Connect with us

EDITORIALE

De ce nu cred că îi vine bine domnului Geoană diplomația publică

Published

on

dan-dimaSunt extrem de bucuros sa aud ca diplomatia publica din Romania trece sau pretinde macar ca trece din etapa teoretica si de explicitare conceptuala in fata societatii, a mediei si a decizionalului romanesc, intr-o etapa ceva mai concreta. Nominalizarea lui Mircea Geoana in pozitia de Inalt Reprezentant pentru probleme de Diplomatie Publica arata faptul ca la nivel guvernamental si decizional, atat terminologia cat si conceptul, cel putin, au ajuns.

Fara sa imi atribui merite care nu imi apartin, munca mea si suportul lui Cristian Diaconescu, de doi ani si mai bine, incep sa isi arate rezultatele, iar Forumul European pentru Diplomatie Publica pe care Centrul pentru Diplomatie Publica l-a organizat in septembrie la Bucuresti se pare ca a avut efectul scontat. Lumea vorbeste despre aceasta, iar decizionalul se gandeste sa treaca la actiune. Foarte bine! Am incercat sa introduc acest concept, in intelesul lui universal acceptat, si in Romania, atunci cand diplomatia publica nu era doar necunoscuta, dar era considerata chiar un “mega minister de externe”, adica un cvasi adversar. In sensul apropierii conceptului de “public diplomacy” de o administratie care in mod traditional vede un potential conflict de termeni intre “public” si “diplomacy”, am publicat cartea “Noua Practica Diplomatica – Diplomatia Publica” – un material introductiv util, cred eu, pentru aceia care considera ca perceptia Romaniei in exterior este o chestiune extrem de importanta pentru dinamica dezvoltarii sociatatii romanesti, a securitatii Romaniei si a cetatenilor ei si nu in cele din urma, un factor determinat in ritmul de dezvoltare al tarii in conditiile de competitie in care ne aflam astazi. Am incercat sa explic acest concept in mediul universitar – academic, in mediul de afaceri, in mediul politic si cel guvernamental. A fost o munca extrem de grea si extrem de complicata, mai ales intr-o perioada de efervescenta cand lumea este concentrata pe aspecte legate de pozitionarea politica a unor persoane publice sau formatiuni politice romanesti.

Problema pe care vreau sa o ridic astazi, desi poate ar parea ca are legatura cu numirea in sine a lui Mircea Geoana, vizeaza cu totul altceva. De fapt, punctul meu de vedere ar trebui sa fie interpretat ca o mana de ajutor intinsa acelora care ar dori sa manevreze institutional si pragmatic conceptul de diplomatie publica in interesul acestei tari.

Asadar, numirea unui politician in pozitia de diriguitor al diplomatiei publice romanesti este, din punctul meu de vedere, o eroare. Este o eroare pentru ca diplomatia publica pierde agregarea speciala de continut care o face dezirabila in contact cu publicul (sper, publicul extern), atunci cand este contaminata politic. Din aceasta perspectiva, declaratia lui Mircea geoana ma descurajeaza profund:

“Sunt discuţii despre diverse formule în care să pot să aduc diverse servicii ţării. Dacă va fi nevoie de mine, o voi face fără ezitare, doar să fiu solicitat şi să pot să dau bruma de experienţă şi de contacte pe care le am. Dacă este un loc în echipă îl ocup cu dragă inimiă şi îl fac cum am învăţat că se face treaba în politică…” (Mircea Geoana)

Cum spuneam, o abordare “politica” a diplomatiei publice nu face decat sa produca pentru sistemul institutional romanesc si pentru obiectivele Romaniei in spectrul perceptiei externe o forma eliptica de cel mai elementar si specific continut.

O alta temere a mea este aceea ca diplomatia publica din Romania, in formula care se arata public la acest moment, redevine perechea de cizme de cauciuc pe care diversi politicieni o poarta vremelnic pentru a traversa diverse etape mai putin fericite din cariera lor politica. Din informatiile publice pe care le am, Mircea Geoana vizeaza obtinerea unui mandat de parlamentar european, mandat pe care indiscutabil il va si obtine. In aceste conditii, “nobila” misiune de carmuire a unei activitati aproape necunoscute in mediul politic va avea o durata de viata de cel mult sase luni de acum inainte. Intrebarea care se pune este daca are vreun sens aceasta nominalizare stiindu-se, sau nazuind ca se stie faptul ca diplomatia publica actioneaza prin excelenta pe spatii temporale extrem de lungi.

Mai apoi, din perspectiva anvergurii diplomatice a lui Mircea Geoana, nominalizarea pentru un job in domeniul diplomatiei publice este cel putin discutabila. Desi interdependente la un anumit moment dat, diplomatia publica si diplomatia conventionala opereaza cu pachete de resurse umane total diferite – daca diplomatul clasic este cel care face managementul relatiei diplomatice intre guverne, cel din categoria corespondenta diplomatiei publice face managementul relatiei cu publicul strain. Transferul de personal intre cele doua este imposibil intrucat reasimilarea unui diplomat conventional in lumea lui diplomatica si conventionala, dupa o aventura vremelnica in diplomatia publica, este categoric imposibila. Ce anume ar determina un diplomat cu experienta si o multime de legaturi in spatiul international sa abandoneze totul pentru un palier cu intrumente si actori total necunoscuti imi provoaca un discomfort de logica.

Legat, fireste, de timpul extrem de scurt in care Mircea Geoana ar putea sau ar trebui sa evolueze in acest domeniu, ma intreb cand ar avea timp sa realizeze macar studiile (cercetarile) incipiente necesare elaborarii unei strategii generale si pentru strategiile sectoriale de diplomatie publica pe cele sase domenii care formeaza peceptia (care ar fi acelea, stim ???….), studii din care sa reiasa tabloul situatiei de start de la care Romania isi incepe efortul in managementul perceptiei externe? De asemenea, imi este greu sa accept ca in doar cateva luni este posibila realizarea unui studiu realist cu privire la profilurile de publica carora ne adresam, pe fiecare spatiu geografic in parte, elementele motivationale corespondente sau canalele de comunicare pe care le putem considera viabile. Un alt aspect care ma preocupa este identificarea pachetului de instrumente tehnice pe care Romania le poate utiliza pentru pregatirea unui fundament acceptabil de credibilitate si buna reputatie peste care, daca se doreste neaparat, si stiu ca se doreste, se poate construi un asa numit “country brand”.

Nu am explicitat inutil ceea ce am spus mai devreme – am vazut ca Mircea Geoana a considerat ultima sa vizita in SUA drept “o actiune de diplomatie publica”. Ei bine, imi fac datoria sa explic faptul ca a vorbi frumos despre Romania nu inseamna “diplomatie publica”. De multe ori, de cele mai multe ori, atunci cand ai de cultivat “credibilitate” si “buna reputatie” (prin tehnici de diplomatie publica), “a vorbi frumos despre…” este ultimul lucru recomandat sa se faca – adesea, “a-ti asculta publicul tinta” produce efecte consistent mai bune calitativ si mai durabile, ca sa nu spun ca astazi “faptele” au ramas cam singurele elemente ce pot sa construiasca perceptii, intr-un sens sau altul. Asadar, pentru a face diplomatie publica nu este necesara doar “disponibilitatea” personajului cheie ci si o solida expertiza dobandita atat in procesul de invatare cat si in cel al practicii diplomatiei publice.

Apartenenta politica a lui Mircea Geoana la partidul care guverneaza astazi Romania nu este un element care sa il ajute, in sensul ca daca se va folosi pe sine ca vector de diplomatie publica (in calitatea de Inalt reprezentant…) atunci, din pacate, se va dovedi cel mai putin credibil si cel mai greu de asimilat dintre cati vectori exista in pachetul operational. Explicatia nu tine nici de faptul ca insusi Geoana a fost seful acestui partid si astazi nu mai este, ori ca a ratat la un moment dat in mod dramatic castigarea alegerilor prezidentiale, insa Mircea Geoana, prin calitatea sa de Inalt Reprezentant al Guvernului, reprezinta instrumentul ce ar dori sa schimbe perceptia (brand image ul) cetateanului strain. In mod natural, oamenii reactioneaza refractar atunci cand cineva doreste sa le influenteze subtil perceptia cu privire la un anumit aspect, iar atunci cand cel care incearca schimbarea se dovedeste a fi un guvern strain atunci reactia societatii este inzecit mai ostila.

Pentru toate aceste argumente si multe altele pe care nu doresc sa le explic aici consider ca Mircea Geoana nu este cea mai buna alegere in managementul diplomatiei publice si sper ca punctul meu de vedere sa fie interpretat corect in primul rand in folosul lui Mircea Geoana si din respect pentru Mircea Geoana.

Dan Dima

 

Dan Dima, Expert diplomatie publica

Continue Reading
Advertisement
2 Comments

2 Comments

  1. Pingback: Stiri de weekend

  2. Pingback: Weekend news » Digital Diplomacy

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Cine va conduce Europa în următorii cinci ani după ce liderii au lichidat procedura Spitzenkandidat și la ce scenarii ne putem aștepta la summitul de criză din 30 iunie

Published

on

© Council of the European Union

Corespondență din Bruxelles

Anunțul a două dintre cele mai puternice forțe din Parlamentul European – social-democrați și Renew Europe – că nu vor gira o majoritate în jurul lui Manfred Weber ca viitor președinte al Comisiei Europene a resetat jocul politic din Consiliul European înainte ca summitul să înceapă.

În același timp, eșecul liderilor în a genera o majoritate, fie asupra unui nume, fie asupra unui pachet de candidați, a lichidat din punct de vedere politic procedeul Spitzenkandidat prin care Jean-Claude Juncker a devenit președinte al Comisiei în 2014 și care presupune ca fiecare familia politică să își desemneze un candidat la șefia Comisiei, ulterior acesta fiind numit în funcție dacă familia sa obține cele mai multe mandate în Parlamentul European sau își conturează o majoritate în hemiciclu. Iar această sugrumare poartă o vină colectivă: PPE și-a ales un candidat pe care oponenții politici l-au putut vulnerabiliza ușor prin prisma raportului inegal de poziționare între Manfred Weber și talia politică a șefilor de stat sau de guvern, președintele Franței provoacă și izolează establishment-ul controlat de PPE, croșetând o alianță cu cealaltă parte a establishment-ului fost bipartizan – cu social-democrații europeni, aceștia din urmă jucând la două capete, susținerea lui Frans Timmermans la șefia Comisiei și satisfacția câștigului politic pentru liderul cu cea mai rapidă creștere a influenței în Europa, premierul socialist spaniol Pedro Sanchez.

Eșecul și amânarea până la summitul de criză din 30 iunie, încărcate politic de poziționările post-summit ale liderilor europeni, cu Angela Merkel și Emmanuel Macron în frunte, plasează spectacolul de pe arena decizională europeană în lumina unor felurite scenarii.

Președintele francez, cel care s-a opus de la început unei legături automate între rezultatele alegerilor și procedura Spitzenkandidat pe care o contestă puternic, a câștigat teren politic după summitul special din 28 mai, iar după reuniunea maraton de joi a căutat să transforme în cenușă procedura candidatului cap de listă, precizând că lipsa unei majorități în favoarea vreunui candidat necesită relansarea întregului proces de numire. În contrapartidă, Angela Merkel a afișat prudență, făcând apel la evitarea unei ciocniri între Consiliul European și Parlamentul European, sperând eventual să cristalizeze o majoritate care să nu izoleze PPE-ul. 

Anticipată și preconizată drept cheia care deschide pachetul de numiri pentru conducerile instituțiilor UE, negocierea pentru poziția de președinte al Comisiei Europene are în mod evident nevoie de un nou impuls. În mod firesc, asupra unui singur aspect au convenit liderii europeni: agrearea, în final, a unui pachet de nume care să respecte criteriile paritare de gen, geografie, demografie și afiliere politică pentru cele patru președinții – Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană – și funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, care este și vicepreședinte al Comisiei Europene.

Dată fiind complexitatea jocului politic din jurul acestor tratative, încărcată mai ales de noua balanță de putere din Parlament de tipul ”noul echilibru în 3”, dar și de realitatea determină de influențele naționale în Consiliul European, orice compromis ar trebui să respecte simultan câteva condiții. Nu neapărat corecte, ci realiste și pragmatice: 1. Franța și Germania deopotrivă trebuie să iasă mulțumite din această confruntare de anduranță; 2. Ascensiunea Spaniei – cea mai puternică delegație din grupul S&D, proaspăt scoasă din procedura deficitului excesiv; 3. Recunoașterea necesității unei majorități pro-europene PPE (182 de mandate) – S&D (153) – Renew Europe (108) (poate și Verzii – 75) și transpunerea ei într-o distribuție relativ echilibrată în rândul celor cinci poziții cuprinse în pachet.

Iată două scenarii care se pot întrepătrunde și care sunt de testat până pe 30 iunie, unde probabilitatea ridicată unei decizii ar putea fi influențată de întrunirea noului Parlament European la 2 iulie, când eurodeputații vor trebui să-și aleagă noua conducere, funcția de președinte al PE fiind inclusă în acest pachet de negociere.

Scenariul 1 – PPE insistă în susținerea sa de neclintit pentru Manfred Weber, ceea ce în urma semnalelor din Consiliul European de joi echivalează cu trimiterea lor în opoziție. Cei șapte lideri PPE din Consiliul European, fără Viktor Orban, ar fi contrabalansați de coaliție formată din Emmanuel Macron, liberali, socialiști, în timp ce țări precum Italia sau Marea Britanie pot înclina balanța în termenii definiți de votul cu majoritate calificată (o majoritate de 55% a statelor membre – 16 țări – care însumează 65% din populația Uniunii). În această situație, coaliția fără PPE din Consiliul European ar putea propune pe Frans Timmermans (S&D) sau pe Margrethe Vestager (ALDE) pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Deși este incert dacă cei doi menționați ar urma să fie propuși având în vedere că niciun candidat discutat de lideri în Consiliul European nu a putut genera o majoritate, situația ca un social-democrat sau în liberal să fie propus la șefia Comisiei Europene apare cu un risc: cum vor fi determinați popularii europeni să se ralieze unei majorități cvasi-progresiste? Răspunsul ar sta într-un compromis în favoarea Germaniei pentru șefia Băncii Centrale Europene și în atribuirea poziției de președinte al Consiliului European unui lider PPE, între cei vehiculați fiind și premierul croat Andrej Plenkovic, președinta Croației, președinta Lituaniei sau președintele Klaus Iohannis. În cazul în care acest candidat la șefia Comisiei Europene ar fi Vestager, atunci Timmermans ar putea primi poziția de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe, având atât experiența de șef al diplomației olandeze în trecut, cât și pe cea de actual prim-vicepreședinte al Comisiei Europene. O altă opțiune în cazul în care PPE insistă să nu propună pe altcineva în locul lui Manfred Weber, pentru a nu-și asuma politic uciderea procedurii Spitzenkandidat, ar fi ca o majoritate a Consiliului European să-l propună la șefia Comisiei Europene pe francezul Michel Barnier, membru al popularilor europeni, făcând dificil un vot de respingere din partea PPE în Parlamentul European. În cazul acestui scenariu, ultima poziție neelucidată, cea de președinte al Parlamentului European, ar putea reveni fie lui Guy Verhofstadt, ex-lider ALDE, fie ca un premiu de consolare pentru înfrântul Manfred Weber.

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – Renew Europe sau Socialiștii Europeni, Consiliul European – PPE, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – Angela Merkel/ Germania, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Scenariul 2 – Popularii europeni își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și înfrângerea administrată de influentul grup centrist susținut de Emmanuel Macron, dar decid să reinventeze jocul politic, întrucât nu își pot permite să cedeze funcția de președinte al Comisiei Europene. Argumentând faptul că discordia principală a celorlalte grupări pro-europene a fost legată de o atitudine anti-Weber, PPE ar putea invoca o preempțiune politică, solicitând liderilor Consiliului European să susțină un alt candidat al popularilor, cu anvergura dorită de șefii de stat sau de guvern și acceptat de o majoritate a Parlamentului European cu PPE în frunte. Investind toată energie în politică în ocuparea fotoliului de președinte al Comisiei Europene, instituția care are monopol pe inițierea legislației și pe gestiunea bugetului european, popularii vor trebui să se deschidă unui compromis pe celelalte fronturi de negociere. Către președinția Consiliului European ar putea avea astfel culoar un lider al liberalilor europeni, fie premierul olandez Mark Rutte, fie premierul belgian Charles Michel. În acest context, președinția Băncii Centrale Europene ar putea fi extinsă unui compromis în trei, în care Franța și Germania, oferind Finlandei social-democrate această oportunitate. La Parlamentul European, indiciile ar înclina tot către Manfred Weber sau Guy Verhofstadt, acesta din urmă dând impresia că este în pole-position în condițiile în care nu și-a manifestat aspirația de a conduce noul grup Renew Europe. Poziția de Înalt Reprezentant ar deveni o ecuație social-democrată, între Frans Timmermans și nevoia de acorda și Spaniei lui Pedro Sanchez un statut mai influent, între politicienii spanioli menționați fiind ministrul de Externe Josep Borrell și ministrul Economiei Nadia Calvino, ambii cu o experiență redutabilă. Borrell a fost președintele Parlamentului European, iar Calvino a fost directul general al Direcției Generale pentru Buget din cadrul Comisiei Europene. Singura dilemă majoră a acestui scenariu pornește de la început: pe cine ar putea fi dispus PPE-ul să propună pentru șefia Comisiei Europene, în afara lui Manfred Weber și chiar a lui Michel Barnier, perceput poate prea apropiat de Franța? Să fie timpul acordat până la 30 iunie și un răgaz pentru o schimbare de spirit din partea Angelei Merkel, pe care Emmanuel Macron a indicat că ar susține-o la șefia Comisiei Europene?

Pe scurt, cum ar arăta colorat politic acest scenariu: Comisia Europeană – PPE, Consiliul European – ALDE/ Renew Europe, Parlamentul European – PPE sau Renew Europe, BCE – compromis pentru Finlanda, Înalt Reprezentant – Socialiștii Europeni.

Indiferent de scenariile actuale, supuse modificărilor în contextul consultărilor pe care Donald Tusk le-a reînceput deja, dar și al discuțiilor între liderii europeni prezenți la Summitul G20 de la Osaka din 28-29 iunie, data de 30 iunie devine noua ”Ziua Z” pentru urzeala tronurilor la vârful instituțiilor UE. Poate a treia este cu noroc…

Pentru moment, liderii europeni au lichidat procedura Spitzenkandidat, iar nimeni nu l-a putut opri pe președintele Franței, nici măcar cancelarul Germaniei, să anunțe că procesul trebuie relansat după ce nu a fost găsită o majoritată în jurul candidaților cap de listă – Weber, Timmermans sau Vestager.
 
O resuscitare sau o împingere și mai mult în culise? Vom vedea la 30 iunie la Bruxelles. Dacă situația rămâne la fel de confuză, bătălia se mută pe 2 iulie, la Strasbourg, când Parlamentul European are sesiunea de constituire și trebuie să-și aleagă o conducere, implicit un președinte.
 
Politica de putere de la Bruxelles este, însă, foarte fluidă, iar dincolo de acest balet despre numiri, orice rană politică adâncă produsă din aceste tratative se va restrânge acolo unde este necesară unanimitatea: viitorul buget european pe șapte ani de peste 1.000 de miliarde de euro.
 
Coincidență sau nu, liderii au împins o decizie pe subiect spre finalul anului.

O anecdotă, în loc de concluzii: Dacă Marea Britanie ar fi părăsit Uniunea Europeană până la alegerile europene, numărul total al membrilor Parlamentului European ar fi fost 705, o majoritate fiind construită cu minim 353 de eurodeputați, iar numărul de mandate între principalele familii pro-europene ar fi fost următoarele: PPE – 182, S&D – 143, Renew Europe – 91 și Verzii – 65.

Continue Reading

Dacian Cioloș

Victoria lui Dacian Cioloș, la cald: Cum traducem alegerea primului român în fruntea unui grup politic european în jocurile de putere de la Bruxelles

Published

on

Victoria lui Dacian Cioloș, proaspăt ales lider al grupului Renew Europe din Parlamentul European, nu este numai o performanță majoră a României, ci și o oarecare limpezire a apelor tulburi ce stau în negocierile pentru desemnarea viitorilor lideri ai instituțiilor UE. Se joacă intens la Bruxelles, iar cea mai recentă bătălie politică are loc joi și vineri la Consiliul European, acolo unde șefii de stat sau de guvern urmează să discute, alături de adoptarea Agendei Strategice a UE, și numirile în funcțiile de conducere ale instituțiilor.

Cele patru președinții – Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană – plus funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, sunt punctele majore de pe scena viitoarelor decizii europene, acolo unde liderii europeni trebuie să facă o piruetă între blocaj, compromis și, cel mai puțin probabil, consens. Pendularea aceasta între blocaj și compromis nu ar fi fost posibilă dacă alegerile europene din 23-26 mai nu s-ar fi încheiat fără o modificare substanțială a echilibrului de forțe politice în interiorul Parlamentului European, unde pentru prima dată, popularii și socialiștii nu mai pot forma o majoritate bipartizană, având nevoie de lărgirea coaliției pro-europene, fie cu Renew Europe, fie cu Verzii.

Intuind astfel disputa pe care Tratatul în vigoare al UE o permite între Consiliul European și Parlamentul European privind numirea, în principal, a președintelui Comisiei Europene, liderii statelor membre i-au încredințat actualului șef al Consiliului European, Donald Tusk, mandatul să negocieze cu Parlamentul European și cu marile familii politice europene un ”pachet de nume” pentru toate funcțiile disponibile și care să aibă în vedere un echilibru de gen, geografic, demografic și de afiliere politică. Prin acest principiu a fost creat contextul pentru a permite avansarea sau lansarea diferitelor nume pentru funcțiile cheie în fruntea instituțiilor UE, printre care Angela Merkel, Klaus Iohannis sau Dalia Gribauskaite în fruntea Consiliului European, Margrethe Vestager sau Michel Barnier în fruntea Comisiei Europene, dincolo de candidații deja anunțați oficial – Manfred Weber și Frans Timmermans, numele acestuia din urmă fiind vehiculat și pentru funcția de Înalt Reprezentant al UE. Separat, șefia Băncii Centrale Europene pare a fi deopotrivă un măr de discordie sau o monedă de schimb între Franța și Germania, în vreme ce Spania, prin poziția tot mai influentă a prim-ministrul Pedro Sanchez, dorește să obțină una dintre pozițiile cheie, creând premisele pentru ca Madridul să înlocuiască o Romă condusă de populiști și care actualmente are trei italieni în poziții cheie: președintele Parlamentului European, Înaltul Reprezentant și președintele Băncii Centrale Europene.

Alegerea fostului prim-ministru Dacian Cioloș în funcția de lider al Renew Europe pune capăt epocii ”Guy Verhofstadt” în fruntea liberalilor europeni, cel care a dominat scena politică a ALDE, dar și a hemiclului european în ultimul deceniu. Să fie acesta capătul de drum pentru fostul premier al Belgiei sau Verhofstadt își construiește calea spre președinția Parlamentului European, de pildă?

În această situație, Renew Europe (cu 108 eurodeputați) s-ar plasa în componența unei majorități pro-europene alături de PPE (179 de mandate) și S&D (152), însă rămân și alte aspecte deficitare de armonizat.

Președintele Franței, a cărui delegație națională din partea En Marche este cea mai mare din Renew Europe, nu-l dorește pe Manfred Weber, candidatul PPE, în fruntea Comisiei Europene, despre care s-a vehiculat că ar putea fi consolat cu poziția de președinte al Parlamentului European. Socialiștii europeni, la rândul lor, vor o majoritate progresistă și pro-europeană, eventual prin numirea lui Frans Timmermans la șefia Comisiei, însă nu o pot face fără PPE.

Popularii europeni, la rândul lor, au nevoie de socialiști, însă nu și de Renew Europe în cazul în care ar ocoli grupul condus de acum încolo de Dacian Cioloș și i-ar coopta pe Verzii, pentru a forma o majoritate pro-europeană.

Prin dobândirea poziției de lider de grup, Cioloș va reprezenta Renew Europe în Conferința Președinților, formatul de lucru ce îi reunește pe președintele Parlamentului European și pe liderii grupurilor politice și care stabilește agenda sesiunilor plenare, dar și anumite poziții politice ale Parlamentului. Mai mult, în calitate de lider Renew Europe, Dacian Cioloș va juca un rol și mai decisiv dacă grupul său va face parte dintr-o largă majoritate pro-europeană, alături de PPE și S&D, atât în alegerea președintelui Comisiei Europene, cât și în negocieri politice și în dosare legislative importante la nivel european.

Se joacă intens la Bruxelles, dar într-un sfârșit, România pare să conteze mai mult.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial// Iulian Chifu – Ce nu se înțelege la Chișinău: Poziția României față de evenimentele din Republica Moldova

Published

on

de Iulian Chifu

Dăinuie o confuzie totală în haosul total de la Chișinău, acolo unde criza politică și criza constituțională au dat naștere la două realități paralele, două narațiuni paralele, doi președinți, două guverne și un Parlament secvențial ocupat de o majoritate care nu recunoaște Curtea Constituțională, pe motiv că e controlată de minoritate. Nu intrăm în  detaliile modului în care s-a ajuns la nebunia prezentă, nici măcar la opțiunile pentru a ieși din acest păienjeniș în care în fiecare zi ar trebui plătite salariile funcționarilor, medicilor, profesorilor dar și facturi ale unor furnizori interni și externi, a unor parteneri de peste tot din lume. Iar statul Republica Moldova să funcționeze.

Poate cea mai mare confuzie voită vine de la neînțelegerea completă a poziției României față de cele ce se întâmplă la Chișinău, deși mesaje explicite au fost transmise tuturor părților, documentele statului sunt mărturie – vezi Strategia Națională de Apărare sau declarațiile de politică externă ale Președintelui României în fața corpului diplomatic acreditat la București sau cel al României peste hotare. Iar politicianismele și interpretările voit forțate ale părților de la Chișinău imită deopotrivă interpretările excesive ale formulărilor diplomatice, în ambiguitatea constructivă cunoscută diplomaților, pentru mesajele tuturor statelor către Chișinău. Toate, poate cu excepția Rusiei, care e explicită în a-și susține favoriții.

Coerența politicii externe a unui stat

Două lucruri trebuie spuse explicit: indiferent de nuanțe, de apartenență politică și susțineri pe liniile politice europene, România are o poziție oficială unică, indiferent dacă e emisă de la Ministerul de Externe sau de la Președinție. Cu accente diferite, poate, cu același conținut. Mai mult, ca toate celelalte cancelariile lumii civilizate, nici un stat nu se poate implica direct în viața politică internă și cu atât mai puțin în momente de criză majoră – cu excepția solicitării părților pentru mediere, bune oficii sau găsirea unei soluții.

Fiecare stat al lumii a recunoscut Republica Moldova drept stat suveran, a recunoscut alegerile din 24 februarie și rezultatele de atunci – în ciuda unor presiuni majore ale unora spre a nu fi recunoscute drept libere și corecte – recunoaște și salută lista aleșilor atunci ca parlamentari și îi îndeamnă ca, politic, pe această bază proporțională a exprimării votului cetățenilor, să rezolve prin dialog problemele crizei politice și constituționale curente. Urmând să lucreze cu orice guvern legitim, ales democratic. Care o fi acela, în urma dialogului politic care să închidă faliile curente.

E treaba jucătorilor politici din Republica Moldova să recepteze preocupările unanime față de situația creată, în raport cu perspectivele de violență prin grupuri de cetățeni de diferite opțiuni care ies în stradă și prin forțarea instituțiilor și a funcționarilor din instituții – polițiști, juriști, economiști, medici, profesori, dar și reprezentanți din administrația publică – să anunțe loialitatea față de o parte sau alta aflată în conflict politic și constituțional. Cu calm și prin dialog, cum se notează unanim în mesajele transmise la nivel oficial.

Ambiguitatea diplomatică constructivă nu favorizează nici o parte

România este încă deținătoarea președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene. La Consiliul Afaceri Externe de luni, de la Bruxelles, va exista și dezbaterea subiectului la nivelul miniștrilor de Externe europeni și vom avea poziția Uniunii Europene. Până acum avem o poziție pe aceleași poziții de ambiguitate diplomatică constructivă, emisă de doi comisari, Federica Mogherini și Johannes Hahn. În consonanță cu toate cele emise până acum.

Încă o dată, suveranitatea recunoscută a Republicii Moldova nu permite statelor serioase să îmbrățișeze poziții partizane în legătură cu conflictul politic și constituțional. Nu comunitatea internațională stabilește dacă hotărârile Curții Constituționale trebuie respectate sau sunt viciate de influențe externe. (Altfel, jurisprudența spune că aceste hotărâri nu pot fi contestate – vezi problemele cu Hotărârile Curții Constituționale și din România). Nici comunitatea internațională nu decide să recunoască un guvern sau altul. Responsabilitatea revine la Chișinău, tuturor partidelor politice, în format inclusiv!

Postura României de deținător al Președinției rotative semestriale a Consiliului UE vine cu responsabilitatea suplimentară de a vorbi în numele Uniunii Europene. Deci orice poziție a României trebuie agreată cu statele membre. Mai că aș pune pariu că rezoluția de luni nu va diferi foarte mult de declarația MAE român. Doar dacă noi evenimente se derulează a Chișinău. Altfel suveranitatea și deținerea funcțiilor publice în statul Republica Moldova vine și cu responsabilitatea rezolvării problemelor și crizelor în care ai împins țara.

Asta despre interpretări și forțări de nuanțe ale unor comunicate, sau autismul de a merge fiecare pe propria narațiune, sau înclinația de a refuza dialogul cu celălalt. Până la urmă, cetățenii Republicii Moldova au probleme concrete și trebuie să primească salariile și serviciile la timp din partea statului. Cine o face? Cine semnează banii? Cine face ca lucrurile să se întâmple? Sau blocăm cu totul funcționarea statului pentru că nu știm cine e în drept să semneze și să-și asume responsabilități în Republica Moldova?

Asta nu exclude realitatea politică de care vorbeam în analiza de luni: politic, formarea alianței pro-rușilor din PSRM și pro-europenilor din ACUM e un fapt ce arată unde e victoria confruntării. E clară și indubitabilă. Acum, pe termen scurt, după alegerile viitoare, nu știm, dar e certă. Însă concretizarea acestei victorii se realizează prin preluarea efectivă a puterii în stat, de fapt, fără dubii, fără creativitate avocățească sau interpretări forțare. Iar acest pas se face prin dialog politic pentru soluționarea crizei politice și constituționale de la Chișinău. De către toată lumea din clasa politică. În format inclusiv.

Poziția României: românii, românismul și problemele de securitate națională

România a publicat în toate documentele sale, a transmis în comunicate publice și a discutat cu fiecare politician din Republica Moldova în parte, cu fiecare șef de partid, care sunt interesele sale și ce apără România astăzi la Chișinău. Elementele se regăsesc și în comunicatul MAE de ieri. Mai întâi, apărarea cetățenilor români, a celor care se consideră români în majoritatea din Republica Moldova, a limbii române și românismului în Republica Moldova, cu istorie, cultură, obiceiuri, dar și acces la oportunități și prezență publică, la toate nivelurile de conducere ale statului.

În al doilea rând, drumul european al Republicii Moldova, în condițiile stabilite de Acordul de Asociere, cu toate componentele menționate în comunicat, cu toate angajamentele asumate, atât la nivelul democratizării, reformelor, statului de drept sau al criteriilor economice. Și cu toate angajamentele și proiectele bilaterale asumate. Acestea sunt condiții explicite pentru continuarea cooperării cu orice guvern din Republica Moldova.

În al treilea rând, există condiții implicite, dar exprimate de nenumărate ori în discuțiile cu toți factorii de decizie de la Chișinău. Este vorba despre amenințările la adresa securității naționale ale României și ale Republicii Moldova, așa cum sunt percepute la București. Care vin din dezintegrarea statală a Republicii Moldova, federalizarea sau con-federalizarea de drept sau de fapt. Apoi este vorba despre preluarea de către Federația Rusă, prin factorii de influență sau politici susținuți, pro-ruși, expliciți și ostentativi – PSRM și Igor Dodon – a controlului instrumentelor de securitate ale Republicii Moldova – Ministerul Apărării, Ministerul de Externe, SIS, Ministerul de Interne. Exact punctele solicitate de Moscova pentru a face pactul cu oricare dintre actorii politici. Iar aici România împărtășește preocupările cu Ucraina, dar și cu UE, NATO Statele Unite. că le afirmă explicit sau implicit.

Nu întâmplător Igor Dodon nu a fost primit la București și Kiev și în nici o capitală europeană sau la transatlantică în vizită oficială – mai puțin vizita de prezentare la Bruxelles – NATO și UE, de la început de mandat, când toată lumea s-a lămurit în legătură cu pozițiile sale de Președinte. Și nu va călca prea curând pe aceste tărâmuri decât, poate, ca turist. Este un semnal coerent și concret din partea Bucureștiului, a UE, SUA și NATO, cel puțin, unul foarte transparent.

Deci Bucureștiul nu-l susține pe Plahotniuc și îi respinge pe Maia Sandu sau Andrei Năstase – deși fiecare își știe ce a făcut și ce a spus în istorie în legătură cu România, românii sau limba română. E falsă și aserțiunea că unii au fost primiți și alții nu la nivel oficial: fiecare a fost primit la nivelul potrivit, șefii de partide și la MAE și la Președinție, la nivelul aferent, iar șefii de instituții ale statului la omologii lor. Fără Președintele Igor Dodon.

România însă a anunțat pe toți că e inacceptabilă mezalianța cu forțele pro-ruse care ar deturna obiectivele și angajamentele convenite sau ar afecta interesele de securitate ale României, aducând Rusia explicit pe Prut prin intermediul structurilor de securitate ale Republicii Moldova! Iar reacția e similară indiferent cine face aceste concesii la Chișinău!

În rest, partidele politice, personalitățile, organizațiile profesionale, ba chiar și universitățile(inclusiv cea la care activez, SNSPA) din România pot susține un actor politic sau altul de la Chișinău. Pe baza de afinități politice, doctrinare, de familii europene, de prietenie sau orice alte afinități, admirații sau emoții individuale. Cu respectarea interesului național al României!


Opiniile exprimate reprezintă viziunea autorului

Continue Reading

Facebook

Advertisement

Trending