de Iulian Chifu*

Unul dintre aliații NATO din Amerca de Nord și membru al grupului Five Eyes al cooperării celor cinci state de limbă engleză în schimburile de informații, Canada, a intrat în epoca schimbărilor radicale în perspectiva alegerilor generale de la 20 octombrie. Într-o lovitură de teatru după circa un an de critici interne, președintele de 12 ani al Partidului Liberal, majoritar în Parlament și de 9 ani premier al Canadei, Justin Trudeau a fost forțat dă demisioneze la 6 ianuarie și să anunțe pentru 9 martie alegerile la președinția Partidului Liberal și la poziția de premier al Canadei, retrăgându-se din funcție. Cine este succesorul și cum va arăta Canada în epoca Trump? O cursă deja lansată la nivelul liberalilor, situați în sondaje în spatele conservatorilor lui Pierre Poilevre. 

Chrystia Freeland l-a debarcat prin demisie pe Trudeau

Premierul Justin Trudeau este în război de mai bine de un an cu proprii săi susținători și membri. Mai întâi, perioada pandemiei și abordările sale extreme au creat reacții dure din partea societății prin tentația impunerii obligativității vaccinării sub condiția imposibilității de a mai lucra, de a cumpăra bunuri, de a exista. Au urmat apoi o seamă de abordări extrem progresiste pe dimensiunea mediului, emisiilor de bioxid de carbon, încălzirii globale, renunțării de carburanți și blocării exploatării resurselor.

Finalul a fost atunci când proprii membri de partid i-au reproșat căderea Partidului Liberal spre ultra-progresism și stânga, și pe fondul acuzațiilor conservatorilor de neo-marxism care au fost îmbrățișate din ce în ce mai mult de către publicul canadian, afectat de creșteri de prețuri și inflație, plus o situație economică precară, accentuate de politicile din ultimii ani. Perspectiva sosirii lui Donald Trump la Casa Albă nu a făcut decât să adauge presiune asupra premierului canadian.

În plus, cum sondajele de opinie au arătat schimbarea de ton, preferințe și susținere, aceste lucruri au contat și mai mult, iar când a devenit clar că Liberalii au intrat sub nivelul intențiilor de vot ale Conservatorilor candieni, soarta sa a fost pecetluită. Deși era la putere de 9 ani, Trudeau pregătea viitoarele alegeri din acest an sperând la un nou mandat. Aspirațiile sale s-au prăbușit ca și ambițiile sale la cumpăna dintre ani.

Lovitura de grație i-a dat-o vicepremierul Chrystia Freeland, Ministrul Finanțelor, la 16 decembrie, când trebuia să prezinte bugetul în Parlament. În loc de buget, ea și-a prezentat demisia, declanșând criza de încredere și mișcarea internă care a dus la demisia sa. În scrisoarea de demisie, ea l-a criticat pe Trudeau pentru afacerile politice costisitoare și ideologizate versus problemele mari ale Canadei, inclusiv pregătirea pentru bătălia pe tarife anunțată de Trump. Imediat, grupul parlamentar liberal s-a întors împotriva premierului și șefului de partid, care a generat schimbarea de lider înaintea alegerilor.

Deși procesul durează de obicei un an, de această dată Trudeau nu a mai supraviețuit politic, și-a dat demisia la 6 ianuarie și a anunțat alegerile pentru șefia Liberalilor la 9 martie. Procesul declanșat a fost dublat de prorogarea de către guvernatorul general a lucrărilor Camerei până la 24 martie, când noul președinte și viitor premier va prezenta noul Guvern în Parlament. Perioada e scurtă dar permite ca, eventual, relansarea partidului să-i permită să evite înfrângerea care se prefigura la alegerile generale care vor fi stabilite înainte de 20 octombrie.

Canada pregătită de relația complicată cu Donald Trump

Desigur, schimbarea lui Trudeau nu a fost determinată de alegerea lui Donald Trump ca președinte în Statele Unite, chiar dacă este cel mai apropiat vecin și aliat, cu cele mai multe schimburi economice. Nu e nici o cabală menită să aducă conservatorii la conducerea statului canadian, din contra, iar jocurile nu sunt decise pntru octombrie. Dar alegerea președintelui Trump a însemnat un imbold prin prisma referirilor sale directe la Canada, pe care-l vedea ca un al 51-lea stat american, într-o conferință de săptămâna trecută la Mar-A Lago chiar în ziua demisiei premierului Trudeau, dar fără legătură cu aceasta, în care a introdus temele care au făcut titluri legate de Panama, Groenlanda și Canada.

Relația Canada-SUA este cea mai importantă relație a federației candiene cu capitala la Ottawa. Între cele două state se află multiple teme de convergență, multe teme comune de cooperare, un volum enorm de schimburi, dar și câteva controverse între care migrația și traficul de Fentanyl, un drog sintetic, reclamat în interviu de către Donald Trump, dar care nu are o bază reală. Migranții nu vin în SUA prin Canada, ci pe ruta sudică, dinspre Mexic, iar Fentanylul, de asemenea, vine cu precădere din China pe diferite rute. Canada chiar își controlează frontierele, statistic chiar mai bine decât Statele Unite – și pe seama unei populații mai reduse, deci a unei piețe de droguri și produse traficate și de contrabandă mult mai restrânse. 

Pe de altă parte, există cel puțin trei teme critice în legătura dintre cele două state nord-americane: cheltuielile de apărare, comerțul și securitatea economică-inclusiv ruta arctică și componenta de energie și materiale critice-metale rare. Desigur, angajamentul lui Justin Trudeau față de cele 2% din PIB pentru apărare, în varianta 2014, a fost atingerea nivelului în 2032, în prezent Canada având doar 1,37% pe 2024. Desigur că există formule de acomodare cu împărțirea corectă a responsabilităților, precum discuția de a se alătura AUKUS în privința cercetării și producției comune de armamente, care ar crește substanțial contribuția canadiană la apărare, mai ales utilizând expertiza proprie în cyber și inteligență artificială. Cum există preocuparea amenințării chineze în Indo-Pacific și pentru Canada și probleme cu comerțul și excesele Chinei – creșterea tarifelor cu 100% la mașini electrice chineze a avut loc și în Canada – e o bază serioasă de cooperare.

SUA și Canada, alături de Mexic, sunt membre ale United States-Mexico-Canada Agreement (USMCA) – succesorul acordului de liber schimb nord-american NAFTA. Aici există o părere împărtășită a celor două capitale Washington și Ottawa, că Mexicul e folosit drept rută de pătrundere a produselor chineze ieftine pe piața nord-americană, o altă temă de preocupare comună. Altfel SUA au nevoie de produsele de metale rare din Canada, care e considerată piață internă și Pentagonul a investit în trei proiecte de extracție 156 milioane de dolari în 2023.

Iar mai recent într-o mină de Tungsten 15,8 milioane de dolari, în decembrie 2014, pentru a folosi la oțel special utilizat în producția militară, muniție, componente aerospațiale, armuri pentru vehicule. Nu-i vorba, între cele două state vecine există și dispute comerciale precum taxa digitală introdusă de Canada giganților americani. Și aceasta deja e împinsă spre judecată în mecanismele acordului de liber schimb. Desigur că oamenii de afaceri au fost preocupați de inabilitățile guvernului ca și de schimburile de replici americano-canadiene mai puțin deferente.

Bătălia pentru succesiune

Deschiderea bătăliei pentru șefia liberalilor a adus nenumărate posibilități în prim plan. Două persoane aveau duminică, 12 ianuarie anunțuri publice de candidatură, respectiv omul de afaceri și fost parlamentar liberal Frank Baylis și deputatul Chandra Arya. Pe lista celor care evaluează opțiunile se mai află Președintele Camerei, Karina Gould, Ministrul resurselor Naturale, Jonathan Wilkinson, Ministrul Muncii, MacKinnon. Ministrul Finanțelor Dominic LeBlanc și cel al Afacerilor Externe, Mélanie Joly, au refuzat să intre în cursă iar Ministrul Inovației, François-Philippe Champagne își va anunța intențiile la începutul săptămânii. Sâmbătă Ministrul Transporturilor Anita Anand a anunțat că nu candidează.

Regulile Partidului Liberal includ și o participare financiară de 350.000 de dolari depusă la înscriere, prag ce ar putea bloca multe dintre virtualele candidaturi actuale. Există astăzi trei candidaturi serioase:

• mai întâi, fosta Ministră a Finanțelor, cea care a determinat căderea lui Trudeau prin propria demisie și care vine cu credibilitate serioasă, fost editor la The Globe and Mail in Toronto și journalist internațional pentru Financial Times și Reuters, intrată în partid în 2013 și autor al renegocierii acordului NAFTA în prima administrație Trump.
• În al doilea rând Mark Carney,fostul guvernator al Băncii Canadei și a Băncii Angliei. Un finanțist cu reputație excelentă, care a avertizat asupra impactului financiar al încălzirii globale, a criticat capitalismul și relativitatea piețelor care trebuie să servească cetățeanul. Carney este prieten cu fosta ministră a Finanțelor, Freeland, fiind și nașul unuia dintre copii ei.
• În al treilea rând, li se alătură Christy Clark, liderul Patidului liberal din Columbia Britanică, partid afiliat dar nu membru al Liberalilor, mai de dreapta, fost premier al Columbiei britanice între 2011-2017, moderator radio și critic vocal al lui Justin Trudeau. Ea are o problemă prin faptul că a fost înscrisă în partidul Conservator odată și a negat acest lucru. Totuși a ales să meargă înainte cu candidatura, cel puțin pentru moment, dar are o problemă cu vorbitul limbii franceze, care este un handicap pentru orice politician canadian. De aceea evaluările sunt că unul dintre primii doi candidați va fi și alesul.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

O conferință de presă de peste o oră la Mar-a-Lago a președintelui ales Donald Trump, după validarea alegerilor de către Congres, la 7 ianuarie, a detonat o adevărată explozie în presă și social media. Practic, Trump a ocupat toate spațiile publice cu susținerile sale și cu replicile pe care le-a provocat, cu analizele pe cele spuse de el zile la rând de către politicieni, experți, analiști. Probabil rezultatul scontat de către histrionicul președinte la al doilea mandat, care trebuie să înfrunte jurământul și preluarea mandatului la 20 ianuarie cu steagurile americane în bernă, în semn de omagiu pentru Jimmy Carter, centenarul președinte democrat american care a decedat la 29 decembrie. Dar postura îmbrățișată și varianta expusă de “pace prin/cu forța” – peace through strength apare foarte aproape de revizionismul rus și chinez, oricum mult mai aproape decât lumea bazată pe reguli a liberal-democrației Occidentale și a regulilor care au păstrat timp de 80 de ani lumea în relativă liniște și doar cu războaie marginale, prin intermediari.

O conferință cu cântec și multe replici 

Donald Trump și-a dorit o conferință cu multe titluri, multe controverse, care să stârnească un cutremur cu multe replici și să facă rating mare în spațiul public, atât în mass media clasică precum și în rețelele sociale. Și pe bună dreptate, pentru că discursul său a avut cel puțin șase puncte discutabile, dacă nu de-a dreptul reprobabile. Revizionism, politică expansionistă, realpolitik cu forța, impunere, constrângere, afectare directă a aliaților și partenerilor deopotrivă doar pentru a obține avantaje unilaterale, revigorarea sferelor de influență, toate au putut fi regăsite și argumentate după celebra ieșire publică. Dar să vedem ce a spus Trump:

• SUA are nevoie de Groenlanda pentru securitate economică – nu securintate hard, are deja o bază militară în Marele Nord al insulei și are repetate variante de exerciții în zona arctică. Vrea să o cumpere – așa cum a făcut și cu Alaska sau Louisiana în urmă cu 200 de ani – și dacă nu, va impune taxe Danemarcei, statul suveran al cărei zone autonome este cea mai mare insulă de gheață a lumii.
• Trump vrea să denunțe acordul cu Panama, de predare a canalului, stat recunoscut independent din Columbia și unde s-a construit, cu bani americani, celebra traversare între Atlantic și Pacific, ar dori să-l preia din nou sub control pentru că Panama ar impune tarife prea mari americanilor și ar permite ingerința Chinei dacă nu viitoarea proprietate.
• Președintele american vrea să schimbe numele Golfului Mexic în Golful America, pentru că SUA are cel mai lung litoral acolo.
• Trump propune Canadei să devină cel de-al 51-lea stat american, renunțând la independență pentru că oricum rămâne subiect al uniunii monarhice britanice. O cere și pentru a combate migrația ilegală și importul de precursori/produs final al drogului fentanyl (produs majoritar în China) dar și pentru a încheia cu “subvenția” către Canada dată de deficitul comercial.
• În plus a cerut Hamas să încheie rapid pacea în regiune, după 15 luni de război – secretarul de stat Antony Blinken susține că acordul e foarte aproape de a fi încheiat – petru că altfel nu va fi bine și Iadul ca cădea asupra Orientului Mijlociu dacă nu sunt eliberați ostatecii israelieni încă deținuți în enclavă – circa 100, dar din care o parte se prezumă a fi deja decedați. Acordul trebuie încheiat până la 20 ianuarie când preia el președinția americană.
• La întrebarea dacă pe temele Canada și Panama respinge utilizarea forței militare sau a constrângerilor economice, Donald Trump a negat că ar da asigurări de această natură, că vor fi negocieri deschise și nu constrângeri de tipul evocat.

Controverse și motivații ale pleiadei de susțineri ale lui Trump

Reacțiile au fost vehemente la fiecare punct, ca și tentativele de a explica ce l-a apucat pe Trump să vină cu pleiada de teme – care nu sunt noi, e adevărat, unele au mai fost utilizate prin campanie, altele nu au legătură cu realitatea. Să le luăm pe rând:

Groenlanda: Danemarca a marcat formal faptul că Groenlanda nu e de vânzare, chiar dacă autoritățile din regiune au folosit ocazia pentru a clama independența ca națiune – au și o Constituție pregătită, chiar dacă insula nu este sustenabilă cu cei circa 50.000 de locuitori ai săi. Groenlanda deține nenumărate resurse între care metale rare, exploatarea acestora fiind importantă pentru deblocarea dependenței globale de China. Dar aici dezbaterea privind autorizația, investițiile și exploatarea propriu zisă poate fi discutată. Danemarca a reacționat – nu putea altfel – dar ponderat, insistând că metodele financiare nu sunt o abordare bună între aliați. Franța, Germania, UE, Spania au reacționat mult mai direct și mai dur, respingând modificarea prin forță a frontierelor în Europa sau în lume, fapt prevăzut în Charta ONU.

Panama: Statul panamez a insistat asupra independenței sale și a faptului că deține deplinul control asupra canalului – lucru perfect real, pretențiile lui Trump fiind false. Implicarea Chinei nu e directă, nu deține și nu primește acces la proprietatea canalului, ci are doar prin două porturi situate în apropierea canalului, de o parte și alta, pentru uz propriu. SUA e principalul utilizator al canalului.

Golful Mexic. Abordarea este complet marginală și strict propagandistică – “ce frumos ar suma Golful Americii!” – și fără relevanță. SUA poate folosi în documentele sale și această denumire, la nivel internațional cea existentă și recunoscută va fi utilizată. Președintele Mexicului a prezentat o hartă istorică cu zone întregi ale Americii actuale care au aparținut în trecut Mexicului, vorbind despre regiune ca despre America mexicană, în replică.

Canada: Vecinul din Nord nu va deveni niciodată stat american, au recționat oficialii canadieni. În social media au apărut meme-uri cu o hartă a Americii de Nord fără SUA, împărțită între Canada și Mexic. Altfel, autoritățile canadiene au fost de acord să discute despre migranți și fentanyl, lucru simplu odată ce migrația nu vine din Canada spre SUA și nici drogul sau precursoarele drogului fentanyl nu are un asemenea drum de tranzit.

Orientul Mijlociu: Hamas aproape nu mai există, pacea e oricum aproape, iar declarația a fost gândită drept o variantă pentru Trump de a-și asuma laurii pentru acest acord de pace. Iranul transmite mesaje că dorește o relație de pace și liniște cu terții, după ce a pierdut cele mai importante poziții în Orientul Mijlociu prin distrugerea Hamas, Hezbollah, alungarea regimului al Assad și incursiunile israeliene și lovirea unor ținte sensibile pe propriul teritoriu. Depre Yemen nu s-a spus nimic, acesta rămânând punctul cel mai complicat astăzi.

Utilizarea forței militare și a constrângerilor economice: e un răspuns la o întrebare și, dincolo de relevanța sa directă a amenințării cu utilizarea acestor instrumente, de fapt reproduce poziția tradițională a republicanilor care păstrează pe masă și în panoplie toate instrumentele pentru a putea avea o poziție de forță la negocieri și instrumente de descurajare credibilă în raport cu partenerul/inamicul cu care negociază în forță.

The Madman Theory: impredictibilitate și surpriza ca mod de negociere în forță

Atât prietenii cât și dușmanii interni ai lui Trump au început să dezbată și să comenteze discursul său, din poziții de experți, de susținători ai democraților și ai republicanilor MAGA – Make America Great Again. Cei mai vehemenți au fost republicanii sau foștii republicani anti-Trump, firește, așa-numiții în mod peiorativ RINO – Republican in Name Only (numai cu numele). Iar explicațiile au îmbrăcat un evantai care are în prim plan dorința histrionică a lui Trump de a fi vizibil, de a se comenta despre el, de a face show și, în subsidiar de a-i desconspira pe dușmanii/inamicii/criticii săi pe care să-i atace sau să-i urmărească în fel și chip ulterior, odată intrat în funcție.

Cea mai frecventă motivație a acestui discurs – care nu poate fi luat a la legere, pentru că vine de la un președinte ales, chiar dacă nu încă în funcție – a fost referirea la postura adoptată a nebunului destructiv, al bătăușului imprevizibil și șefului de cartier rău famat care domină prin forță și frică și obține câte ceva de la cei mai slabi de înger chiar fără să se deranjeze prea tare, doar valorificând forța/puterea pe care o emană și o cunosc toți cei din jur. În context, s-a vorbit despre Trump ca un lider disruptiv, care ar putea submina o lume tulbure și în trepidație, cu porniri revizioniste lansate deja de Rusia și China. Unii susțin că lumea va rezista și Trump are limite majore, alții că va fi doar utilizat de ruși și de chinezi, care vor juca înclinația sa spre laude și măreție pentru a-l păcăli ca în primul mandat.

De asemenea, unii susțin că testul de stres se va încheia cu prăbușirea lumii și a Occidentului așa cum îl știm, mai ales dacă SUA migrează spre o formă autocratică chiar și numai prin eliminarea, aducerea în fața justiției sau constrângerea în orice fel a criticilor și presei independente, prin reîmpărțirea lumii în sfere de influență – cu vești proaste pentru Ucraina, Taiwan sau chiar Europa – prin subminarea regulilor dreptului internațional.  Alții susțin că e vorba doar despre o tactică, despre retorică neîngrădită de consilieri sau Congres încă, nicidecum de fapte – referirile la primul său termen ca președinte revin adesea ca argumente.

Abordarea de a o face pe nebunul pentru a-i sili pe toți ceilalți, civilizați, să se întrebe ce vrei și, eventual, să-ți facă concesii, are limite. Bullyingul nu poate fi făcut împotriva lumii întregi și tot timpul. Iar unii pot replica, alții pot păcăli, alții pot spune ca Trump și să facă ca ei, profitând de lipsa capacității de urmărire a fiecărei discuții față în față și a promisiunilor făcute acolo, la nuanță. Unii dintre cei care-l apreciază pe Trump și vor să scape de progresism – atribuit și Uniunii Europene în ansamblu – vorbesc și despre imaginea pe care o proiectează la marii rivali China, Rusia, Iran: dacă cu partenerii și aliații se comportă astfel, cum va arăta reacția sa față de rivali și dușmani.

Continuitate, ponderare, limitele mandatului lui Donald Trump 

Ultima ieșire a lui Donald Trump îl scoate din tradiția de tip Reagan a neorealismului pragmatic, a realpolitikului tranzacționist profesat în campanie. Ideile lui Steve Bannon ca, ajutându-se de banii lui Elon Musk, să transforme Europa într-una populistă și de extremă dreaptă reprezintă deja un export de model, tradus, de exemplu, prin ingerința lui Musk în alegerile germane. Dar sistemul propus nu e în nici un caz o formă de autoritarism organizat, ci doar o formulă de maximizare de imagine a liderului, Donald Trump. Partea acțională e mult mai departe decât declarațiile și acțiunile prezente sau dorite, de la pedepsirea presei și criticilor prin acțiune în justiție până la presiunea asupra Meta de a schimba politica de verificare a factualității mesajelor postate sau obținerea de avantaje de la companii.

Chiar dacă Trump mizează pe faptul că abordarea tip Madman ar putea să meargă, iată că cele 24 ore pentru rezolvarea războiului din Ucraina s-au transformat în 100 de zile ale generalului Kellogg, trimisul său special, și în cele 6 luni până la o proximă întâlnire cu Putin. Chiar dacă preluarea mandatului pare un vârf de putere și contextul internațional în care Statele Unite ar putea impune o politică de maximă presiune pentru a obține cât mai multe avantaje pentru America, realitatea arată diferit.

Lumea nu mai este nici măcar în anii 90, cu SUA ca unică superputere: dorința de cooperare internațională, funcționalitatea instituțiilor multilaterale, alături de democrație, respectarea regulilor, deferența excesivă față de URSS și ulterior Rusia au făcut primatul american mai puțin amenințător pentru ceilalți actori și lidershipul mai acceptabil. Azi lucrurile sunt sensibil diferite, nu mai avem superputeri ci doar două Mari Puteri, cu China mult mai aproape de SUA decât a fost vreodată Uniunea Sovietică. Puterea fără echilibru și reguli amenință să creeze reacții și nervozități, presiunile și constrângerile nasc resentimente și reechilibrarea se poate face prin alianțe de izolare și îndiguire sau prin soluții individuale și personale direct cu Donald Trump.

Așa cum declarații și retorică bombastică în afara funcției e una, în timp ce impunerea de tarife sau alte măsuri coercitive vin cu costuri. Dar mai ales intrarea în funcție și jurământul vine cu limitări. Pot apărea evenimente neprevăzute tip 11 septembrie, sau Covid 19 la Trump și negocierile retragerii din Afghanistan. Așa cum orice altă problemă majoră și impredictibilă vine cu costuri, care mănâncă resurse de imagine și eforturi. Apoi este nevoie de aliați în confruntarea Chinei și a Rusiei, ba chiar și cu Iran și Coreea de Nord, iar orice nominalizare în poziție ministerială, de secretar sau echivalenți, vine cu validarea în Congres, acolo unde republicanii au o majoritate fragilă în Camera Reprezentanților și un Senat în care două treimi din republicani sunt republicani vechi, cu mandate de 6 ani, care depășesc mandatul lui Trump, deci nu depind direct de el ci de alegători.

Senatul e foarte important în deciziile în materie de politică externă, de securitate și apărare. Aici sunt oameni serioși, cu cariere și experiență, și ei vor superviza nominalizările în funcții ministeriale, în primul rând pe Secretarul de Stat. Apoi orice acord sau ieșire din acorduri trece prin Congres, nu e doar apanajul Președintelui. În plus, există deja un precedent în Congres în care intervenția lui Donald Trump și Elon Musk pentru finanțarea Americii, prin blocarea acordului bipartizan, a fost depășit, chiar dacă asta a costat nefinanțarea anul acesta a unui set de instituții inclusiv cea de pe lângă Departamentul de Stat pentru combaterea dezinformării globale. O probă a limitelor de care Donald Trump și echipa sa, aflată deja la al doilea mandat, este conștientă și pe care va ști să le evite și să nu le forțeze.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.

de Iulian Chifu*

Coreea de Sud a intrat într-o criză politică de lungă durată cu blocaj de natură constituțională și chichițe avocățești identificate după o tentativă de lovitură de stat a președintelui cu introducerea stării de urgență – Legea Marțială – și blocarea deplină a Parlamentului de către Armată și Poliție, la cererea președintelui. Doi președinți succesivi au fost suspendați, dar Curtea Constituțională a dobândit cu greu cvorum pentru a valida această demitere a celor doi și a relansa procesele electorale normale. Miezul crizei este de natură constituțională, Constituția Coreii de Sud permițând ca președintele și guvernul său să fie în opoziție cu majoritatea parlamentară și președintele Camerei, aleși în aprilie 2024 cu o majoritate clară.

Lovitură prezidențială de stat

Pe 3 decembrie, la ora 11 noaptea, președintele Yoon Suk Yeol a ieșit la televiziunea publică grav și a anunțat un decret de impunere a Legii Marțiale – echivalentul stării de urgență. Discursul a fost complet neașteptat, brusc, și a fost legat de probleme de corupție proprii, în partid și în familie. Motivația formală a fost “protejarea țării de forțe anti-statale care simpatizau cu Coreea de Nord”. Nici un element faptic, nici o evoluție anterioară nu aveau de a face cu motivația invocată, dacă nu era despre blocarea legii bugetului în Parlamentul controlat de către opoziție, de scandalurile de corupție și investigațiile ce vizau mai mulți membri ai Guvernului.

Interesant este însă cel de-al doilea pas al tentativei de lovitură prezidențială de stat: Blocarea Adunării Naționale, parlamentul Coreii. Poliția a blocat cu porți de metal clădirea pentru a împiedica Parlamentul să se reunească, aceasta fiind singura instituție ce putea bloca și anula decretul prezidențial. Armata a anunțat că activitatea Parlamentului este suspendată pe baza Legii Marțiale. Mai mult, așa cum arată cercetările și declarațiile ulterioare, președintele Yoon Suk Yeol a ordonat soldaților, dacă e nevoie, “să spargă ușile și să-i scoată afară din clădire cu forța pe politicieni, chiar dacă asta ar însemna să tragă cu armele de foc”, potrivit rechizitoriilor deja formulate pentru un număr de persoane implicate, inclusiv ministrul Apărării și șeful poliției, astăzi arestați.

Anunțul a stârnit reacții furibunde din partea populației și a politicienilor din toate partidele, care aveau memoria ultimelor momente ale perioadei autoritariste până în 1987, inclusiv o guvernare militară. De altfel, ultima dată când s-a invocat legea marțială a fost în 1979. Parlamentarii au fost sculați din somn și s-au grăbit la Parlament, acolo unde, împreună cu mulțimea și forțând barierele poliției și ale armatei, 190 dintre ei (din 300) au pătruns în clădirea Parlamentului și au votat anularea recursului la Legea Marțială.

La 04:30, Yoon a revenit la televiziune și a anunțat că va retrage Legea marțială. Cabinetul reunit ulterior a anulat decretul și Parlamentul a votat la 14 decembrie, demiterea președintelui. Dar cele 6 ore ale loviturii de stat a Președintelui au dat naștere la proteste masive și au împins Coreea în haos legislativ și constituțional. Președintele Yoon a fost suspendat din funcție, dar demiterea sa urmează să fie decisă de Curtea Constituțională care va confirma demiterea, înlăturându-l definitiv din funcție. Bătălia pare să fi fost declanșată de câștigarea în aprilie a alegerilor de către Opoziție, care controlează Parlamentul. Ulterior și președintele Yoon și-a cerut scuze, spunând că singura sa preocupare fusese să protejeze democrația țării.

Bătălia pentru democrație în Coreea: Parlamentarii au intrat cu forța în Adunarea Națională pentru a bloca decretul prezidențial

Pe 4 decembrie dimineața, deci, la ora 1, speakerul Parlamentului Woo Won-sik, liderul liberalilor din Partidul Democrat, a obținut votul majorității de 190 parlamentari pentru rezoluția de ridicare a Legii Marțiale. Votul a fost unanim și a inclus și un număr dintre parlamentarii Partidului lui Yoon care au ajuns în Parlament, acolo unde s-au baricadat luptându-se chiar, alături de staff-eri, cu poliția și Armata care dorea să pătrundă în clădire pentru a bloca lucrările.

Clădirea Adunării Naționale, parlamentul de la Seul, purta, a doua zi, urmele confruntării ce avusese loc mai întâi pentru ca parlamentarii să pătrundă în clădire, apoi pentru a menține afară organele de ordine controlate de președinte care doreau blocarea lucrărilor. Găuri în ferestre și uși, sticlă spartă, urme pe pereți și mobilier distrus, toate au arătat urmele luptei fizice care s-a dat în cele câteva ore pentru a apăra democrația coreeană. Iar supărarea majoră a populației a izbuncit în manifestații publice care cereau demiterea și anchetarea președintelui, cel care a tulburat viața politică normală a țării. Încrederea în Yoon a scăzut până la 11% la începutul anului curent.

Dacă populația a cerut demisia lui Yoon, Parlamentul a declanșat procedurile de demitere din funcție. La 14 decembrie, acuzat de rebeliune, președintele a fost demis de către Adunarea Națională și autoritățile anti-corupție ale statului și procurorii au declanșat investigații separate legate de evenimente. Procurorii l-au arestat deja pe fostul ministru al Apărării, Kim Yong-hyun, care a dat ordinul generalului Lee să urmeze comanda președintelui și să blocheze Parlamentul, de asemenea a ordonat comandanților să preia clădirea Comisiei Electorale Naționale și să-i aresteze pe angajații acesteia. Fostul șef demis al Poliției ca și alți comandanți militari care au aplicat ordinele președintelui, au fost și ei arestați.

Un tribunal din Seul a decis, la 31 decembrie, în ultima zi a anului, emiterea unui mandat de arestare pentru Yoon și un altul pentru percheziții la biroul său și la reședința oficială, după ce președintele demis a sfidat autoritățile și nu s-a prezentat dând curs la un număr mare de solicitări de interogatoriu și de prezentare a unor acte emise și aflate la biroul său. Președintele a fost acuzat de rebeliune și opoziția a declarat acțiunile sale ilegale și neconstituționale, ba chiar și liderul propriului partid, Partidul Puterea Poporului, Kweon Seong-dong, a afirmat că acțiunea sa a fost o mișcare prost aleasă.

Park Chan-dae, liderul grupului parlamentar al Partidului Democrat, de opoziție, l-a acuzat pe președintele Yoon că nu-și asumă responsabilitățile așa cum a promis, punându-se la dispoziția justiției, și a cerut aplicarea mandatului de arestare, după ce președintele demis a anunțat că se va lupta până la capăt. Sute de sud- coreeni s-au adunat duminică, 5 ianuarie la reședința oficială pentru a cere alungarea președintelui și arestarea acestuia, în timp ce organele de ordine și instituția anti-corupție pentru înalții oficiali nu a putut intra în reședință din cauza blocării acesteia de către adepți și de către Serviciul de protecție al Președintelui.

Demiterea președintelui interimar Han Duck-Soo: blocarea demiterii președintelui suspendat

La 27 decembrie, Adunarea Națională a ales să-l demită și pe președintele interimar Han Duck-soo, fostul premier, care a preluat mandatul președintelui. După două săptămâni de îndeplinit mandatul, după votul de demitere din parlament a președintelui Yoon Suk Yeol, 192 de parlamentari au votat înlocuirea succesorului acestuia. Acesta ar fi refuzat să încheie procedura de demitere a predecesorului său, iar votul a fost copleșitor, cu mult peste cele 151 de voturi necesare. Partidul lui Yoon și Han au contestat majoritatea simplă necesară acestei a doua demiteri, după ce fuseseră necesare 200 voturi, pentru a-l demite pe Yoon, sau două treimi din Parlament, aici votând și cel puțin 12 parlamentari ai partidului său PPP-Partidul Puterea Poporului.

Mai întâi, motivația noii demiteri a vizat blocarea numirii de către Han a trei judecători în Curtea Constituțională, după ce Parlamentul îi desemnase pe locurile rămase vacante între cele 9 existente. Pentru a valida decizia de demiterea lui Yoon, era nevoie de 6 voturi “pentru”, adică tot două treimi ca și în Adunarea Națională. Cum doar 6 judecători se mai aflau în cadrul Curții, posibilitatea respingerii cererii de demitere era importantă, prin respingerea de către oricare dintre judecători. Este prima dată când un președinte este demis de când Coreea a devenit o democrație. Locul rămas vacant și după demiterea în parlament a lui Han a fost ocupat de următorul în linia de succesiune, vicepremierul și ministrul Finanțelor, Choi Sang-mok, care l-a înlocuit pe Han ca președinte în exercițiu.

Ca și în cazul lui Yoon, demiterea lui Han – acum suspendat din funcție – va trebui confirmată tot de către Curtea Constituțională în 180 de zile care urmează datei demiterii președintelui interimar în Parlament. Han s-a retras din funcție pentru a nu amplifica haosul, așteptând decizia Curții Constituționale. Premierul a încercat inițial să realizeze o ieșire din scenă ordonată a lui Yoon. Dar s-a văzut imediat că fostul președinte nu renunță și dorește să implice o întreagă armată de juriști și avocați și să se cramponeze de putere.

Han a optat pentru demiterea în Parlament a Președintelui ca unică formulă de ieșire din criză, dar doar 12 dintre parlamentarii partidului său au votat demiterea la 14 decembrie, între care toți cei 5 membri ai Consiliului Suprem al PPP. După ce votul celorlalți membri a fost “împotrivă”, Han a anunțat că nu mai poate fi șef de partid și toate persoanele din conducerea PPP se află în afara deciziei majorității. Totuși fostul premier, actualmente președinte interimar demis, a susținut că nu regretă opțiunea sa de demitere a Președintelui Yoon.

Opoziția la arestare: serviciul de pază versus Comisia anti-corupție și poliție

Astfel că am intrat într-o nouă formulă de blocaj în evoluția politică a Coreii pe baza imposibilității Curții Constituționale din care lipsesc trei judecători, de a valida demiterea președintelui suspendat Yoon Suk Yeol. Mandatul său de arestare a expirat luni, 6 ianuarie, după ce avocații săi au contestat faptul că investigatorii anti-corupție ar avea autoritatea să construiască un caz atât de serios precum cel de insurecție reclamat. Rămânerea lui Yoon ca președinte în funcție, chiar suspendat, îi conferă încă imunități până la pronunțarea Curții Constituționale pe subiectul demiterii sale.

Echipa de securitate a lui Yoon a împiedicat vineri, 3 ianuarie, arestarea sa de către investigatori, a instalat sârmă ghimpată și a blocat clădirea reședinței prezidențiale cu autobuze. Yoon este, practic, reținut în reședința sa, deși investigatorii nu au reușit să confirme vizual că acesta s-ar afla înăuntru. După șase ore de blocaj, cu proteste pro-arestare în apropiere, investigatorii au trebuit să renunțe la aplicarea mandatului pentru că puneau în pericol integritatea celor prezenți. Acum trebuie să extindă mandatul, chiar dacă au cerut și Poliției să ajute la aplicarea celui curent care expiră. Poliția a declarat că nu poate aplica mandatul pentru că este controversat legal și executarea rămâne doar sarcina investigatorilor anti-corupție.

Președintele în exercițiu Choi Sang-mok, membru al partidului PPP al lui Yoon, a respins demiterea oficialilor cheie din securitate care asigură protecția lui Yoon și care au blocat arestarea sa. Agenția anti-corupție, care trebuia să pună în aplicare mandatul de arestare, s-a adresat vicepremierului Choi Sang-mok, președintele interimar, să instruiască serviciile de protecție să respecte execuția mandatului, dar Choi nu a reacționat. Șefii și adjuncții serviciilor de securitate implicate au refuzat să se prezinte la Poliție sâmbătă, 4 ianuarie pentru a răspunde de obstrucționarea justiției în legătură cu blocarea arestării lui Yoon. Dacă motivația CIO – Oficiul de Investigare a Corupției Înalților Oficiali care conduce ancheta este obstrucționarea justiției, securitatea președintelui invocă imunitatea deținută de acesta atât timp cât este președinte, chiar și suspendat, în timp ce imunitatea nu funcționează decât la acuzațiile de natură penală și nu la insurecție, cauză specială pentru care a fost demis de Parlament și față de care nu are imunitate.

Mânia publicului coreean nu a făcut decât să se accentueze în ultimele zile, dovada cea mai palpabilă fiind prezența în stradă pe vânt, ninsoare și ger zile în șir în preajma reședinței oficiale, cerând arestarea lui Yoon. Noul mandat cerut de autorități pentru Yoon ar dura 20 de zile – față de cele 48 ore pe care le presupunea primul mandat, dacă un judecător va valida arestarea. Yoon ar fi și primul președinte arestat în Coreea. Situația blocajului instituțional a ridicat întrebări serioase asupra echilibrelor de putere și poziției Parlamentului în sistemul constituțional coreean. Între timp, audierea pentru demitere la Curtea Constituțională va avea loc la 14 ianuarie.

Un haos legal de blocare a evoluțiilor politice în Coreea

Partea cea mai complexă a chestiunii constituționale a reprezentat-o decizia lui Yoon de a contesta întreaga procedură și dorința de a se agăța de putere. Acest lucru s-a făcut printr-o complexă campanie legală care a implicat juriști și avocați care au depus mai întâi plângeri față de șeful agenției anti-corupție, Oh Dong-woon, și a altor aproximativ 150 investigatori și ofițeri de poliție implicați în tentativa de arestare de vineri, 3 ianuarie pe care o consideră ilegală. La fel au fost acuzați procurorii, ministrul apărării în exercițiu și șeful poliției care au ignorat cererea securității președintelui de a oferi forțe adiționale pentru a bloca încercarea de arestare.

În egală măsură, cererea de respingere/obiecție în fața mandatului de arestare a lui Yoon, propusă joi, 2 ianuarie, a fost respinsă de curte duminică, 5 ianuarie, deci faptul că mandatul ar fi fost atacat nu mai este o temă pentru nepunerea sa în executare. Dacă mandatul de protejare a lui Yoon este unul absolut în privința securității sale, el nu acționează și împotriva hotărârilor justiției de a îl reține sau aresta pe Președinte. Blocarea executării unui mandat de arestare este, în fapt, obstrucționarea justiției, iar protecția nu se extinde în nici un caz, la nivelul acuzațiilor de rebeliune, insurecție, trădare care sunt explicit menționate în Constituție și au fost motivele demiterii sale.

Efectele acestei amestecături juridice și avocățești, combinate cu graba încheierii subiectului și trecerii la alegeri prezidențiale anticipate, au complicat situația de fapt. Nesiguranța politică a afectat economia iar moneda a atins cel mai jos nivel în raport cu dolarul de la criza financiară globală de acum 16 ani, din 2009. Dacă actuala opoziție cantonată majoritar în Parlament are dreptate să-l demită și să-l acuze pe Președinte, odată deblocată procedura de numire a celor trei judecători de către unul dintre președinții interimari, audierile din 14 ianuarie și zilele ulterioare vor clarifica situația demisiei și, respectiv, a alegerilor anticipate, deblocând inclusiv acțiunea de arestare. Însă suprapunerea celor două procese, de demitere și arestare, a creat dificultăți.

Rămâne, firește, și tema Constituției Coreii care prevede o succesiune bizară la conducerea statului Președinte-Premier-vicepremier, fără implicarea șefului Parlamentului, Adunarea Națională, dar mai ales problema coexistenței unei majorități aleasă și a unui președinte și a unui Guvern în funcție care nu poate fi demis pe perioada existenței sale legitime și a lipsei de suprapunere a majorității parlamentare cu formula Guvernului. O revizuire, ajustare sau modificare a Constituției va fi necesară, aceasta reclamând măcar două treimi din voturile Parlamentului, pentru a clarifica situații similare cu cea prezentă. Mai mult, refuzul de numire a judecătorilor Curții Constituționale aleși în Adunarea Națională de către președintele ales sau interimar este un alt impediment inacceptabil pentru funcționalitatea democrației coreene. 

Mai grav este faptul că actuala criză are repercusiuni la nivelul securității statului coreean. La Seul a descins Secretarul de Stat American, Antony Blinken, luni, 6 ianuarie, obiectivul său fiind de a clarifica situația fără a se implica în criza politică internă: De altfel, prima sa declarație a fost încrederea în sistemul constituțional democratic coreean. SUA a făcut eforturi substanțiale pentru acomodarea pozițiilor Coreii de Sud și a Japoniei, iar aici președintele conservator Yoon a ajutat. El a avut recent o vizită în SUA înainte de lansarea loviturii de stat, dar fără a discuta adoptarea Legii Marțiale, așa încât Washingtonul nu a avut cadrul pentru a-l disuada să treacă la lovitura premeditată și la haosul care a urmat. Astăzi insecuritatea e dublă, cea dată de alegerea Președintelui Trump și instalarea sa la Casa Albă și cea dată de viitorul președinte al Coreii care ar putea îmbrățișa poziții sensibil diferite față de China și Japonia decât predecesorul său.

* Iulian Chifu este profesor universitar doctor habilitat la UNAp, președintele Centrului de Prevenirea Conflictelor și Early Warning. Este specializat în Analiză de Conflict și decizie în criză, spațiul post-sovietic și studii prospective. A fost consilier prezidențial pentru afaceri strategice, securitate și politică externă (2011-2014) și consilier de stat al Prim-Ministrului pentru politică externă, securitate și afaceri strategice (2021-2023). Este autor a numeroase cărți, publicații și articole de specialitate.