis a fost reafirmat recent și de ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, într-un interviu pentru CaleaEuropeană.ro în care șeful diplomației române a precizat că Bucureștiul și Londra sunt în faza de negociere a unui document al Parteneriatului Strategic bilateral care să așeze baza relațiilor dintre România și Regatul Unit post-Brexit.

România a jucat în toată această perioadă a negocierilor privind Brexit ca un aliat și un partener fidel valorilor pe care și le-a asumat prin aderarea la NATO și la Uniunea Europeană. La nivel european, Bucureștiul a urmărit să se asigure că drepturile cetățenilor europeni, implicit români, din Marea Britanie vor fi respectate după Brexit, inclusiv în cursul președinției române la Consiliul UE, termenul inițial când ieșirea Marii Britanii din UE ar fi trebuit să se producă. La nivelul emancipării strategice europene, îndeosebi în planul apărării, România a articulat o poziție echilibrată care să nu determină o dublare a eforturilor NATO și o concurență pentru Alianța Nord-Atlantică, în condițiile în care, după Brexit, 80% din cheltuielile militare din cadrul Alianței sunt realizate de aliați non-UE. Pe plan aliat, România a beneficiat de relația sa strategică cu Marea Britanie, forțele aeriene britanice fiind printre primele ramuri militare aliate care au trimis avioane de luptă la Marea Neagră în cadrul misiunilor de poliție aeriană ale NATO realizate în contextul anexării Crimeei de către Federația Rusă. Pe același plan, România s-a raliat gesturilor de solidaritate cu Marea Britanie în cazul Skripal, și a declarat la rândul său “persona non grata” un membru al corpului diplomatic al Rusiei acreditat la București. De asemenea, România și Marea Britanie fac parte, împreună, din grupul de aliați NATO care respectă principiul alocării a minim 2% din PIB pentru apărare.

Cea mai recentă evoluție în privința Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit a fost înregistrată în luna martie a anului 2019, când miniștrii apărării din Marea Britanie și din România au semnat, la Londra, un Memorandum de înțelegere privind cooperarea româno-britanică în domeniul apărării, un document prin care cele două țări au semnalat ”un angajament comun față de securitatea Mării Negre”.

Oportunitatea revigorării parteneriatului dintre București și Londra își are importanța, în mod special, în planul cooperării militare și în domeniul apărării. Marea Britanie are al doilea cel mai mare buget al apărării din cadrul NATO. România își continuă procesul de consolidare a poziției de pol de stabilitate regional, așa cum reiese și din Strategia Națională de Apărare a Țării.

Planurile de modernizare a Bazei Aeriene Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră și viitorul Corp multinațional de Sud-est pe care România îl va găzdui la Sibiu sunt câteva dintre elementele concrete ale obiectivelor de securitate ale României care vor avea nevoie de susținere și de prezență militară aliată.

Într-o pondere la fel de ridicată în ecuația parteneriatului bilateral este plasată și cooperarea judiciară și în materie penală sau valoarea adăugată pe care schimbul de informații o aduce securității comune.

Nu va trebui lăsată deoparte nici componenta economică. Riscul încheierii unei perioade de tranziție post-Brexit fără un acord de liber schimb între UE și Regatul Unit este ridicat, caz în care raporturile comerciale dintre cele două blocuri vor fi reglementate de prevederile Organizației Mondiale a Comerțului.  În prezent, Marea Britanie este al 6-lea partener comercial al României din Europa, iar țara noastră înregistrează un excedent comercial în raport cu Regatul Unit, care este a 5-a piață de destinație a exporturilor românești.

Pandemia cu noul coronavirus a modificat substanțial ordinea priorităților imediate, însă a acutizat și tensiunile transatlantice. De aceea, vorbim și de o necesitate politică a revigorării Parteneriatului Strategic dintre România și Regatul Unit, mai ales că atât București, cât și Londra sunt actori pledanți ai unei relații transatlantice solide între Europa și America de Nord.

Relațiile dintre România și Marea Britanie au și o puternică istorie recentă. Londra s-a numărat printre primele voci politice occidentale care și-au manifestat sprijinul pentru aderarea României la Uniunea Europeană și la NATO. În pofida Brexit-ului, Marea Britanie nu părăsește Europa, iar Londra nu își poate permite o izolare, care în actualul climat global ar acutiza ideea de faliment geopolitic al Occidentului. Or, o ranforsare a Parteneriatului Strategic Londra-București ar fi o veste bună pentru întreaga arhitectură de securitate euro-atlantică.

Continue Reading

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending