Connect with us

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este parte a programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

Dovezi de unitate transatlantică la 30 ani de la căderea Zidului Berlinului: O statuie a lui Ronald Reagan, inaugurată la Berlin. O bucată din Zid cu chipul lui J.F. Kennedy, amplasată în fața sediului Comisiei Europene

Published

on

Cei 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului, aniversați sâmbătă în capitala Germaniei sub decorul discursurilor încărcate de istorie ale președintelui Frank Walter Steinmeier și ale cancelarului Angela Merkel, au fost parțial umbriți de ecoul puternic al afirmațiilor președintelui francez Emmanuel Macron, care a descris NATO, o piatră de temelie a relațiilor transatlantice, drept o organizație aflată ”în moarte cerebrală”.

Poziția sa, mult mai radicală decât cea a omologului american Donald Trump, care afirma acum trei ani că ”NATO este o alianță învechită”, a fost întâmpinată cu o respingere categorică a unei astfel de gândiri. Rând pe rând, Angela Merkel, Jens Stoltenberg, Mike Pompeo și Ursula von der Leyen au apărat NATO în fața criticilor președintelui francez. Însuși președintele american a subliniat, în mesajul său ocazionat de comemorarea celor trei decenii, că SUA rămân determinate să lucreze alături de aliații săi.

Cancelarul german și secretarul general al NATO, în conferință comună de presă, au calificat o ”viziune radicală” și au subliniat că NATO rămâne o alianță puternică. Șeful diplomației americane, aflat și el la Berlin, a considerat drept ”agitație” afirmațiile lui Macron, argumentând că NATO este cea mai puternică alianță despre care istoria a documentat vreodată, atrăgând însă atenția că Alianța are nevoie de adaptare și modernizare pentru a nu fi depășită.

Puțin surprinzător, judecând după impresia lăsată a unei relații sudate cu Emmanuel Macron, președinta aleasă a Comisiei Europene a expus argumentul istoric – ”Istoria Europei nu poate fi povestită fără cea a NATO” – acesta fiind și un narativ din ce în ce mai pregnant în discuțiile ultimilor ani marcate de tensiunile dintre SUA și aliații europeni și emanciparea europeană în materie de apărare europeană. Narativul fiind: unitatea europeană a fost precedată de unitatea transatlantică.

Sub această deviză, prilejul comemorării celor 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului a adus sâmbătă cel puțin două mostre de unitate transatlantică: Ambasada Statelor Unite în Germania a inaugurat o statuie a fostului președinte american Ronald Reagan, în vreme ce în fața sediului Comisiei Europene de la Bruxelles este amplasată o bucată din Zid în care este înfățișat chipul fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy.

În cuvinte puține: ”Ich bin ein Berliner” și ”Tear down this wall, Mr. Gorbachev”, două fraze auzite din vocile celor mai puternici lideri ai lumii cu Zidul Berlinului în spatele lor. În anii în care Zidul Berlinului a fost simbolul amar al Cortinei de Fier (1961 – 1989) și al Războiului Rece, doi președinți americani, în perioade diferite, și-au adus contribuția pentru ca legătura transatlantică să devină fundamentul păcii, libertății, democrației și, mai târziu, și pilon de sprijin pentru unificarea Germaniei și unitatea europeană.

Considerată una dintre cele mai bune cuvântări prezidențiale ale sale, discursul lui J.F. Kennedy din Berlinul de Vest, la 26 iunie 1963, a rămas cunoscut pentru fraza ”Ich bin ein Berliner” (n.r. – sunt un berlinez). În substanță, la doi ani de la începutul ridicării zidului, într-o etapă în care Războiul Rece cunoștea timpul crizei și escaladării nucleare între SUA și Uniunea Sovietică, discursul lui Kennedy a însemnat susținere morală, sprijin politic și un gest de prietenie pe care America îl oferea germanilor, o națiune rușinată și căită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial și parțial primită, din cauza separării sale între Vest și Est, în structurile occidentale.  

Ronald Reagan este președintele american care a contribuit decisiv la îngroparea Războiului Rece, la prăbușirea regimurilor comuniste și la demantalarea Uniunii Sovietice. Fraza imperativă rostită la 12 iunie 1987 prin care Reagan îi cerea liderului sovietic Mihail Gorbaciov să dărăme zidul apărea pe fondul unei destinderi și unei dorințe sincere de cooperare care, în acei ani, culmina inclusiv cu semnarea Tratatului privind forțele nucleare intermediare, acordul ce a adus echilibrul strategic nuclear în Europa. 

La aceste mostre putem adăuga, de asemenea, amplasarea în urmă cu doi ani în fața noii case a NATO a două monumente – o bucată din Zid donată de Germania și o piesă din Turnurile Gemene de la World Trade Center -, fiecare cu istoria lor aparte pentru unitatea transatlantică. Sau, cu mult mai recent, decernarea de către Germania a medaliei ”Manfred Wörner”, ce poartă numele secretarului general al NATO din timpul căderii Zidului Berlinului și reunificării Germaniei, lui Jens Stoltenberg, actualul secretar general al Alianței.

La 30 de ani distanță, căderea Zidului Berlinului este o mărturie istorică pentru unitatea transatlantică, unificarea germană și cea europeană. Fără SUA, fără viziunea integrării vest-europene și fără dorința central și est-europenilor de a ieși de sub jugul comunist, liderii de astăzi nu ar fi avut ce discursuri cu cuvinte sobre sau grandioase să țină. Iar mulți dintre noi nu am fi fost primele generații care au cunoscut libertatea și speranța.

Continue Reading

EDITORIALE

EDITORIAL Dan Cărbunaru: Micul Parlament al Europei statelor mari

Published

on

Editorial

Micul Parlament al Europei statelor mari

Dan Cărbunaru

Parlamentul European trebuia să voteze, în această sesiune, Comisia Von der Leyen. Un Parlament care a cedat una dintre puținele sale puteri reale. Singura instituție democratică, ai cărei aleși sunt trimiși spre reprezentare directă de sutele de milioane de europeni, a cedat în fața unei structuri confederale, un Consiliu European care este rezultanta punctelor de vedere naționale ale marilor state, după cum se dovedește mai mereu în situații-cheie.

Renunțarea la spietzenkandidat, care a deschis drumul surprinzătoarei desemnări a doamnei Ursula Von der Leyen, înregistrează nu doar un eșec pentru poziția asumată de Parlamentul European, dar și un uriaș pas înapoi, din perspectivă politică, privind direcția spre care se îndreaptă Europa Unită. În loc să consolideze una dintre puținele decizii majore inspirate de a-i conecta pe cei aleși de cei care aleg, Uniunea rupe prematur conexiunea dintre Președintele Comisiei Europene și cetățenii săi. Executivul european devine simbolul viu al pașilor înapoi făcuți în ultimii cinci ani, după alegerile europene care au scos mai mult de jumătate de cetățeni din case, pentru a spune nu pericolului anti-europenisumului și populismului.

Respingerea propunerilor de comisari din trei state, reprezentând trei familii politice diferite, nu va acoperi pierderea majoră de autoritate și putere asumată prin renunțarea la capul de listă drept propunere de Președinte al Comisiei Europene.

Simbolistica acestei cedări de putere poate ascunde și semnele următorilor ani. Statele puternice, după ce și-au impus soluția la vârful Comisiei Europene – formal o aveau de gestionat la nivelul Consiliului European, dar selectând din rândul capilor de listă câștigători ai alegerilor – vor dezvolta o nouă agendă, în forță. Pe principiul deja enunțat, că dacă nouă ne e bine mergând mai repede în direcția care ne avantajează, vor profita și cei slabi sau mai mici, vor urma noi ajustări ale construcției europene. După începerea mandatului noii Comisii, le vom vedea succedându-se cu rapiditate. Pentru că jocurile și deciziile politice sunt acum încremenite până la tranșarea sorții Comisiei Von der Leyen.

Pentru țări precum România, efectele nu vor fi dintre cele mai bune. Cei mari, care își vor întări controlul și asupra metodei comunitare de conducere, vor elibera energiile deciziilor care vor schimba Europa așa cum o știm. Unele semne deja se pot vedea – directiva detașaților, buget separat pentru Zona Euro, reforma Spațiului Schengen, pachetul de mobilitate. Au existat chiar inițiative care să transforme în spectatori parlamentarii europeni din afara Zonei Euro când se votează pe domenii legate de Zona Euro. Sunt eurodeputați care mi-au spus că sunt uimiți de cum reușesc, uneori, statele puternice să își impună decizia în Parlamentul European cu toate forțele politice naționale mobilizate sub aceeași comandă, cu același interese, de la stânga la dreapta.

Forța unor state membre se vede și în extinderea Uniunii. Deși cea mai mare parte a Uniunii susține deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, Consiliul European blochează decizia, pentru că Franța se opune.

Este sau nu interesul Uniunii să nu permită în proximitatea sa dezvoltarea de interese contrare? Rușii, chinezii, saudiții și turcii de ani de zile se implică în Balcanii de Vest. Cine câștigă dacă această zonă decide să întoarcă spatele Uniunii care dă semnale, la rândul ei, că nu e interesată de extindere? Adică de crearea uneui spațiu de valori politice și economice unitare în Europa?

Când candidatul francez pentru comisar privind Piața Internă e respins în Parlament din motive de integritate, reacția Președintelui Macron și a Grupului său politic din Parlamentul European este aceea de a acuza nerespectarea unei înțelegeri politice de către populari și socialiști. Ce mai contează, apoi, că noua propunere nu mai respectă condiția echilibrului de gen. Poate vor contribui britanicii la acest echilibru, dacă nu ies din Uniune în următoarea săptămână și vor fi nevoiți să desemneze un comisar.

Oricare dintre aceste situații reprezintă motive serioase de analiză la București, capitala fără comisar. Nici în Comisia Juncker, nici în Comisia Von der Leyen…

Continue Reading

EDITORIALE

Amânarea votului pentru noua Comisie Europeană, o șansă pentru România: De ce viitorul comisar pentru vecinătate și extindere ar trebui să fie un român

Published

on

© Reprezentanța Comisiei Europene în România/ Facebook

Parlamentul European a avut trei momente în care și-a arătat autentica forță în sistemul democratic de putere al Uniunii Europene. Primul a fost acela când a ignorat negocierile de culise dintre liderii UE pentru pachetul de funcții în fruntea instituțiilor UE și l-a ales președinte pe David Sassoli. Cel de-al doilea a fost reprezentat de momentul alegerii Ursulei von der Leyen pentru funcția de președinte al Comisiei Europene cu o majoritate la limită, minim istorică și extrem de fragilă. Cel de-al treilea moment implică și România și se referă la respingerea, de către deputații europeni, a candidaților cu probleme propuși de România și Ungaria, țări ale căror guverne intraseră de multe ori în coliziune cu instituțiile UE pe tema valorilor europene, și a celui propus de Franța, într-un gest politic îndreptat ca sancțiune pentru modul cum Parlamentul European a fost ignorat de spiritul negocierilor între lideri conduse de Emmanuel Macron, iar candidatul celei mai mari familii politice europene (PPE), Manfred Weber, a fost împiedicat să revendice șefia Comisiei Europene în virtutea principiului Spitzenkandidat.

Acum, președintele Parlamentului European, David Sassoli, devine prima voce oficială care sugerează că votul de învestitură pentru viitoarea Comisie Europeană ar putea fi amânat, iar instalarea ei s-ar putea produce la 1 decembrie. Poate că actualul șef al executivului european, Jean-Claude Juncker, nu a fost doar ironic la adresa liderilor europeni când le-a făcut cunoscută percepția sa că le va dificil să îi găsească un înlocuitor.

Motivul amânării votului este lesne de observat și suficient de fezabil: România, Ungaria și Franța trebuie să propună noi candidați pentru pozițiile de comisar european. În termeni de calendar politic agreat, Comisia von der Leyen ar trebui supusă votului de aprobare din partea eurodeputaților la 23 octombrie, pentru a putea intra în mandat la 1 noiembrie. În termeni practici, intervalul de zece zile rămas este insuficient pentru a desfășura complexul proces anexat numirii unui comisar european: nominalizare din partea guvernului național, acceptare din partea Ursulei von der Leyen, răspunsuri la întrebări scrise din partea comisiilor de resort din Parlamentul European, avizul Comisiei pentru afaceri juridice, audiere în comisiile de specialitate și vot pozitiv din partea acestora. Inclusiv sub semnul excepționalului și al unei coordonări fără minimă șovaială este puțin probabil să înregistrăm o evoluție atât de spectaculoasă.

La București, această nominalizare depinde de rezultatul negocierilor pentru formarea unui nou cabinet executiv și se va întâmpla după ce vom avea un nou guvern, însă există probabilitatea ridicată că propunerea va proveni din rândul Partidului Național Liberal, membru al PPE. La Budapesta există o opțiune în persoana ambasadorului Ungariei la UE. La Paris, Emmanuel Macron are și opțiuni, dar și dorința de a plăti polițe, existând o singură certitudine: nu va renunța la portofoliul-mutant ce înglobează piața internă, industria apărării și politica spațială.

Deși dezonorant pentru o țară care doar ce a asigurat președinția rotativă a Consiliului UE să se afle în situația de a-și afla respins candidatul pentru funcția de membru al Comisiei Europene din cauza problemelor de integritate, România poate fi un beneficiar major al prorogării votului pentru instituirea Comisiei von der Leyen.

Domeniul alocat inițial României, cel al transporturilor, este important, inclusiv pentru țara noastră, din două perspective majore: carențele de infrastructură pe care le înregistrăm, inclusiv pe coridoarele de transport pan-europene la care suntem conectați, și oportunitatea de a coordona componenta mobilității militare, o inițiativă strategică UE-NATO, în care Uniunea Europeană își asumă facilitarea traversării frontierelor naționale și dezvoltarea pentru utilizare duală (civil și militar) a infrastructurii, iar Alianța Nord-Atlantică pune la dispoziție tehnica și forța militară pentru a permite desfășurarea trupelor oriunde în Europa în caz de necesitate.

O rocadă de portofolii între București și Budapesta ar fi, însă, o victorie de prestigiu pentru România, care ar ceda domeniul transporturilor și și-ar titulariza propunerea de comisar pentru portofoliul de vecinătate și extindere, alocat inițial Ungariei, un domeniu în care țara noastră are interese strategice naționale (dacă ne gândim la parcursul european al Republicii Moldova sau la statutul de stat de frontieră al UE și NATO). Această posibilitate a fost vehiculată timid în spațiul public de diferiți actori politici, semn că ea întrunește o posibilitate și că ar fi o opțiune de succes prin prisma rezonanței și a greutății politice pe care o astfel de poziție o conferă. Nu voi specula în cele ce urmează asupra potențialilor candidați, ci mă voi axa asupra portofoliului. Mizele și interesele strategice ale României înaintea persoanelor.

Încă de la nominalizarea lui László Trócsányi de către guvernul Viktor Orban, la Bruxelles a existat o rumoare că premierul suveranist al Ungariei trimite în Comisia Europeană un fost ministru al Justiției sub mandatul căruia Parlamentul European a activat articolul 7 din Tratatul UE din cauza acțiunilor executivului maghiar. Alocarea portofoliului pentru extindere și vecinătate a intensificat acest protest. Într-o analiză privind componența viitoarei Comisii, așa cum fusese ea anunțată la 10 septembrie, am intitulat această alocare de portofoliu drept ”În loc de titlu de gazetă: Un apropiat al lui Viktor Orban va evalua statul de drept în țările vecine ale UE și în țările candidate pentru aderare”.

De altfel, un motiv major care a stat la baza respingerii lui Trócsányi a fost determinat de deciziile sale în calitate de ministru al Justiției privind extrădarea unor suspecți ruși în privința traficului de arme sau de contractele firmei sale de avocatură în privința Centralei Nucleare de la Paks II, finanțată printr-un împrumut acordat Ungariei de către Rusia.

Bucureștiul este, în mod cert, un actor mai echilibrat, deopotrivă european și transatlantic, decât Budapesta, cu o atitudine față de Rusia în spiritul comunităților din care facem parte și cu capacitatea politică de a genera o orientare măsurată și către Balcanii de Vest și către vecinii din Est.

Iată câteva argumente:

1. În calitate de stat membru NATO, România a susținut și sprijină politica ușilor deschise în Balcanii de Vest, înțelegând că îndeplinirea criteriilor euro-atlantice este un pas și înspre integrarea europeană.

2. La nivelul UE, Bucureștiul, inclusiv din perspectiva președinției Consiliului, a insistat pentru deschiderea negocierilor de aderare cu Macedonia de Nord și Albania, ca să luăm exemplul cel mai recent. În privința vecinătății estice, este de prisos să argumentăm de ce un comisar român ar fi mai potrivit decât un comisar maghiar pentru țări partenere ale UE precum Georgia, Republica Moldova sau Ucraina.

3. Portofoliul de comisar european pentru extindere, ulterior fiind adăugată și politica de vecinătate (stabilită în 2003), a apărut în 1999, ca decizie politică precursoare valurilor de extindere din 2004 și 2007, când Uniunea Europeană s-a lărgit de la 15 la 27 de membri. Succesiv, această poziție a fost deținută de un german social-democrat (Günter Verheugen), de un finlandez liberal (Olli Rehn), de un ceh social-democrat (Štefan Füle) și de un austriac de centru-dreapta (Johannes Hahn). Un argument în plus în favoarea României din acest istoric este că toți cei patru foști comisari amintiți sunt oameni politici. Oliver Varhely, cel propus de Viktor Orban în locul lui László Trócsányi pentru poziția de comisar pentru vecinătate și extindere, este ambasadorul Ungariei pe lângă Uniunea Europeană. Deși diplomat cu o mare experiență, o astfel de numire ar da un semnal eterogen ca ambiția de pregătire a extinderii UE către Balcanii de Vest și de apropiere a țărilor din Parteneriatul Estic să nu fie călăuzită politic.

4. Mai mult, în ultimii cinci ani, în Comisia Juncker, a existat un cuplaj între Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate și comisarul pentru politică de vecinătate și extindere în privința acțiunii externe a Uniunii Europene în raport cu vecinătatea extrem de apropiată și aspirantă chiar la aderare. Acest cuplaj a reflectat și un echilibru politic, șefa diplomației europene provenind rândul social-democraților europeni, iar comisarul Hahn din familia popularilor europeni. Și în Comisia von der Leyen am regăsit inițial același echilibru: social-democratul Josep Borrell în poziția de Înalt Reprezentant și un comisar din partea Ungariei, unde, teoretic, guvernul este condus de un partid membru al PPE, dar suspendat din forurile acestuia. Or, și din această perspectivă, un comisar român din logica creării unui guvern în jurul PNL este cu mult mai reprezentativ pentru PPE, familie politică în care atât președintele Klaus Iohannis, cât și liberalii români se bucură de apreciere.

Ursula von der Leyen și-a intitulat echipa drept ”Comisia geopolitică”. Ar fi, în acest sens, un gest cât se poate de geopolitic ca portofoliul pentru vecinătate și extindere să revină unui comisar din România. Per total, însă, scenariul prefigurat de întârziere a numirii viitoarei Comisii Europene reflectă potențiale vulnerabilități în triunghiul esențial al arhitecturii decizionale europene: state membre – Parlament – Comisie. Fumul alb de la Bruxelles din vară s-ar putea să fi fost unul gri.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending