Connect with us

EDITORIALE

Cum va arăta Europa transatlantică după BREXIT? Strategia Globală UE: ”O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”

Published

on

de Robert Lupițu

Europa va adăuga la patrimoniul său strategic densitatea și tumultul zilelor ce au răsturnat întreaga agendă continentală și ce au oferit culoar unei sincronizări care va persista în mai toate referirile de peste ani asupra acestui moment: Uniunea Europeană și-a prezentat Strategia Globală pentru politică externă și de securitate, prima din 2003 încoace, la același summit la care Marea Britanie, un actor cu o poziție globală relativ influentă, a fost așteptată să declanșeze clauza de retragere voluntară din UE ca urmare a referendumului din 23 iunie. Sincronizarea, aparent perfidă, poate fi însă imboldul ce ar garanta funcționalitatea acestei Strategii, a cărei apariție oportună este justificată și de apropiatul summit NATO de la Varșovia.

eu-globalDe la o “Uniune ce nicicând nu a fost mai sigură, mai liberă și mai prosperă” la “Scopul și existența Uniunii noastre sunt puse la îndoială” au trecut 13 ani, un interval căruia noua strategie europeană are ambiția să-i formuleze o continuitate, să-i ofere răspunsuri, să ajusteze sincope și să adapteze Europa, printr-o optică strategico-prospectivă, la actuala și viitoarea formă a climatelor regional și internațional.

Un interval de 13 ani între cele două strategii care a cuprins transformări profunde: un tratat constituțional respins, un nou tratat de funcționare, criza economică ce s-a dovedit un catalizator pentru populism, antagonizare a relațiilor cu Rusia, aprofundarea cooperării cu NATO, impulsionarea unui nou tip de parteneriat transatlantic, o criză a migrației și a refugiaților și, acum, un referendum de ieșire a unui stat membru important prin prisma apartenenței sale la structuri precum G7, G20 sau membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și prin statutul său de actor occidental european cu cele mai mari cheltuieli în domeniul apărării.

O strategie globală redactată într-o Uniune care stă să decadă pentru o Uniune care așteaptă să se reafirme

Nu are sens să speculăm dacă documentul prezentat de Înaltul Reprezentant, Federica Mogherini, a luat sau nu în calcul un potențial Brexit, însă el are un potențial uriaș pentru Europa: pornind de la premisa potrivit căreia Uniunea este în fața celui mai mare reflux al său, probată prin decizia majoritară a cetățenilor britanici prezenți la urne de a se decupla de angrenajul european, noua strategie europeană poate inversa trendul declinist al provocărilor care sistematic au lovit Uniunea Europeană în ultimii ani.

”Scopul și existența înseși ale Uniunii noastre sunt puse la îndoială. Totuși, cetățenii noștri și ai lumii au nevoie de o Uniune Europeană puternică, așa cum nu a fost vreodată înainte. În momente de provocări, o Uniune puternică este una care gândește strategic, împărtășește o viziune și acționează împreună. Aceasta este și mai importantă după referendumul din Marea Britanie. Va trebui să ne regândim modul în care Uniunea acționează. Ne cunoaștem principiile, interesele și prioritățile. Nu există o incertitudine în asta: Uniunea are nevoie de o strategie”. (Federica Mogherini)

Foto: UN.org

Foto: UN.org

Fraza de debut prin care Înaltul Reprezentant reflectează asupra stării cronice a defetismului care a cuprins Europa, de la societăți la lideri, de la nord la sud și de la vest cu riscul de a contamina estul încă novice este infinit opozabilă optimismului strategic al lui Solana, înlocuind pozitivismul cu pragmatism și întorcând Europa cu fața la redescoperirea sensului său.

Într-o perioadă în care forța de atracție a Uniunii pașnice și democratice și-a pierdut din imensa sa pondere în rândul cetățenilor, strategia prezentată de Mogherini liderilor UE are un punct de resetare, și anume reconectarea Europei cu cetățenii. În fapt, cetățenia europeană transpusă ca un deziderat al Maastricht-ului este azi un pivot al viitorului unei Uniuni Europene aflate în pragul unui sindrom al ”referendumurilor”: cetățenii țărilor membre sunt în mod egal atât finalitatea obiectivelor de prosperitate, bunăstare și siguranță ale liderilor europeni, cât și cei care, prin instrumentalizarea democrației directe, pot transforma construcția europeană într-un capitol de istorie.

Diagnosticul dat de reuniunea celor 27 de țări (fără Marea Britanie) și continuarea acestui proces de reflecție într-un nou dialog la nivel înalt la Bratislava (nu la Bruxelles!) este semnalul practic al unei strategii care nu se mai remarcă prin triumfalism, ci printr-un realism al momentelor de răscruce: Uniunea celor 27 se află pe calea revenirii, iar utilizarea acestei Strategii drept un nou cod de conduită este sincronismul prin care decuplarea britanică nu va altera profunzimea proiectului european.

O strategie pe repede înainte

Patru direcții de acțiune și viziune comune: pace și securitate, prosperitate, democrație, o ordine globală bazată pe reguli;

Patru principii conductoare ale acțiunii externe europene: unitate, angajament, responsabilitate, parteneriat;

Cinci priorități de acțiune externă: Securitatea Uniunii Europene, Reziliență statală și societală în Est și în Sud, O abordare integrată a crizelor și conflictelor, Ordini regionale de cooperare, Guvernanță globală pentru secolului al XXI-lea;

O inovație: domeniul comunicării strategice; 

O densitate de domenii concrete vizate: securitate cibernetică, securitate energetică, politica pentru migrație, politica de extindere, vecinătatea sau combaterea terorismului;

Câte o abordare cu fiecare actor/ regiune în parte: o ordine de securitate europeană (Rusia), o pacificare a Orientului Mijlociu și Nordului Africii, un Atlantic mai apropiat (SUA, NATO, Canada), o Asie conectată, o cooperare în Oceanul Arctic.

O strategie pentru reconectarea cu cetățenii: patru direcții în slujba intereselor europenilor ca un întreg

Spre deosebire de cutezătoarea titulatură a Strategiei Naționale de Apărare – ”O Românie puternică în Europa și în lume” – Europa își reface acum rutele greșit accesate în ultimii ani și, printr-o Strategie care să promoveze interesele cetățenilor, vrea, în cele din urmă, o Uniune puternică, rezilientă și consolidată atât în interiorul său, cât și în acțiunea sa externă. Chiar mai mult, Strategia este un act de luptă împotriva populismului dezintegrator, incorporând valorile fundamentale ale UE în rândul intereselor cetățenești.

EU citizenPace și prosperitate – acest obiectiv aduce de la sine recunoașterea directă a două realități: 1) europenii trebuie să fie capabili să își asigure apărarea, alături de parteneri; 2) securitatea internă și externă se potențează reciproc, gradul de interconectare al acestora devenind noul trend de abordare holistică în dimensiune securitară.

Prosperitate – factor definitoriu al integrării europene, parcursul descendent al bunăstării cetățenilor a fost prilejul creator al breșelor populiste și eurosceptice care au adus Europa în pragul punerii la îndoială a scopului și esenței sale.

Democrație – într-o perioadă în care un sindrom al ”referendumurilor” stă să se coaguleze, democrația europeană se află într-un moment prielnic al evaluării. Strategia operează, în acest sens, o abordare pragmatică, în care îmbină reziliența democrației UE cu asigurarea calității sale printr-un echilibru al protecției dreptului intern, european și internațional.

O ordine globală bazată pe reguli – intrinsec abordării internaționale și globale a UE, o ordine bazată pe reguli vine în completarea ordinii multilateraliste a vechii Strategii și oferă un caracter de continuitate al soft power-ului european.

O strategie cu câteva repere de proximitate: Rusia, NATO, SUA, Orientul Mijlociu și Nordul Africii

Transformările continue și accelerate pe care ordinea globală și establishment-urile regionale le parcurg nu aveau o siluetă strategică în Europa. În pofida sancțiunilor impuse Rusiei după anexarea ilegală a Crimeei și destabilizarea Ucrainei, a cotelor de relocare a refugiaților sau a acordului de readmisie cu Turcia sau a aprofundării cooperării practice cu NATO, Uniunea Europeană nu avea un enunț strategic care să-i călăuzească interacțiunea cu partenerii și cu vecinătățile cauzatoare de dezechilibre geopolitice, strategice și securitare.

EU-RusiaRusiaschimbare completă de paradigmă, firește. Definită în 2003 ca un partener și un actor important în securitatea europeană cu care UE trebuie să lucreze îndeaproape, Moscova este percepută în 2016 prin trei optici diferite:

1) o provocare strategică – pentru prima dată un document strategic european creat pentru un orizont de timp bine definit (minim cinci ani) definește Federația Rusă ca pe un actor ale cărei acțiuni în Ucraina și în regiunea extinsă a Mării Negre au periclitat nucleul securității europene. Mai mult, orice manevră europeană de eludare a comportamentului Rusiei ar sfârși prin sancționarea Strategiei Gobale a UE care statuează clar că Uniunea nu va recunoaște anexarea ilegală a Crimeei și destabilizarea estului Ucrainei.

2) o cooperare selectivă – intransigența Uniunii se sfârșește la chestiunile care au modificat mediul de securitate european. Potrivit Strategiei, bussiness-ul cu Moscova devine posibil datorită interdependenței între UE și Rusia, iar o cooperare selectivă reprezintă o opțiune pentru Europa în cazul în care interesele se intersectează.

3) resuscitarea dialogului prin intermediul OSCE și al Consiliului Europei – aflată încă sub președinție germană, organizației înființate prin Actul Final de la Helsinki i s-a atribuit rolul unei platforme comune utile între europeni și ruși și cu participare americană. Ordinea de securitate europeană gândită la Helsinki și reînnoită prin Carta de la Paris sunt bazele dialogului pozitiv ruso-european cu participare americană, iar Strategia Globală a UE plasează cooperarea cu OSCE și Consiliul Europei între prioritățile restabilirii ordinii în securitatea europeană.

Orientul Mijlociu și Nordul Africii – focar de conflict și sursă a migrației ilegale și a refugiaților, întregul arc sudic manifestă o importanță sporită pentru abordarea strategică a Uniunii. Situația geografică a Europei o plasează pe aceasta în multiple ordini regionale. Dacă în sens primar ordinea de securitate europeană este privită prin prisma antagonizării raporturilor cu Rusia sau a relației cu NATO, într-un sens mai larg dezordinea regională din regiunea MENA relevă același potențial de insecuritate pentru Europa, fiind deopotrivă exportator de terorism și de populații strămutate dificil de integrat.

Atacurile teroriste de la Paris și Bruxelles, în decurs de doar cinci luni, și valurile consistente de refugiați și migranți au demonstrat că reziliența Uniunii este în egală măsură subminată securitar și strategic dinspre est și sud. Spre deosebire de interacțiunea din est cu Rusia, sudul este mai divers, este un mozaic de preferințe geopolitice în care Siria este departe de o stingere a ostilităților, Libia rămâne o fâșie fragilă, terorismul are potențial de infiltrație, Israelul și Palestina sunt dezbinate de conflict, pacea și dezvoltarea în Africa necesită eforturi suplimentare, Uniunea pentru Mediterană este un proces ce are nevoie de resuscitare concretă, iar actorul care se bucura de cea mai mare încredere europeană – Turcia – a derapat de pe drumul democrației.

eu usaUn Atlantic mai apropiatrelația transatlantică primește o abordare cvasi-duală: una în care Europa pare în sfârșit să se adapteze la faptul că rămâne o prioritate esențială pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica; o a doua în care cooperarea cu NATO reprezintă un parteneriat pentru viitor și se poate transforma într-un binom de securitate pentru Europa.

O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. (Strategia Globală a UE)

Legătura transatlantică beneficiază de multiple rute comune între Europa și America: de securitate, economice, referitoare la schimbările climatice, gestiune a crizelor sau domeniul energiei. Dezideratul Parteneriatului Transatlantic pentru Investiții și Comerț își face loc în Strategia Globală UE drept un caz demonstrativ al angajamentului transatlantic, dar nu singurul, mai ales că și relația cu Canada sau oportunitățile din legăturile cu America de Sud nu sunt deloc de neglijat.

De aproape șapte decenii însă, cooperarea transatlantică are un numitor comun: NATO. Faptul că 22 dintre statele membre UE fac parte și din Alianța Nord-Atlantică (Marea Britanie este încă membru al Uniunii) este o probă convingătoare că stabilitatea Europei este strâns legată de NATO, iar leadership-ul global al SUA este beneficiar de pe urma unei Europe în care NATO și UE lucrează împreună. Nicio țară din lume nu poate aborda provocările globale pe cont propriu, pare a fi unica percepție de nemodificat între Strategia din 2003 și cea din prezent.

O Strategie al cărei adevărat potențial se poate dezlănțui la Varșovia: o comunitate de securitate UE-NATO

Parteneriatul cu NATO depășește prin actuala Strategie premisele începutului de mileniu, în care ordinea internațională proiectată de stabilitatea euro-atlantică era o expresie a modului în care Uniunea Europeană se raporta la Alianța Nord-Atlantică.

În 2016, cooperarea aprofundată UE-NATO pare să confere adevăratul potențial al Strategiei Globale pentru politică externă și de securitate a Uniunii Europene. Documentul strategic european, prezentat după o întrevedere a liderilor europeni cu secretarul general NATO, surclasează abordarea unei determinări comune a anilor 2000, atribuind Alianței poziția de cea mai puternică și eficace organizație de apărare colectivă din lume cu care Uniunea Europeană împărtășește obiectivul unui parteneriat profund în dezvoltarea capabilităților de apărare, exerciții sincronizate sau contracarare a amenințărilor hibride și a celor cibernetice.

”Din perspectiva apărării colective, NATO rămâne principalul cadru pentru majoritatea țărilor membre. În același timp, relația UE-NATO nu va prejudicia politica de securitate și de apărare a acelor state membre care nu sunt în NATO. UE își va consolida cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie și în deplin respect pentru cadrul instituțiilor și autonomia decizională dintre cele două. În acest context, UE trebuie să fie consolidată ca o comunitate de securitate: eforturile de securitate și de apărare europene trebuie să permită Uniunii să acționeze autonom, în timp ce își coordonează acțiunile cu NATO. O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. (Strategia Globală a UE)

Comunitatea de securitate europeană pare a fi o formulare îndrăzneață, însă ea este posibilă atâta timp cât implică ambele organizații.

mogherini-stoltenbergParticiparea celor 22 de state membre atât UE, cât și NATO, la procesul de adaptare, asigurare și descurajare strategică al Alianței, degajat de transformarea arealului de securitate, este un imens beneficiu de securitate pentru Uniunea Europeană și un sprijin vital pentru viitorul Politicii de Securitate și Apărare Comună. Pe de altă parte, contribuția normativă a Uniunii Europene la construirea celor patru libertăți fundamentale, la definirea unui cadru pentru domnia legii și cooperare transfrontalieră sau la transformarea oportunităților economice în prosperitate, au creat soliditate în interiorul granițelor UE și NATO, context în care apărarea externă aliată beneficiază de aportul unor state consolidate intern. Acesta este fundamentul pe care se compune o viitoare comunitate de securitate UE-NATO, izvorâtă din aceleași valori, în care Uniunea este componenta soft-power și normativă, iar NATO ar reprezenta versiunea hard. În această direcție poate să conducă actuala Strategie Globală.

Cooperarea excede însă această paralelă: contracararea amenințărilor hibride și a celor cibernetice se transformă în pilonii prezentului pentru relația UE-NATO. Inovația pe care Strategia UE o aduce în acest sens, și anume operaționalizarea domeniului comunicării strategice prin investirea resurselor în direcția de diplomație publică, va produce consistență și este dimensiunea conceptuală a strategiei care arată că UE se poate adapta.

Apoi, asumarea unei alocări de resurse tehnice și financiare către domeniul securității cibernetice reprezintă un ajutor indirect și concret către NATO, care urmează să formuleze o operaționalizare a domeniului apărării cibernetice, fapt ce ar permite ca un atac cibernetic să fie inclus sub incidența articolului V privind apărarea colectivă.

Nivelul de relaționare pe care această Strategie îl statuează între UE și NATO ar putea să solicite un acord care să depășească în semnificație Berlin Plus (2002), iar o nouă bornă în acest sens ar putea fi atinsă peste câteva zile, la summitul NATO de la Varșovia, acolo unde 28 de lideri de euro-atlantici vor lua decizii pentru avansarea posturii de descurajare și adaptare a Alianței în raport cu provocările existente, iar parteneriatul cu Uniunea Europeană va fi un punct de pe agendă.

Europa are o nouă Strategie, una care o echipează pentru provocările prezentului și viitorului apropiat, una care survine într-un moment cu greutăți, în care frâna integrării e mai puternică decât accelerația, și una în care are prilejul să îi demareze implementarea la Varșovia.

”În momente de provocări, o Uniune puternică este una care gândește strategic, împărtășește o viziune și acționează împreună” . (Strategia Globală pentru Politică Externă și de Securitate a Uniunii Europene este disponibilă aici)

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
1 Comment

1 Comment

  1. Cata

    August 8, 2016 at 6:03 pm

    Nu prea inteleg cum naiba ajung unii asa zis analisti politici ……
    oricine a facut un minim de analiza observa ca imperiu britanic si cel rus nu pot fi parte integranta din uniunea eurpeana insa este obligatoriu sa fie asociati uniunea daca aceasta se considera euroeana
    Ori UE se dovedeste mai degraba o forma de birocrtie pusa in slujba unei bresle de finatisto- industrasi dornici de dominatie care joaca un monopoly pe plan eurpean si cred ca au inventat ei Europa.
    Sua a invitat Georgia la alianta si cand a venit vremea sprijinului …. Au sprijinit sinuciderea
    Ucraina este doar o repetitie care denota prostie, dar mult mai mare findca Sua isi permite sa se joace cu Georgia ca …….dar sa te numesti uniune eurpeana si sa de Distrugi Yougaslavia si sa insangerezi Ucraina ?????
    Geografic si etnic cele doua imperii nu fac parte integrala din europa. Daca vrei sa faci ceva trebuie sa tii seama de interesele lor. Nu poti sa impui britanicilor sa renunte la Lira sa accepte pe langa fostii colonosti si orice alti emigranti colac peste pupaza tocmai din Siria. Deci ruptura era inevitabila daca uniunea nu e capabila sa se reformeze. Acest lucru e clar din atitudinea total dementa a liderilor sai.
    Vai vai vai evidenta s a produs.
    Ca uniunea e condusa de incompetenti nu se vede; halal Analisi
    De vro cati va ani buni asa zis i analisti erau tare tare bucurosi ca suntem in UE si NATO si nu prea pricep de ce
    UE e slaba si pe destramate.
    NATO are focoase intr o tara condusa de un dement, care pare a se alia cu Rusu, iar in istorie asa zis ii nostri aliatii ne au lasat balta sa ne descurcam cum om putea
    Sa nu uite idiotii care se dau analisti ca Romania nu se va putea baza pe alianta NATO daca aceasta nu are un interes real in Romania. Care sa fie asta?
    Forta de munca care a luat calea pribefiei?
    Autostrazile care nu exista??
    Investitiile stategice care nu s au facut???
    S au poate coruptia cu care ne laudam.
    Ne vor vinde pe 30 de arginti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Continue Reading

ALEGERI PREZIDENȚIALE 2019

Președintele depanator

Published

on

de Dan Cărbunaru

După aproape cinci ani de mandat, din care majoritatea cu un Guvern ostil și un an cu un prim-ministru pe care l-a desemnat și care astăzi îi trimite un challanger cu șanse de confruntare în turul doi, Președintele Klaus Iohannis și-a lansat, joi, 8 august a.c., campania pentru al doilea mandat la Consiliul Național al PNL. În fața a peste trei mii de susținători din toată țara, strânși sub cupola Romexpo, Iohannis a prezentat mai degrabă un program cu principii de guvernare și a tras din toate pozițiile într-un PSD tot mai anemic și scufundat în propriile erori și strategii de conducere.

Președintele a ales tragedia de la Caracal ca exemplu de proastă guvernare și a trasat, apoi liniile pe care le vede alături de PNL , pentru viitorul unei Românii normale, funcționale, bazate pe recunoașterea valorii și blocarea ascensiunii mediocrității în vârful statului.

Președintele s-a axat mai puțin pe bilanțul propriului mandat din perspectivă constituțională și a evitat să răspundă atacurilor din ultimele zile lansate de către Dan Barna, candidatul USR+. A vorbit despre proiectul unei întregi generații, pentru care, alături de actuala Opoziție și de cetățeni, a declarat că a reușit să pătreze nealterat parcursul proeuropean, transatlantic și democratic al României.

După ani lungi de opoziție, activul PNL a fost hrănit la lansarea campaniei pentru al doilea mandat la Cotroceni cu promisiunea revenirii la putere, în condițiile în care urmează, la anul, alegeri locale și parlamentare.

Blocând în primul mandat derapajele extreme, Klaus Iohannis pare orientat mai degrabă în debutul acestei campanii către mize de politică internă, dispus să își asume rol de președinte depanator alături de un guvern PNL.

Continue Reading

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending