De la București la Vilnius. Sau de la Vilnius la Vilnius. Acum aproape zece ani, în noiembrie 2013, președintele ucrainean de la vremea respectivă, Viktor Ianukovici, decidea să nu semneze Acordul de Asociere UE – Ucraina, în cadrul unui summit la Vilnius. Ce a urmat știm deja: Euro-maidanul demonstrațiilor pro-europene ale ucrainenilor la Kiev, fuga lui Ianukovici în Rusia, anexarea ilegală a Crimeei de către Moscova, destabilizarea estului Ucrainei și de peste 16 luni o invazie militară în toată regula a regimului de la Kremlin împotriva unei națiuni independente.
În iulie 2023, la summitul de la Vilnius, Alianța Nord-Atlantică va aduce Ucraina mai aproape de NATO prin lansarea Consiliului NATO – Ucraina, ridicând nivelul relațiilor politice de parteneriat de la stadiul actualei Comisii la un Consiliu care va putea pregăti chiar aderarea la Alianță, când războiul se va încheia, și conceptualizând statutul “de la egal la egal” între aliații și Ucraina. Aliații NATO vor adopta și un pachet de sprijin pentru ca Ucraina să se apere și să avanseze cu contra-ofensiva recuperării teritoriilor. Dar interesul major gravitează în jurul așteptărilor Ucrainei de a primi un parcurs clar de aderare și formulărilor pe care cele 31 de state membre ale NATO trebuie să convină prin consens. Iar intensitatea acestor discuții probată inclusiv de faptul că la momentul scrierii acestor rânduri, aliații NATO ar fi ajuns la un consens, potrivit ministrului de externe ucrainean, privind eliminarea MAP (Membership Action Plan) din calea Ucrainei spre aderare.
Este în ADN-ul NATO ca deciziile majore să fie foarte bine cumpănite și decantate înainte de a fi introduse într-un document oficial al Alianței. Să luăm numai exemplul reasigurării strategice post-anexare a Crimeei de către Rusia. Am avut, rând pe rând, de la an an, și în funcție de evoluții, măsuri de asigurare a aliaților estici, trecere la poziție de descurajare și apărare în paralel cu un dialog cu Rusie, concepție a flancului estic, prezențe înaintate în nordul flancului estic și adaptate în sudul aceluiași flanc și definirea Rusiei ca principală amenințare la adresa securității euro-atlantice. Deciziile și măsurile subsecvente frazei de mai sus s-au întins pe parcursul a opt ani, între 2014 și 2022.
De aceea, oricât de greu de digerat ar fi, diplomația euro-atlantică așa construiește deciziile, cântărind fiecare cuvânt. Iar viitorul euro-atlantic al Ucrainei nu face excepție.
Cum va fi formulat paragraful de căpătâi privind Ucraina al declarației finale a Summitului de la Vilnius reține atenția tuturor și continuă să mențină suspansul asupra mesajului de unitate transatlantică și solidaritate cu Ucraina care va fi declinat din comunicatul summitului.
Ucraina dorește mai mult decât o reconfirmare a Declarației Summitului de la București din 2008, când i-au fost recunoscute aspirațiile euro-atlantice și faptul că va deveni cândva stat membru NATO. În mentalitatea istorică și politică a Kievului, Declarația Summitului NATO de la București din 2008 produce un gust amar din cauza refuzului Franței și Germaniei de a acorda un plan de acțiune pentru aderare și relevă o imagine încețoșată în ecuația actualei realități geopolitice.
În fapt, orice decizie de acum este determinată de cadrul setat la summitul NATO de la București din 2008. “Salutăm aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei și Georgiei de apartenență la NATO. Am hotărât astăzi că aceste state vor deveni membre ale NATO”, este decizia cuprinsă în paragraful al 23-lea al Declarației summitului NATO de la București din aprilie 2008, decizie care a fost reconfirmată în aproape toate documentele aliate din ultimii 15 ani.
Ca precursor al formulării pe care o vom vedea așezată în textul Declarației finale a summitului de la Vilnius, angajamentul luat în 2008 va rămâne la fel de important și de valabil și de acum încolo.
Pentru că decizia de acum 15 ani, într-o altă realitate strategică, va fi menținută, dar extinsă și calibrată la actualul cadru geopolitic de referință. Refuzul lui Merkel și al lui Sarkozy în a acorda Ucrainei invitația de aderare la Alianță în 2008 nu va fi schimbat de Biden, Macron, Scholz, Duda, Iohannis & co.
Nu există premise pentru ca NATO să poată invita, de jure, Ucraina să adere la Alianță de o manieră clasică: invitație formulată în Declarația summitului, negocierea și semnarea protocolului de aderare și procedură de ratificare în parlamentele statelor membre. Motivul este lesne de înțeles: niciun stat nu poate adera la Alianță dacă pe teritoriul său există un conflict armat. Și într-un scenariu complet fictiv în care ar fi modificate regulile, acest lucru ar echivala cu pregătirea terenului pentru un război cu Rusia, întrucât după ce ar deveni stat membru, Ucrainei i s-ar aplica prevederile articolului 5 privind apărarea colectivă.
Există, însă, alte premise pentru ca Ucraina să se considere, de facto, invitată să adere la Alianță printr-un compromis multi-stratificat al aliaților și care derivă din cele trei elemente prezentate public și de secretarul general al NATO:
– Aprobarea programului multianual de asistență pentru asigurarea interoperabilității prin care Ucraina va fi sprijinită să realizeze tranziția de la echipamente militare de origine sovietică la cele moderne occidentale la standarde NATO. Cu alte cuvinte, transformarea armatei ucrainene într-o armată NATO înainte ca această să poarte inscripția de membru al Alianței.
– Înființarea Consiliului NATO – Ucraina oferă acea platformă “de la egal la egal” care ar putea substitui, pentru o vreme, cât va mai dura războiul, planul de acțiune pentru aderare, celebrul MAP pe care ucrainenii nu l-au primit în 2008. În cadrul acestui consiliu ar putea fi explorate, desigur, și garanțiile de securitate pe care aliații acordă Kievului.
– Secretarul general al NATO a evitat să intre în detalii cu privire cum va fi reflectat în Declarația finală a summitului de la Vilnius angajamentul aderării Ucrainei la NATO, precizând că se așteaptă ca liderii NATO să se unească “asupra modului de a aduce Ucraina mai aproape de acest obiectiv”. Există o tendință, din partea Germaniei, de a păstra formularea Declarației de la București din 2008 în picioare. Există o opțiune clar exprimată din partea SUA care subliniază că războiul cu Rusia trebuie să se încheie înainte ca NATO să ia în calcul aderarea Ucrainei. Mai există, de asemenea, și angrenarea unor angajamente de tip garanții de securitate pe care aliații să le poată acorda Ucrainei în drumul său către NATO, o alternativă discutată intens între Franța și Ucraina.
O formulare de succes a viitorului euro-atlantic al Kievului ar trebui să includă, deci, semnalul că Ucraina va începe procesul de aderare la NATO când războiul declanșat de Rusia se va încheia.
În loc de concluzii… o sugestie de formulare conformă cu limbajul NATO ar putea fi: “Reafirmăm decizia pe care am luat-o la Summitul de la București din 2008 și toate deciziile ulterioare cu privire la viitorul euro-atlantic și apartenența Ucrainei la NATO. Locul Ucrainei este în NATO/ Ucraina va adera la NATO și vom lucra neobosit la îndeplinirea acestui obiectiv de îndată ce războiul ilegal declanșat de Rusia va lua sfârșit, iar suveranitatea, independența și integritatea teritorială ale Ucrainei vor fi restabilite”.
O astfel de frază ar putea fi preambulul unui paragraf care să includă toate celelalte decizii și măsuri, inclusiv programul de asistență și crearea Consiliului NATO-Ucraina. În final, o astfel de frază ar include și pașii făcuți de NATO pentru aspirațiile euro-atlantice ale Ucrainei (București 2008), o declarație de angajament politic (Locul Ucrainei este în NATO…) și o referință la criteriile care guvernează o ordine de securitate bazată pe regulile și principiile dreptului internațional.
