de Iulian Chifu*

În tumultul global pornit de la nebunia Groenlanda, care a acoperit până și discuțiile și planul de pace pe Ucraina, nu s-a mai văzut anunțul făcut de către Republica Moldova de denunțare a trei acte fundamentale care înseamnă, practic și juridic, ieșirea din Comunitatea Statelor Independente – CSI. Gestul formalizează o realitate deja prezentă, respectiv stabilită prin referendumul de anul trecut și intrat în Constituția Republicii Moldova, integrarea și drumul european al Republicii Moldova, evident incompatibil cu menținerea în CSI. Mai ales că Ucraina se retrăsese deja iar contiguitatea zonei economice ruse era imposibilă, cum imposibilă a rămas și formula de tranzit de mărfuri în regim liber între Federația Rusă și Republica Moldova.

Din spațiul post-sovietic spre idependența reală consacrată

Rezultatul era unul evident, dar trebuia consemnat juridic. După calmarea valurilor de după referendum și alegerile generale de anul trecut, formalizarea ieșirii din CSI a fost un ritual necesar, o obligație în raport cu drumul european asumat de către Republica Moldova, dar și o necesitate pentru dezvoltarea ulterioară a Chișinăului chiar și numai pentru atragerea investițiilor străine majore și, de ce nu, chiar pentru reintegrarea teritorială pașnică. Dar poate partea cea mai importantă a gestului este cea simbolică: marcarea despărțirii de trecut, de Imperiu, de rămășițele lui, ieșirea din spațiul post-sovietic și consolidarea independenței de stat a Republicii Moldova, cu expresia și exercitarea reală a suveranității de stat.

Comunitatea Statelor Independente a fost soluția post-Gorbaciov pentru a evita implozia deplină a spațiului post-sovietic și a Federației Ruse. În 1991, soluția dizolvării Uniunii Sovietice în state unionale, după înfrângerea din Războiul Rece, a fost evidentă. Dar marea problemă a Occidentului a fost aceea de a bloca perspectiva destrămării mai departe și a imploziei Federației Ruse, problema decurgând din arsenalul nuclear. Deci mai întâi Federația Rusă devenea succesoarea la tratate a fostei URSS, dar mai mult, ea trebuia să preia arsenalul nuclear aflat, după destrînarea din finalul lui 1991/începutul lui 1992 pe teritoriul Ucrainei, Balarusului și Kazahstanului, dar și pe alte teritorii.

Implozia Federației Ruse era prefigurată de republicile etnice care nu înțelegeau de ce statele unionale au vocația de a deveni state independente iar ele, în aceleași condiții – nu și-au dorit niciodată apartenența la Rusia, nu au fost întrebate niciodată, au fost și ele ocupate de Rusia în istorie – nu au această vocație a independenței de stat. De aici episoadele Cecenia-cu arma în mână, cu Djohar Dudaev care a ținut în șah Rusia în două războaie succesive – Tatarstanul – cu contestarea Acordului de Federație, contrar Constituției Ruse – dar și multe alte republici, autonomii, republicuțe etnice, etc, inclusiv chiar Republica Ural, locul nașterii lui Elțîn, noul Țar cu porniri democrate înscăunat la Kremlin.

Problema era ca armele nucleare să poată fi strânse în Rusia – vezi și acordul de la Budapesta pentru garanțiile la adresa Ucrainei, pentru intrarea în Tratatul de Neproliferare nucleară contra garantării de către membrii permanenți ai Consiliului de securitate al ONU a suveranității, independenței și integrității teritoriale(încălcate de Rusia douăzeci de ani mai târziu, la anexarea Crimeii) – și ca Rusia să nu facă implozie pentru ca armele nucleare să nu ajungă la terți, grupări islamiste, naționaliste, radicale. O problemă care astăzi pare să se fi estompat: nimeni nu se va mai opune, în viitor, destrămării Federației Ruse.

Suveranismul real din Republica Moldova este fundamental anti-imperial

Ruptura simbolică de CSI are, în același timp, și o semnificație privind consolidarea reală a independenței de stat a Republicii Moldova, afirmată de Declarația de Independență dar limitată, în fapt, de „suveranitatea limitată” pe care o gândea și o impunea Federația Rusă fostelor republici unionale. Pentru că însăși teoria preeminenței ruse în spațiul post-sovietic, asumarea unilaterală a apărării rușilor, rusofonilor și compatrioților sau lupta pentru menținerea limbii ruse ca limbă oficială de stat în toate statele – sau măcar în formula inedită de limbă de comunicare interetnică – era o marcă post-imperială, post-sovietică, devenită după doctrina Putin din 2003, marcă neoimperială rusă.

Apărarea rușilor, rusofonilor și compatrioților presupunea intervenția directă a Rusiei, sub toate formele(inclusiv militară directă, am văzut) în spațiul post-sovietic în toate statele membre, pentru a impune o categorie de cetățeni ruși și ai fostei URSS cu statut special, inclusiv al celor importați și subiect al migrației pentru a schimba compoziția etnică și a subordona populația lor băștinașă din teritoriile ocupate de Rusia. Cine are îndoieli în privința istoriei URSS post-1945, poate oricând să vadă politicile aplicate astăzi în Crimeea ocupată sau în teritoriile ucrainene ocupate în Donetsk, Lughansk, Zaporoje sau Kherson. Sau în republicile separatiste montate de ruși în perioada orchestrării războaielor înghețate, pe aceeași bază.

Astfel, cei care sunt de etnie rusă sau cetățeni ruși, cei care vorbesc limba rusă – eventual prin alegere, indiferent de originea lor, dar în special coloniștii post-ocupație – sau cei care s-au născut în fosta URSS și succesorii lor intră în categoriile apărate unilateral de Rusia, în contradicție cu regulile statului național independent creat la destrămarea URSS, Mai mult, CSI a fost o formulă intermediară post-imperială pentru a liniști și calma sindromul post-imperial de la Kremlin și a-i da sentimentul că nu a pierdut totul, că încă controlează spațiul pe care l-a ocupat și deținut în cadrul URSS.

Venind în actualitate, o Rusie fără imperiu s-a prăbușit economic, geopolitic, militar și structural, ajungând sub nivelul Spaniei, financiar și ca buget, cu două amendamente, resursele și arma nucleară. Între timp, petrolul și gazele au intrat sub presiune și sancțiuni și nu mai reprezintă argumente de constrângere – aici Republica Moldova a făcut pași importanți de definitorii spre independență, cu toate că dăinuie controlul rus în regiunea nistreană – și armele nucleare sunt vetuste și depășite, în mare măsură, în orice caz aduc Rusia actuală sub nivelul în care SUA să mai dorească vreun acord de control, preocupată în primul rând de China, care tinde spre paritate comparabilă, dar cu armament nuclear ultra-modern, la orizontul lui 2030 sau mai devreme.

Tocmai de aceea soft powerul rus a fost transformat în instrument hibrid, de război cu spectrul larg(full spectrum warfare) și în special pe dimensiune cognitiv informațională, chiar dacă caracteristica Republicii Moldova este cumpărarea de voturi. Forța instituțională și sprijinul extern, din partea statelor europene și democratice, dar în primul rând din partea României, a ajutat la combaterea acestor influențe. Iar ruptura de CSI ca relevanță simbolică reprezintă o realitate a consolidării independenței și suveranității de stat a Republicii Moldova. În sensul marcat chiar de declarația de Independență: independența de stat față de Uniunea Sovietică, respectiv față de Imperiul rus și succesorii acestuia, ca și de tentativele de reconfigurare a unui nou imperiu al Rusiei lui Putin, care încă susține că cea mai mare tragedie a secolului 20 este prăbușirea Uniunii Sovietice.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Dan Cărbunaru

A trecut multă vreme de când, la doi ani dupa ultima mineriadă care putea îngropa sau amâna visul occidental României, din cenușa de la World Trade Center apărea o mână de soldați prost dotați, dar viteji și trimiși în misiune de liderii de la București, care n-au stat să analizeze prea mult răspunsul la apelul american.

A trecut atât de multă vreme, că unii cred că o decizie luată atunci ține loc de indecizie azi. Că vocea de atunci vorbește pentru tăcerea de azi.

Mă întreb cât din tăcerea de azi mai vorbește pentru România în numele sacrificiilor de atunci? Suntem în 2026, iar de un an de zile gheața dintre România și SUA prinde grosime ca în Groenlanda. Nu pun sub semnul întrebării apartenența noastră europeană dar nici nu pot subția pilonul transatlantic fără de care toată construcția noastră de două decenii care ne-a triplat PIB-ul și ne-a întărit securitatea s-ar surpa într-o clipită, precum în coșmarurile noastre istorice.

De ce, așadar, această tăcere? Este oare o cumpănire adâncă, într-o vreme în care se cer răspunsuri și poziții rapide? Sau este o întârziere a comunicării unei decizii deja luate? Una care începe deja să creeze efecte nespuse, la rândul lor?

Nu merită, oare, dezbătută această tăcere, măcar pentru a-i înțelege natura și consecințele?

Altfel, it is what it is: nu merg azi la școală, mă doare burta și sunt și răcit și am și testare.

O astfel de logică nu poate fi continuatoarea unui profil de țară în permanentă dezvoltare, care se pregătește de aderarea la OCDE. România ar putea străluci între aliații săi chiar și când aceștia au dispute, dacă ar vrea, ar avea cu cine și ar ști cum.

Îndepărtarea de SUA ar fi pentru România o uriașă eroare strategică. Iar tăcerea este un răspuns.

Și, totuși, mai multe note despre virajul, nu discursul, lui Donald Trump de la Davos. O dezamorsare cu premeditare a crizei transatlantice. Cu două cuvinte cheie: poziționare și cadrane.

Cel mai simplu mod de a analiza politica externă a Statelor Unite este să acorzi prioritate acțiunilor care decurg din declarațiile lui Donald Trump, și nu invers. Ritmul declarațiilor este adesea amețitor și infernal.

Dincolo de picanterii și ironii – ochelarii lui Macron și discursul anti-hegemonic al lui Carney – virajul lui Trump către o soluție negociată devenise vizibil înainte ca acesta să aterizeze la Davos. Acest lucru a putut fi observat chiar și de cei care s-au aplecat de la distanță asupra Forumului de la Davos. Este mai mult decât valabil pentru cine se afla la fața locului. Indiciu: panelul la care au participat secretarul general al NATO, președintele Finlandei și președintele Poloniei, premergător discursului lui Trump.

Apropo de picanterii… oare de ce Donald Trump nu s-a plâns și în dialogul cu Borge Brende despre Premiul Nobel și Norvegia? Înainte de a fi director al Forumului Economic Mondial, Brende a fost ministru de externe al Norvegiei. Și o paranteză: intensificarea prezenței oficiale a României la Davos a cunoscut o dinamică pozitivă după ce Brende a preluat frâiele executive al WEF.

Revenind la viraje, poziționare și cadrane. Este o diferență între Donald Trump care vorbește liber și Donald Trump “care a devenit diplomat”. Paranteza nr. 2: sintagma alăturată a venit din dialogul Brende – Trump, care l-a întrebat pe președintele SUA dacă a devenit un diplomat. Răspunsul: “Am devenit un diplomat. Știi cine m-a învățat asta? Marco Rubio. Mi-a spus hai să te învăț niște diplomație tare”. Încă un moment în care l-a elogiat pe secretarul de stat, în fața celui mai de elită forum global.

Astfel, suita de referințe la Al Doilea Război Mondial, aterizarea americană pe portavionul de gheață groenlandez pentru a preveni capturarea insulei de naziști, tentativele din trecut ale SUA de a cumpăra Groenlanda au venit să îmbrace următoarea frază:

“Groenlanda este un teritoriu vast, aproape în întregime nelocuit și nedezvoltat, aflat neapărat într-o poziție strategică esențială între Statele Unite, Rusia și China, și care se află practic fără apărare. (…) Toată lumea vorbește despre minerale. Nu există pământuri rare. Nu există așa ceva ca pământuri rare. Există procesare rară, dar pământurile rare sunt atât de răspândite încât, pentru a ajunge la ele aici, trebuie să străbați sute de metri de gheață. Acesta nu este motivul pentru care avem nevoie de Groenlanda. Avem nevoie de ea din motive de securitate națională strategică și de securitate internațională. Această insulă uriașă, nesecurizată, face de fapt parte din America de Nord, pe frontiera nordică a emisferei vestice. Acesta este teritoriul nostru. Prin urmare, reprezintă un interes fundamental de securitate națională al Statelor Unite ale Americii și, de fapt, de sute de ani politica noastră a fost să prevenim pătrunderea amenințărilor externe în emisfera noastră, lucru pe care l-am făcut cu mare succes”.

Câteva concepte cheie:

Groenlanda – la intersecția strategică între SUA, Rusia și China;
Groenlanda – o insulă nesecurizată parte din America de Nord, pe frontiera nordică a emisferei vestice;

Și concluzia (care derivă din corolarul Trump la doctrina Monroe din strategia de securitate națională):

“De sute de ani politica noastră a fost să prevenim pătrunderea amenințărilor externe în emisfera noastră”

Două curente de gândire au dominat bula analitică pe tema Groenlandei: 1) Trump va obține Groenlanda, chiar și cu forță militară și 2) Europa trebuie să se rupă de un partener pe care nu-l mai putem numi aliat.

Un al treilea curent, pe care l-am abordat pe larg în editorialul “Nordul Îndepărtat, noul test al solidarității și unității NATO. De ce România nu poate lipsi”, era următorul: “Varianta de lucru este ca Europa să angajeze Statele Unite într-un dialog politico-militar. Iar cadrul potrivit pentru un asemenea subiect delicat este, evident, NATO și construirea unor soluții politico-militare care să pornească de la acordurile existente”.



Care variantă a prevalat? Varianta în care îmblânzitorul lui Trump, căci așa este supranumit secretarul general al NATO, a construit o punte de dialog către un arc de securitate pe care aliații să-l creeze în Arctica. O cupolă de aur, nume de cod pentru sisteme de apărare anti-rachetă.

Poziționare și cadrane, aleatoriu:

UE – Ca parte a construirii unei Europe independente în fața șocurilor geopolitice seismice, Ursula von der Leyen a amintit că europenii, prin Finlanda, dețin capacitatea de a produce nave spărgătoare de gheață (de unde SUA chiar achiziționează). Și a propus chiar construirea unor astfel de capabilități cu noile investiții în apărare.
Liderii europeni urmează să se reunească joi seară în summitul extraordinar consacrat unui răspuns la tarifele lui Trump. Europenii deja au mutat în ultimele zile în acest registru, cu măsuri (înghețarea acordului comercial UE-SUA) și amenințări (represalii cu tarife și bazooka comercială) care cu siguranță au contribuit decisiv la domolirea pretențiilor teritoriale americane cu privire la Groenlanda. Chiar dacă pentru unii ar putea părea o reuniune lipsită de sens sau tardivă, întrunirea capătă un alt rost: capitalizarea faptului că, atunci când strâng rândurile, europenii pot fi o forță și netezirea căii de urmat (investiții în Arctica pe palier de securitate prin NATO și pe palier economic via UE-SUA).

Finlanda – Președintele finlandez Alexander Stubb a evocat că un “NATO 3.0” se manifestă, cu o Europă mai capabilă în apărare și unde Finlanda deține cea mai mare forță militară aliată în… Arctica.



Danemarca – Am depășit moment, să ne așezăm la masa discuțiilor pentru negocieri încadrate între preocupările de securitate ale SUA și liniile roșii daneze, sub medierea și în cadrul NATO.

Italia – Premierul Giorgia Meloni a salutat virajul lui Trump, care a renunțat la preluarea prin forță a Groenlandei și la tarife, amintind că Roma a susținut că dialogul între aliați este esențial. Dar ce a mai făcut Italia zilele trecute, în momentul de vârf al acestei crize? A lansat o strategie pentru regiunea arctică. Cum a îmbrăcat-o politic? Cu o înțepătură către aliații care au trimis militari în zonă: “Imaginați-vă: 15 italieni, 15 francezi, 15 germani — mie îmi sună ca începutul unei glume. Este în interesul nostru să menținem lumea occidentală unită, gândind mereu în termeni de NATO”.

România – O poziție similară cu a Italiei (a se vedea apelul la dialog transatlantic al președintelui Nicușor Dan), dublată de o intensificare articulată în detrimentul ambiguității, ieri, la Davos, când apele se limpezeau, prin ministrul de externe Oana Țoiu: “Interesul României este ca NATO să rămână puternică şi ca parteneriatul transatlantic să nu fie zguduit. Suntem un partener important pentru Statele Unite ale Americii şi continuăm să investim în relaţia transatlantică şi în parteneriatul strategic cu ei (…) Este cât se poate de clar că sunt nişte principii de la care niciunul dintre noi nu ne putem abate: un teritoriu al unei ţări, mai ales al unei ţări europene, dar un teritoriu al unei ţări, nu poate fi transferat alteia decât prin voinţa acelui popor”.

Alianța transatlantică merge mai departe, cu o Americă indispensabilă ce trebuie angajată dincolo de discursuri, cu un NATO care și-a probat încă o dată rolul de neînlocuit și cu o Europă mai capabilă, mai emancipată și mai autonomă.