Connect with us

EDITORIALE

Cum va arăta Europa transatlantică după BREXIT? Strategia Globală UE: ”O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”

Published

on

de Robert Lupițu

Europa va adăuga la patrimoniul său strategic densitatea și tumultul zilelor ce au răsturnat întreaga agendă continentală și ce au oferit culoar unei sincronizări care va persista în mai toate referirile de peste ani asupra acestui moment: Uniunea Europeană și-a prezentat Strategia Globală pentru politică externă și de securitate, prima din 2003 încoace, la același summit la care Marea Britanie, un actor cu o poziție globală relativ influentă, a fost așteptată să declanșeze clauza de retragere voluntară din UE ca urmare a referendumului din 23 iunie. Sincronizarea, aparent perfidă, poate fi însă imboldul ce ar garanta funcționalitatea acestei Strategii, a cărei apariție oportună este justificată și de apropiatul summit NATO de la Varșovia.

eu-globalDe la o “Uniune ce nicicând nu a fost mai sigură, mai liberă și mai prosperă” la “Scopul și existența Uniunii noastre sunt puse la îndoială” au trecut 13 ani, un interval căruia noua strategie europeană are ambiția să-i formuleze o continuitate, să-i ofere răspunsuri, să ajusteze sincope și să adapteze Europa, printr-o optică strategico-prospectivă, la actuala și viitoarea formă a climatelor regional și internațional.

Un interval de 13 ani între cele două strategii care a cuprins transformări profunde: un tratat constituțional respins, un nou tratat de funcționare, criza economică ce s-a dovedit un catalizator pentru populism, antagonizare a relațiilor cu Rusia, aprofundarea cooperării cu NATO, impulsionarea unui nou tip de parteneriat transatlantic, o criză a migrației și a refugiaților și, acum, un referendum de ieșire a unui stat membru important prin prisma apartenenței sale la structuri precum G7, G20 sau membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și prin statutul său de actor occidental european cu cele mai mari cheltuieli în domeniul apărării.

O strategie globală redactată într-o Uniune care stă să decadă pentru o Uniune care așteaptă să se reafirme

Nu are sens să speculăm dacă documentul prezentat de Înaltul Reprezentant, Federica Mogherini, a luat sau nu în calcul un potențial Brexit, însă el are un potențial uriaș pentru Europa: pornind de la premisa potrivit căreia Uniunea este în fața celui mai mare reflux al său, probată prin decizia majoritară a cetățenilor britanici prezenți la urne de a se decupla de angrenajul european, noua strategie europeană poate inversa trendul declinist al provocărilor care sistematic au lovit Uniunea Europeană în ultimii ani.

”Scopul și existența înseși ale Uniunii noastre sunt puse la îndoială. Totuși, cetățenii noștri și ai lumii au nevoie de o Uniune Europeană puternică, așa cum nu a fost vreodată înainte. În momente de provocări, o Uniune puternică este una care gândește strategic, împărtășește o viziune și acționează împreună. Aceasta este și mai importantă după referendumul din Marea Britanie. Va trebui să ne regândim modul în care Uniunea acționează. Ne cunoaștem principiile, interesele și prioritățile. Nu există o incertitudine în asta: Uniunea are nevoie de o strategie”. (Federica Mogherini)

Foto: UN.org

Foto: UN.org

Fraza de debut prin care Înaltul Reprezentant reflectează asupra stării cronice a defetismului care a cuprins Europa, de la societăți la lideri, de la nord la sud și de la vest cu riscul de a contamina estul încă novice este infinit opozabilă optimismului strategic al lui Solana, înlocuind pozitivismul cu pragmatism și întorcând Europa cu fața la redescoperirea sensului său.

Într-o perioadă în care forța de atracție a Uniunii pașnice și democratice și-a pierdut din imensa sa pondere în rândul cetățenilor, strategia prezentată de Mogherini liderilor UE are un punct de resetare, și anume reconectarea Europei cu cetățenii. În fapt, cetățenia europeană transpusă ca un deziderat al Maastricht-ului este azi un pivot al viitorului unei Uniuni Europene aflate în pragul unui sindrom al ”referendumurilor”: cetățenii țărilor membre sunt în mod egal atât finalitatea obiectivelor de prosperitate, bunăstare și siguranță ale liderilor europeni, cât și cei care, prin instrumentalizarea democrației directe, pot transforma construcția europeană într-un capitol de istorie.

Diagnosticul dat de reuniunea celor 27 de țări (fără Marea Britanie) și continuarea acestui proces de reflecție într-un nou dialog la nivel înalt la Bratislava (nu la Bruxelles!) este semnalul practic al unei strategii care nu se mai remarcă prin triumfalism, ci printr-un realism al momentelor de răscruce: Uniunea celor 27 se află pe calea revenirii, iar utilizarea acestei Strategii drept un nou cod de conduită este sincronismul prin care decuplarea britanică nu va altera profunzimea proiectului european.

O strategie pe repede înainte

Patru direcții de acțiune și viziune comune: pace și securitate, prosperitate, democrație, o ordine globală bazată pe reguli;

Patru principii conductoare ale acțiunii externe europene: unitate, angajament, responsabilitate, parteneriat;

Cinci priorități de acțiune externă: Securitatea Uniunii Europene, Reziliență statală și societală în Est și în Sud, O abordare integrată a crizelor și conflictelor, Ordini regionale de cooperare, Guvernanță globală pentru secolului al XXI-lea;

O inovație: domeniul comunicării strategice; 

O densitate de domenii concrete vizate: securitate cibernetică, securitate energetică, politica pentru migrație, politica de extindere, vecinătatea sau combaterea terorismului;

Câte o abordare cu fiecare actor/ regiune în parte: o ordine de securitate europeană (Rusia), o pacificare a Orientului Mijlociu și Nordului Africii, un Atlantic mai apropiat (SUA, NATO, Canada), o Asie conectată, o cooperare în Oceanul Arctic.

O strategie pentru reconectarea cu cetățenii: patru direcții în slujba intereselor europenilor ca un întreg

Spre deosebire de cutezătoarea titulatură a Strategiei Naționale de Apărare – ”O Românie puternică în Europa și în lume” – Europa își reface acum rutele greșit accesate în ultimii ani și, printr-o Strategie care să promoveze interesele cetățenilor, vrea, în cele din urmă, o Uniune puternică, rezilientă și consolidată atât în interiorul său, cât și în acțiunea sa externă. Chiar mai mult, Strategia este un act de luptă împotriva populismului dezintegrator, incorporând valorile fundamentale ale UE în rândul intereselor cetățenești.

EU citizenPace și prosperitate – acest obiectiv aduce de la sine recunoașterea directă a două realități: 1) europenii trebuie să fie capabili să își asigure apărarea, alături de parteneri; 2) securitatea internă și externă se potențează reciproc, gradul de interconectare al acestora devenind noul trend de abordare holistică în dimensiune securitară.

Prosperitate – factor definitoriu al integrării europene, parcursul descendent al bunăstării cetățenilor a fost prilejul creator al breșelor populiste și eurosceptice care au adus Europa în pragul punerii la îndoială a scopului și esenței sale.

Democrație – într-o perioadă în care un sindrom al ”referendumurilor” stă să se coaguleze, democrația europeană se află într-un moment prielnic al evaluării. Strategia operează, în acest sens, o abordare pragmatică, în care îmbină reziliența democrației UE cu asigurarea calității sale printr-un echilibru al protecției dreptului intern, european și internațional.

O ordine globală bazată pe reguli – intrinsec abordării internaționale și globale a UE, o ordine bazată pe reguli vine în completarea ordinii multilateraliste a vechii Strategii și oferă un caracter de continuitate al soft power-ului european.

O strategie cu câteva repere de proximitate: Rusia, NATO, SUA, Orientul Mijlociu și Nordul Africii

Transformările continue și accelerate pe care ordinea globală și establishment-urile regionale le parcurg nu aveau o siluetă strategică în Europa. În pofida sancțiunilor impuse Rusiei după anexarea ilegală a Crimeei și destabilizarea Ucrainei, a cotelor de relocare a refugiaților sau a acordului de readmisie cu Turcia sau a aprofundării cooperării practice cu NATO, Uniunea Europeană nu avea un enunț strategic care să-i călăuzească interacțiunea cu partenerii și cu vecinătățile cauzatoare de dezechilibre geopolitice, strategice și securitare.

EU-RusiaRusiaschimbare completă de paradigmă, firește. Definită în 2003 ca un partener și un actor important în securitatea europeană cu care UE trebuie să lucreze îndeaproape, Moscova este percepută în 2016 prin trei optici diferite:

1) o provocare strategică – pentru prima dată un document strategic european creat pentru un orizont de timp bine definit (minim cinci ani) definește Federația Rusă ca pe un actor ale cărei acțiuni în Ucraina și în regiunea extinsă a Mării Negre au periclitat nucleul securității europene. Mai mult, orice manevră europeană de eludare a comportamentului Rusiei ar sfârși prin sancționarea Strategiei Gobale a UE care statuează clar că Uniunea nu va recunoaște anexarea ilegală a Crimeei și destabilizarea estului Ucrainei.

2) o cooperare selectivă – intransigența Uniunii se sfârșește la chestiunile care au modificat mediul de securitate european. Potrivit Strategiei, bussiness-ul cu Moscova devine posibil datorită interdependenței între UE și Rusia, iar o cooperare selectivă reprezintă o opțiune pentru Europa în cazul în care interesele se intersectează.

3) resuscitarea dialogului prin intermediul OSCE și al Consiliului Europei – aflată încă sub președinție germană, organizației înființate prin Actul Final de la Helsinki i s-a atribuit rolul unei platforme comune utile între europeni și ruși și cu participare americană. Ordinea de securitate europeană gândită la Helsinki și reînnoită prin Carta de la Paris sunt bazele dialogului pozitiv ruso-european cu participare americană, iar Strategia Globală a UE plasează cooperarea cu OSCE și Consiliul Europei între prioritățile restabilirii ordinii în securitatea europeană.

Orientul Mijlociu și Nordul Africii – focar de conflict și sursă a migrației ilegale și a refugiaților, întregul arc sudic manifestă o importanță sporită pentru abordarea strategică a Uniunii. Situația geografică a Europei o plasează pe aceasta în multiple ordini regionale. Dacă în sens primar ordinea de securitate europeană este privită prin prisma antagonizării raporturilor cu Rusia sau a relației cu NATO, într-un sens mai larg dezordinea regională din regiunea MENA relevă același potențial de insecuritate pentru Europa, fiind deopotrivă exportator de terorism și de populații strămutate dificil de integrat.

Atacurile teroriste de la Paris și Bruxelles, în decurs de doar cinci luni, și valurile consistente de refugiați și migranți au demonstrat că reziliența Uniunii este în egală măsură subminată securitar și strategic dinspre est și sud. Spre deosebire de interacțiunea din est cu Rusia, sudul este mai divers, este un mozaic de preferințe geopolitice în care Siria este departe de o stingere a ostilităților, Libia rămâne o fâșie fragilă, terorismul are potențial de infiltrație, Israelul și Palestina sunt dezbinate de conflict, pacea și dezvoltarea în Africa necesită eforturi suplimentare, Uniunea pentru Mediterană este un proces ce are nevoie de resuscitare concretă, iar actorul care se bucura de cea mai mare încredere europeană – Turcia – a derapat de pe drumul democrației.

eu usaUn Atlantic mai apropiatrelația transatlantică primește o abordare cvasi-duală: una în care Europa pare în sfârșit să se adapteze la faptul că rămâne o prioritate esențială pentru politica externă americană, dar că nu mai este unica; o a doua în care cooperarea cu NATO reprezintă un parteneriat pentru viitor și se poate transforma într-un binom de securitate pentru Europa.

O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. (Strategia Globală a UE)

Legătura transatlantică beneficiază de multiple rute comune între Europa și America: de securitate, economice, referitoare la schimbările climatice, gestiune a crizelor sau domeniul energiei. Dezideratul Parteneriatului Transatlantic pentru Investiții și Comerț își face loc în Strategia Globală UE drept un caz demonstrativ al angajamentului transatlantic, dar nu singurul, mai ales că și relația cu Canada sau oportunitățile din legăturile cu America de Sud nu sunt deloc de neglijat.

De aproape șapte decenii însă, cooperarea transatlantică are un numitor comun: NATO. Faptul că 22 dintre statele membre UE fac parte și din Alianța Nord-Atlantică (Marea Britanie este încă membru al Uniunii) este o probă convingătoare că stabilitatea Europei este strâns legată de NATO, iar leadership-ul global al SUA este beneficiar de pe urma unei Europe în care NATO și UE lucrează împreună. Nicio țară din lume nu poate aborda provocările globale pe cont propriu, pare a fi unica percepție de nemodificat între Strategia din 2003 și cea din prezent.

O Strategie al cărei adevărat potențial se poate dezlănțui la Varșovia: o comunitate de securitate UE-NATO

Parteneriatul cu NATO depășește prin actuala Strategie premisele începutului de mileniu, în care ordinea internațională proiectată de stabilitatea euro-atlantică era o expresie a modului în care Uniunea Europeană se raporta la Alianța Nord-Atlantică.

În 2016, cooperarea aprofundată UE-NATO pare să confere adevăratul potențial al Strategiei Globale pentru politică externă și de securitate a Uniunii Europene. Documentul strategic european, prezentat după o întrevedere a liderilor europeni cu secretarul general NATO, surclasează abordarea unei determinări comune a anilor 2000, atribuind Alianței poziția de cea mai puternică și eficace organizație de apărare colectivă din lume cu care Uniunea Europeană împărtășește obiectivul unui parteneriat profund în dezvoltarea capabilităților de apărare, exerciții sincronizate sau contracarare a amenințărilor hibride și a celor cibernetice.

”Din perspectiva apărării colective, NATO rămâne principalul cadru pentru majoritatea țărilor membre. În același timp, relația UE-NATO nu va prejudicia politica de securitate și de apărare a acelor state membre care nu sunt în NATO. UE își va consolida cooperarea cu Alianța Nord-Atlantică în complementaritate, sinergie și în deplin respect pentru cadrul instituțiilor și autonomia decizională dintre cele două. În acest context, UE trebuie să fie consolidată ca o comunitate de securitate: eforturile de securitate și de apărare europene trebuie să permită Uniunii să acționeze autonom, în timp ce își coordonează acțiunile cu NATO. O apărare europeană mai credibilă este esențială pentru un parteneriat transatlantic viguros cu Statele Unite”. (Strategia Globală a UE)

Comunitatea de securitate europeană pare a fi o formulare îndrăzneață, însă ea este posibilă atâta timp cât implică ambele organizații.

mogherini-stoltenbergParticiparea celor 22 de state membre atât UE, cât și NATO, la procesul de adaptare, asigurare și descurajare strategică al Alianței, degajat de transformarea arealului de securitate, este un imens beneficiu de securitate pentru Uniunea Europeană și un sprijin vital pentru viitorul Politicii de Securitate și Apărare Comună. Pe de altă parte, contribuția normativă a Uniunii Europene la construirea celor patru libertăți fundamentale, la definirea unui cadru pentru domnia legii și cooperare transfrontalieră sau la transformarea oportunităților economice în prosperitate, au creat soliditate în interiorul granițelor UE și NATO, context în care apărarea externă aliată beneficiază de aportul unor state consolidate intern. Acesta este fundamentul pe care se compune o viitoare comunitate de securitate UE-NATO, izvorâtă din aceleași valori, în care Uniunea este componenta soft-power și normativă, iar NATO ar reprezenta versiunea hard. În această direcție poate să conducă actuala Strategie Globală.

Cooperarea excede însă această paralelă: contracararea amenințărilor hibride și a celor cibernetice se transformă în pilonii prezentului pentru relația UE-NATO. Inovația pe care Strategia UE o aduce în acest sens, și anume operaționalizarea domeniului comunicării strategice prin investirea resurselor în direcția de diplomație publică, va produce consistență și este dimensiunea conceptuală a strategiei care arată că UE se poate adapta.

Apoi, asumarea unei alocări de resurse tehnice și financiare către domeniul securității cibernetice reprezintă un ajutor indirect și concret către NATO, care urmează să formuleze o operaționalizare a domeniului apărării cibernetice, fapt ce ar permite ca un atac cibernetic să fie inclus sub incidența articolului V privind apărarea colectivă.

Nivelul de relaționare pe care această Strategie îl statuează între UE și NATO ar putea să solicite un acord care să depășească în semnificație Berlin Plus (2002), iar o nouă bornă în acest sens ar putea fi atinsă peste câteva zile, la summitul NATO de la Varșovia, acolo unde 28 de lideri de euro-atlantici vor lua decizii pentru avansarea posturii de descurajare și adaptare a Alianței în raport cu provocările existente, iar parteneriatul cu Uniunea Europeană va fi un punct de pe agendă.

Europa are o nouă Strategie, una care o echipează pentru provocările prezentului și viitorului apropiat, una care survine într-un moment cu greutăți, în care frâna integrării e mai puternică decât accelerația, și una în care are prilejul să îi demareze implementarea la Varșovia.

”În momente de provocări, o Uniune puternică este una care gândește strategic, împărtășește o viziune și acționează împreună” . (Strategia Globală pentru Politică Externă și de Securitate a Uniunii Europene este disponibilă aici)

.

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

Continue Reading
Advertisement
1 Comment

1 Comment

  1. Cata

    August 8, 2016 at 6:03 pm

    Nu prea inteleg cum naiba ajung unii asa zis analisti politici ……
    oricine a facut un minim de analiza observa ca imperiu britanic si cel rus nu pot fi parte integranta din uniunea eurpeana insa este obligatoriu sa fie asociati uniunea daca aceasta se considera euroeana
    Ori UE se dovedeste mai degraba o forma de birocrtie pusa in slujba unei bresle de finatisto- industrasi dornici de dominatie care joaca un monopoly pe plan eurpean si cred ca au inventat ei Europa.
    Sua a invitat Georgia la alianta si cand a venit vremea sprijinului …. Au sprijinit sinuciderea
    Ucraina este doar o repetitie care denota prostie, dar mult mai mare findca Sua isi permite sa se joace cu Georgia ca …….dar sa te numesti uniune eurpeana si sa de Distrugi Yougaslavia si sa insangerezi Ucraina ?????
    Geografic si etnic cele doua imperii nu fac parte integrala din europa. Daca vrei sa faci ceva trebuie sa tii seama de interesele lor. Nu poti sa impui britanicilor sa renunte la Lira sa accepte pe langa fostii colonosti si orice alti emigranti colac peste pupaza tocmai din Siria. Deci ruptura era inevitabila daca uniunea nu e capabila sa se reformeze. Acest lucru e clar din atitudinea total dementa a liderilor sai.
    Vai vai vai evidenta s a produs.
    Ca uniunea e condusa de incompetenti nu se vede; halal Analisi
    De vro cati va ani buni asa zis i analisti erau tare tare bucurosi ca suntem in UE si NATO si nu prea pricep de ce
    UE e slaba si pe destramate.
    NATO are focoase intr o tara condusa de un dement, care pare a se alia cu Rusu, iar in istorie asa zis ii nostri aliatii ne au lasat balta sa ne descurcam cum om putea
    Sa nu uite idiotii care se dau analisti ca Romania nu se va putea baza pe alianta NATO daca aceasta nu are un interes real in Romania. Care sa fie asta?
    Forta de munca care a luat calea pribefiei?
    Autostrazile care nu exista??
    Investitiile stategice care nu s au facut???
    S au poate coruptia cu care ne laudam.
    Ne vor vinde pe 30 de arginti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Bugetul UE

Proasta afacere a bugetului UE și consecințele sale politice

Published

on

de Dan Cărbunaru

Tratat ca o afacere, bugetul UE, alimentat generos de țările bogate din Nordul și Vestul Europei, a ajuns iar motiv de dispută între politicieni. Refuzul unora de a plăti mai mult pentru a acoperi gaura lăsată de britanici –  al doilea contributor după germani, generează nemulțumirea celor care se văd cu perspectiva recuperării decalajelor de dezvoltare tot mai îndepărtată. 

Discuția despre bani devine tot mai politică. Și cu cât devine mai politică, ea riscă să contureze o dispută între europenii cu bani mai mulți și cei mai puțin bogați. Realizăm, astfel, pe dosarul bugetului multi-anual, că nu suntem toți la fel. Că afacerea de 923 de miliarde de euro, generată pe piața unică din cei 123 de miliarde de euro depuși de toate statele membre anual, nu e suficient de bine digerată nici măcar de beneficiari. Care, întâmplător sau nu, se regăsesc integral pe lista celor 27 de state membre. Pentru că, așa cum publicam zilele trecute, analizele Comisiei Europene arată că nimeni nu pierde pe Piața Unică. Pentru fiecare euro vărsat de un stat la bugetul UE în economie apar alți 8. Cu cât dai mai mult, cu atât se întorc mai mulți.

Dacă nu banii, așadar, sunt problema, înseamnă că discuția se așază în zona politică. În fața electoratelor din țările bogate. Acolo unde beneficiile Pieței Unice fie nu se mai simt la fel, fie există alte dorințe. 

Unii par a se fi săturat nu doar de contribuțiile la bugetul UE, dar și de libera circulație a muncitorilor din Est, și de regulile internaționale care protejează refugiații din afara UE, și de protecția americană, și de parteneriatul transatlantic. Alții s-au săturat să se simtă tratați  ca piață de desfacere, sursă de medici și ingineri, resurse naturale. 

Cu cât dezbaterea din Consiliul European se adâncește, iar eșecul din această sătămână arată că negocierile sunt departe de final, cu atât pe masa lungă a celor peste 450 de milioane de europeni, reprezentați de 27 de șefi de state și de guverne, președinte de Comisie, Parlament și de Consiliu vor fi așezate mai degrabă argumentele care ne despart decât cele care ne unesc. Neobișnuiți cu chestiuni tehnice, europenii bogați se vor simți agresați de insistența cu care săracii le cer bani, în timp ce săracii resimt umilitor tăierile din bugetul UE.

Primul buget negociat fără britanici, plecați din UE după jumătate de secol, lasă liderii rămași fără vinovatul de serviciu, după ce Cameron era cel care bloca un acord privind precedentul buget cu câteva zile înainte de începerea noului cadru financiar. Ce fel de unitate și ce fel de spirit de coeziune mai arată liderii noștri azi? Ce ar spune părinții fondatori ai UE, cei pe care românii i-au descoperit mai târziu, pentru că la vremea aceea URSS avea alte modele de comunicat în această parte a Europei? 

Presiunea politică este azi mai mare decât presiunea bugetară. Fără solidaritate reală, europenii se pregătesc de dezintegrare mult mai dramatică decât premiera generată de britanici.

Continue Reading

EDITORIALE

“3+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA, NATO și est-europenii au format reduta Occidentului. Uniunea Europeană, între apetit pentru putere și actor geopolitic în șlapi

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Conferința de Securitate de la München și-a tras duminică cortina la capătul unei ediții în care marea conversație strategică îmbrăcată provocator în numele de cod ”Westlessnes” pare că a avut efectul invers: în loc să servească drept un situational awareness pentru întregul Occident purtător al responsabilității ordinii internaționale din ultimii 75 de ani, el a servit drept mijloc pentru reafirmarea desincronizării occidentale transatlantice, nu în ce privește acceptarea tranziției către o nouă ordine globală, ci în ce ține de poziționarea asumată. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Occidentul este contestat politic, cu o forță aproape simetrică, și din interior și din exterior. În interior, Occidentul are apărători, dar și detractori. Din exterior, cei care au acționat și continuă să o facă în scopul slăbirii Occidentului și-au admirat opera. Din fericire, ieșirea din sincronie a mai fost atenuată, parțial, de o coordonare SUA – NATO – Europa Centrală și de Est.

Desfășurătorul Conferinței a avut un decupaj strategic interesant. Prima zi a aparținut Germaniei. Prin vocile președintelui Frank-Walter Steinmeier și ministrului de externe Heiko Maas, Berlinul a pus reflectoarele mai mult pe Washington, decât pe Moscova sau Beijing, în ce privește îndreptarea scenei internaționale către o competiție a marilor puteri.

Cea de-a doua zi a aliniat SUA și NATO pe aceeași poziție, cu mesaje aproape la indigo privind vitalitatea și viabilitatea transatlantismului/ occidentalismului. Lui Emmanuel Macron i-a fost conferit culoarul celui mai de calibru lider internațional aflat la München. Președintele francez a vorbit mult, 60 de minute, cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”

Deloc bulversate de multiplele antiteze occidentale, Rusia și China, prin miniștrii lor de externe, și-au jucat aceeași carte patentată în lumea diplomatică. Serghei Lavrov s-a prevalat de argumentul istoriei și al împlinirii a 75 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, în timp ce Wang Yi a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA.

Europa a fost vedeta ultimei zile, când mai mulți prim-miniștri din UE, inclusiv Ludovic Orban, mai mulți miniștri de externe, dar și trei vicepreședinți ai Comisiei Europene, incluzându-l aici și pe șeful diplomației UE, au fost distribuiți în două dezbateri cu logică de politică internă europeană – O Europă care protejează – și cu ambiția unei politici externe mai puternice – O Europă care proiectează.

De la fața locului, ”trei + una concluzii” despre ce a adus Conferința din acest an pentru pulsul și dinamica relațiilor internaționale:

1. Europa ar vrea să își dezvolte un apetit pentru putere, dar este la stadiul geopoliticii în șlapi. Reformele gândite de Macron au o frână în Germania și în restul Europei

Abil și fin cunoscător al legăturilor dintre cele două componente care alcătuiesc motorul UE, ambasadorul Wolfgang Ischinger a setat cadrul discuțiilor pentru a pune în dezbatere forța comună pe care Berlinul și Paris o pot dezvolta în fruntea unei Uniuni Europene autonome și echipate strategic. Președintele Frank-Walter Steinmeier și ministrul de externe Heiko Maas au deplâns și au criticat starea de fapt a relațiilor internaționale, și anume că drumul către o nouă ordine globală generatoare de insecuritate și neîncredere este purtat SUA, Rusia și China. În egală măsură, ambii au criticat administrația americană pentru această transformare. Ideea principală: o nouă ordine este în curs de dezvoltare deoarece s-a încheiat epoca omniprezentului polițișt global american. Pe această platformă s-a așezat Emmanuel Macron, care a fost mai delicat decât în precedentele sale afirmații precum ”moartea cerebrală a NATO”. Într-un fel, parcă a șoptit simptomatic că asistăm la o slăbire a Occidentului, pentru a ridica și proiecta vocea sa peste audiența din Bayerischer Hof cerând mai multă ”libertate de acțiune în Europa”. Scopul: pentru construirea unei Europe suverane bazată pe doi piloni ai securității europene (NATO și Europa Apărării), pentru un mod de gândire european în ce privește descurajarea nucleară, dar printr-o coordonare cu NATO și pentru pasiunea sa deja eternă privind un dialog strategic cu Rusia și pentru ”politică europeană, nu doar transatlantică” în ce privește Moscova. Între acestea s-a intercalat și veritabila frână pe care motorul european o experimentează: faptul că Germania încă nu a răspuns și nu a acționat puternic în direcția reformelor înaintate de Macron, care, după Brexit, a vizitat și Polonia, un actor înclinat mai mult spre relația transatlantică, pentru a încerca să câștige mai mult sprijin. În această frână pare că stă de fapt această mare decuplare occidentală pe care o resimțim. Asemenea președintelui francez, și liderii de la Berlin își doresc o ascensiune europeană în politica globală și nu sunt încântați de politica administrației Trump, fie și dacă ne referim numai la două exemple – Nord Stream și exigențele privind bugetul NATO. În schimb, iese în evidență o idee pe care am mai interpretat-o în această cheie: președintele Macron este la începutul unei epoci, pe când cancelarul Merkel și coaliția CDU-SPD se confruntă cu mari incertitudini politice pe fondul aflării lor la capătul unor decenii de dominație. Cei un an și jumătate care au mai rămas până la alegerile legislative din Germania vor fi pentru Franța lui Emmanuel Macron o continuă temporizare către necunoscut, mai ales că puterea politică a Franței nu poate suplini, în numele Europei, forța economică a Germaniei. Pentru Occidentul transatlantic ar putea fi respiro-ul de care are nevoie.

Despre Europa, ca întreg, câteva gânduri. Proaspăt instalată instituțional cu o Comisie geopolitică, Uniunea Europeană a vorbit la München și de pe palierul supranațional și de pe palierul statal. Actorii principali din Est, Polonia și România, au vorbit în mod clar despre importanța relației transatlantice, despre complementaritatea NATO-UE, cu accent mai mult din partea României și pe componenta de integrare europeană. În schimb, aceleași țări, la care se adaugă și Croația, sunt nemulțumite de evoluția negocierilor privind bugetul UE și baza financiară de la care acesta pornește. Noua Comisie geopolitică a Ursulei von der Leyen, extrem de solid reprezentată, a vorbit despre marile ei ambiții. În schimb, realitatea politică din prezent ne arată o schemă de buget european care prevede creșteri numai pentru obiectivul arzător al schimbărilor climatice, în rest reduceri de la toate domeniile, inclusiv securitate și apărare. În același timp, șeful diplomației europene a utilizat în ultima zi a Conferinței o frază sublimă: ”Europa trebuie dezvolte un apetit pentru putere”. Dar ce apetit pentru putere poate fi edificat atunci când în interiorul Uniunii Europene există un clivaj de percepție și atitudine privind relația transatlantică, privind dialogul cu Rusia și, mai ales, privind echiparea ambițiilor cu alocarea financiară corespunzătoare. Emanciparea strategică a Europei nu se face doar declarativ și fără a avea o poziție unitară, respectând toate părțile implicate. Altfel, este doar o ”geopolitică în șlapi”. Când ea se face de fapt în bocanci, eventual impermeabili.

2. SUA, NATO, Europa Centrală și de Est = ”Reduta Occidentului”

Respinse de vest-europeni în ce privește recunoașterea Chinei ca mare amenințare strategică, dar susținute de est-europeni în ce privește provocările din partea Rusiei, Statele Unite au căutat să atenueze abordarea declinistă european în ce privește slăbirea Occidentului. Cu un discurs ”a la Trump”, șeful diplomației americane a proiectat fraza ”Occidentul câștigă” după ce a lansat săgeți înspre vest-europeni și după ce le-a cerut aliaților de pe continent să nu se lase ”păcăliți” de Rusia și de China. Poziția Washington-ului nu înseamnă că Statele Unite resping competiția globală. Din contră, vest-europenii au dreptate când spun că drumul către o nouă ordine globală a fost deschis de politica de confruntare pe care administrația Trump o etalează din 2017 încoace. Ceea ce este fundamental în înțelegerea acestei aserțiuni este faptul că Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cu toate acestea, SUA, NATO și Europa Centrală și de Est au întruchipat la München imaginea unei ”redute a Occidentului”. Poziționarea secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, deși exprimată anterior discursurilor lui Mike Pompeo și Mark Esper, a fost o prelungire a argumentației americane.

Ca și anul trecut, Jens Stoltenberg a oferit, poate, cel mai bun discurs, axat pe trei coordonate esențiale: 1) NATO este expresia supremă a Occidentului; 2) Orice încercare de a distanța Europa de America de Nord riscă și divizarea Europei; 3) Rusia vrea revenirea la sfere de influență, iar balanța globală de putere se schimbă în urma ascensiunii Chinei. Pe fond, NATO este într-un efort deja susținut de poziționare în raport cu Beijing-ul, numai dacă amintim faptul că Declarația reuniunii aliate de la Londra a cuprins în premieră o mențiune privind China și provocarea strategică pe care o reprezintă. Nuanța lui Stoltenberg privind riscul divizării Europei prin distanțarea dintre cele două maluri ale Atlanticului de Nord nu este întâmplătoare: marii aliați europeni din Est, România și Polonia, secondați de țările baltice, consideră indispensabilă alianța transatlantică cu SUA și nu se vor prinse într-un vârtej al decuplării și ne-complementarității între Alianță și o uniune a apărării europene. Iar aceste mesaje dinspre Est au fost reluate la München, cu accent inclusiv pe valorile lumii occidentale.

Tot în același cadru a venit și anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în proiectele energetice ale Inițiativei celor Trei Mări, platformă de interconectare regională în materie de infrastructură, energie și digital și formată din 12 state membre ale UE riverane la mările Adriatică, Baltică și Neagră. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost organizată și o masă rotundă sugestiv intitulată: “The Three Seas Initiative: Completing Europe in an Era of Great Power Competition”.

La München, SUA, NATO, Europa Centrală și de Est au reprezentat ”Reduta Occidentului”.

3. Rusia și China, calea spre autocrație. Moscova încearcă refacerea formatelor de putere pentru a redeveni mare putere globală

Cele două puteri și-au continuat nota discursurilor cu care au obișnuit audiența de la Conferința de Securitate de la München. Reprezentate de miniștrii lor de externe, China și Rusia au fost mai mult in the spotlight prin prisma modului deteriorat în care Occidentul s-a raportat la ele, unde a dominat pledoaria Washington-ului spre recunoașterea Chinei drept principala amenințare strategică. Șeful diplomației chineze Wang Yi, aflat și sub presiunea internațională a efectelor create de coronavirus, a etalat o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală și lezată de acuzațiile care i se aduc de către SUA. Marea element distinctiv în această rubrică a venit din partea lui Serghei Lavrov, ministrul de externe rus prevalându-se, asemenea tradiției, de argumentul istoriei. Invocând rolul militar sovietic în înfrângerea Germaniei naziste acum 75 de ani ca origine a arhitecturii ordinii internaționale postbelice, șeful diplomației ruse a reluat noua ambiție a lui Vladimir Putin: organizarea unui summit la nivelul liderilor celor cinci puteri permanente din Consiliul de Securitate al ONU – China, Franța, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite. Lezată de definirea sa cu ani în urmă drept o putere regională și ofensată de pierderea statutului de mare putere a lumii, Rusia încearcă să profite de un Occident debusolat în drumul către o nouă epocă pentru a-și reface poziția pe arena globală într-un format în care, alături de China, ar putea contrabalansa decisiv Occidentul erodat. În timp ce liderii occidentali găsesc cu dificultate o armonie, calea similară spre autocrație a lui Vladimir Putin și a lui Xi Jinping sudează mai mult legăturile între Moscova și Beijing.

+ 1. România, una dintre cele mai numeroase prezențe politice la München. Ce înseamnă acest lucru?

Pentru lumea relațiilor internaționale, München-ul este scena geopolitică și strategică unde se ia pulsul dimensiunii de securitate globală, iar Davos-ul este cadrul de referință pentru trend-ul, direcția și ritmul economiei globale, a fenomenului globalizării și a revoluțiilor economice. Pentru România, Davos-ul rămâne în mare parte un miraj, un obiectiv neatins la nivel de reprezentare guvernamentală. Însă München-ul reprezintă o necesitate îmbracată într-o constantă. Continuând linia edițiilor anterioare, când Bucureștiul a fost reprezentat în două rânduri de președintele Klaus Iohannis (2016 și 2019) și în alte două rânduri de miniștrii de externe (2017) și de apărare (2018), în 2020 România a avut una dintre cele mai numeroase delegații politice condusă de prim-ministrul Ludovic Orban și formată din ministrul afacerilor externe Bogdan Aurescu, de ministrul apărării naționale Nicolae Ciucă, de consilierul prezidențial pentru securitate națională Ion Oprișor și de ambasadorul României la Berlin Emil Hurezeanu. Mesajul este unul dublu, având valențe mai ales de politică externă și de securitate, dar și de politică internă. Participarea prim-ministrului Ludovic Orban, deși cu statut de premier interimar într-o țară aflată artificial într-o criză politică menită să conducă spre alegeri anticipate, semnifică un lucru: actualul șef al Guvernului nu este doar un om politic de sacrificiu, ci cum se spune în stil american –  ”he is here to stay”. România a punctat din nou, la München, la capitolul relației strategice cu Statele Unite, cuplându-se imediat ca actor ce a ventilat puternic anunțul administrației americane privind investiții de un miliard de dolari în Inițiativa celor Trei Mări, o platformă la a cărei maturitate politică Bucureștiul a contribuit decisiv prin summitul organizat în România în 2018. Mai mult, la Conferința de Securitate de la München a fost resimțită și influența și pe care România încearcă să și-o dobândească la nivelul configurării gândirii și culturii strategice transatlantice. Exemplul acestei aserțiuni stă în organizarea unei reuniuni dedicate securității la Marea Neagră printr-un parteneriat româno-american la nivel de think tank-uri (New Strategy Center și CEPA). În plan european, au existat tatonări politice pentru îndeplinirea obiectivelor României în ce privește aderarea la Schengen, finalizarea Mecanismului de Cooperare și Verificare, iar prezența la nivel de prim-ministru pe scena Conferinței a facilitat încă o dată limpezirea unei poziții strategice care vine în favoarea lumii occidentale: România este partenerul strategic al SUA și este implicată și ancorată deplin în apartenențele sale la UE și la NATO.

“Westlessnes” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Occidentul nu suferă pentru că dominația sa este în recul, ci pentru că nu joacă o partitură comună în drumul către o inevitabilă nouă epocă a marilor puteri.

Continue Reading

EDITORIALE

Desant politic românesc în Europa. Care sunt mizele vizitelor lui Klaus Iohannis și Ludovic Orban în Bavaria și la Bruxelles

Published

on

© Administrația Prezidențială

Desant politic românesc în fief-urile politice și economice din Europa, Bruxelles și Bavaria. Pentru prima dată după reconcilierea politică între Palatele executive, posibilă prin înscăunarea guvernului Ludovic Orban și realegerea lui Klaus Iohannis în funcția de președinte al României, prim-ministrul și șeful statului se vor afla în zilele următoare, la Bruxelles și în Bavaria, acolo unde vor efectua două vizite de lucru.

Klaus Iohannis va fi prezent marți, în Bavaria, la ședința guvernului celui mai puternic land german din punct de vedere economic și la reuniunea anuală a grupului parlamentar în Bundestag al Uniunii Creștin Sociale din Bavaria, partidul junior al coaliției cu Uniunea Creștin-Democrată a Angelei Merkel și formațiunea din care provine Manfred Weber și care l-a propulsat în poziția de lider al grupului PPE în Parlamentul European și de fost candidat al popularilor europeni la șefia Comisiei Europene, dar înfrânt de negocierile din Consiliul European care au adus-o pe scenă pe Ursula von der Leyen, cel mai vechi ministru din guvernele federale ale lui Merkel.

Iohannis, discurs în Bavaria despre viziunea României privind viitorul Europei

În ambele instanțe, șeful statului va susține discursuri privind viziunea României referitoare la viitorul Europei, într-un context pe care Administrația Prezidențială a ținut cu prisosință să-l evidențieze: ”întâlnirea este cu atât mai relevantă cu cât, în a doua jumătate a anului 2020, Germania va deține președinția Consiliului Uniunii Europene”.

De la 1 iulie 2020, Germania condusă încă de Angela Merkel va prelua cârma președinției Consiliului UE cu o densitate de dosare majore ce vor rămâne în sarcina sa – de preconizat viitorul cadru financiar multianual, inclusiv cu componenta bugetară distinctă pentru eurozonă, viitoarele relații comerciale și de securitate cu Marea Britanie, Conferința privind viitorul Europei și inclusiv cuplajul în ambiții cu Comisia Europeană a fostului ministru german al apărării, Ursula von der Leyen. În toate aceste privințe, România are interesul să fie un actor care să conteze la masa deciziilor europene.

Iohannis este un oaspete tradițional în Bavaria, acolo unde a efectuat mai multe vizite, două la Conferința de Securitate de la Munchen (2016 și 2019) și una când a primit Premiul Franz Josef Strauss (2018) pentru meritele sale la consolidarea independenței justiției și a statului de drept în România.

În termeni de substanță, vizita președintelui în Bavaria constituie recunoașterea unui capital politic pozitiv de care Iohannis se bucură și pe care are oportunitatea să-l fructifice pentru România. În anii anteriori, când șefia CSU era încă deținută de Horst Seehofer, actualul ministrul de interne al Germaniei, printre invitații la reuniunea parlamentarilor CSU se număra Viktor Orban, premierul Ungariei, devenit, între timp, un lider din ce în ce mai puțin frecventabil.

În 2020, Iohannis merge la reuniunea anuală CSU din postura președintelui țării care a asigurat în primele șase luni ale lui 2019 președinția Consiliului UE și a livrat, împreună cu ceilalți lideri europeni, Declarația Summitului de la Sibiu, consemnată prin zece angajamente ce stau la baza Agendei Strategice a UE. Aceste argumente, alături de atitudinea sa politică în ce privește calea europeană a României, i-au adus lui Klaus Iohannis și Premiul Charlemagne, ce îi va fi acordat la Aachen, la 21 mai, pentru contribuția adusă la unificarea proiectului european.

Ludovic Orban, al doilea premier din UE primit de Ursula von der Leyen la Bruxelles

La Bruxelles, de marți până joi, premierul Ludovic Orban va avea un maraton de întâlniri care îi cuprinde pe președinții Consiliului European, Parlamentului European și Comisiei Europene, pe cei trei vicepreședinți executivi ai Comisiei, responsabili de domeniile cheie ale executivului european, pe negociatorul-șef al UE pentru Brexit, pe alți trei comisari europeni, pe liderii grupurilor politice din Parlamentul European și, nu în ultimul rând, pe secretarul general al NATO.

Vizita premierului poate fi privită în resorturi diferite. Aflat pentru prima oară într-o vizită de lucru în această capacitate politică, Ludovic Orban continuă tradiția majorității predecesorilor săi de la București, care și-au început prestația externă la Bruxelles. De asemenea, el va fi al doilea prim-ministru din UE, după cel al Poloniei, primit la Bruxelles de Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Anterior întrevederii cu Orban, von der Leyen se va afla la Londra pentru a discuta ultimele evoluții și detalii privind Brexit cu premierul britanic Boris Johnson. Dincolo de întrevederile cu vicepreședinții executivi Frans Timmermans, Margrethe Vestager și Valdis Dombrovskis, premierul Orban se va întâlni cu comisarii europeni pentru vecinătate, Oliver Varhelyi, pentru buget, Johannes Hahn, și pentru transporturi, Adina Vălean, întruchipând câteva dintre prioritățile majore pe plan european pentru România, fie că vorbim despre coordonarea dintre România și instituțiile UE în ce privește Republica Moldova, pledoaria Bucureștiului pentru menținerea unor alocări financiare semnificative în privința politicilor de coeziune și agricolă comună în viitorul cadru financiar multianual, finanțarea proiectelor de infrastructură ale țării noastre sau stabilitatea macro-economică a României în contextul unui deficit de peste 3% din PIB la nivel bugetar.

Vizita prim-ministrului României la Bruxelles coincide și cu perioada de debut de mandat pentru Comisia Europeană, dar și pentru președintele Consiliului European, iar România trebuie să își facă vocea auzită în contextul în care marile politici ale instituțiilor UE vizează redesenarea modului de alocare a banilor europeni pentru atingerea obiectivului neutralității climatice și modernizarea politicilor în direcția înfăptuirii acestui ținte până la orizontul anului 2050.

Cum răspunde NATO la provocările din Orientul Mijlociu și care este rolul României

Întrevederile de la NATO, atât cu secretarul general Jens Stoltenberg, cât și cu secretarul general adjunct Mircea Geoană, au loc în timp ce mediul internațional de securitate este prins în vârtejul provocărilor din Orientul Mijlociu la acest început de an, care s-au acutizat în urma raidului forțelor americane ce a culminat cu uciderea generalului iranian Qassem Soleimani și care se resfrâng și asupra Alianței Nord-Atlantice. NATO și-a suspendat temporar activitățile misiunii sale de consiliere și instruire a forțelor de securitate irakiene, în contextul în care Parlamentul de la Bagdad a votat o rezoluție, ce depinde de o decizie finală din partea guvernului, care solicită retragerea trupelor străine, și implicit a forțelor americane, a forțelor NATO și a Coaliției globale împotriva grupării Stat Islamic. De asemenea, sursa originară a actualei situații tensionate – încordările politice și militare între Statele Unite și Iran – continuă să capete amploare, mai ales că Iranul a decis să nu mai respecte prevederile acordului nuclear încheiat cu marile puteri și să nu mai limiteze capacitatea de îmbogățire a uraniului, o pre-condiție pentru dezvoltarea de arme nucleare. La aceste provocări pot fi adăugate și pregătirile Turciei pentru o intervenție militară în Libia și dinamica extrem de spectaculoasă, dar neconvingătoare, a contactelor politice la scară globală.

În acest peisaj, ambasadorii țărilor NATO sunt reuniți luni de urgență la nivelul Consiliului Nord-Atlantic pentru a determina poziția Alianței.

Poziția României, exprimată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, a relevat deopotrivă o îngrijorare și un apel la descaladarea tensiunilor, precum și o contextualizare prudentă și de sprijin la nivel aliat prin calificarea acțiunilor SUA drept măsuri preventive și de protecție. Pe de altă parte, România are o poziție strategică care cu siguranță este cuantificată în aceste zile la nivel aliat, atât prin prisma bazei militare aeriene de la Mihail Kogălniceanu, importantă în contextul unei potențiale retrageri occidentale din Irak, cât și a facilității antirachetă de la Deveselu, un scut compus din interceptori defensivi de rachete care pot proveni din afara ariei de securitate euro-atlantică. De asemenea, România are un contingent militar important, al patrulea ca dimensiune, desfășurat la nivelul misiunii NATO din Afganistan, dar și un context istoric: implicarea militară în Afganistan și în Irak, în anii 2002-2003, au pavat calea aderării la NATO.

În vreme ce vizita președintelui în Bavaria are un puternic profil politic și orientat mai degrabă în dimensiune europeană cu un accent interesant pe viitoarea președinție germană a Consiliului UE, deplasarea premierului la Bruxelles are mize politice europene și euro-atlantice îmbinate cu evoluții îngrijorătoare ale situației de securitate la nivel global.

Continue Reading

Facebook

Defender Europe 20

Advertisement
Advertisement

Trending