Connect with us

EDITORIALE

”Declarația Comună de la Casa Albă”: Cum se încadrează documentul semnat de Trump și Iohannis în competiția geopolitică dintre SUA, China, Rusia și Europa

Published

on

© White House/ Facebook

Declarația Comună adoptată de președinții României și Statelor Unite cu prilejul vizitei liderului român la Casa Albă nu este un gest politic întâmplător sau un document de simple intenții căruia îi lipsește concretețea. În forma sa suplă, documentul reieșit în urma întâlnirii din Biroul Oval este prima astfel de manifestare la nivel prezidențial între cei doi aliați și parteneri strategici din ultimii opt ani. El nu poate fi ridicat la nivelul și impactul Declarației privind Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI adoptată în 2011, însă valoarea și greutatea politico-strategică a ”Declarației Trump – Iohannis” este una cu totul alta. Ea cuprinde mize și interese bilaterale adaptate la realitatea geostrategică definită de percepția tot mai accelerată a unei ordini internaționale aflată în descompunere și înlocuită de o competiție strategică în care SUA și China sunt actorii dominanți, iar Rusia și Europa sunt plasate undeva între primul plan și eșalonul secund al arenei internaționale.

Declarația Comună de la Casa Albă nu face rabat de la principiile democratice fundamentale pe care este fondată relația strategică dintre București și Washington – stat de drept, economie de piață, bună guvernare. În egală măsură, ea nu face rabat nici de la coordonatele de bază ale edificiului Parteneriatului Strategic bilateral – excelența cooperării în materie de securitate și apărare militare, Din această perspectivă, reconfirmarea, reiterarea și reîmprospătarea acestor marcaje esențiale ale Parteneriatului româno-american nu putea să intervină într-o cronologie mai potrivită, inserată de asemenea în declarație: 30 de ani de ”când românii curajoși au înlăturat o dictatură brutală și au îndreptat țara pe calea democrației, a statului de drept și a economiei de piață” și aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO.

Elementele cu caracter de noutate din această declarație sunt următoarele: (1) ”Căutăm să evităm riscurile de securitate care însoțesc investițiile chineze în rețelele de telecomunicații 5G” și (2) ”România și Statele Unite recunosc că securitatea energetică este securitate națională. Subliniem opoziția noastră față de Nord Stream 2 și alte proiecte care îi fac pe aliații și partenerii noștri dependenți energetic față de Rusia”.

Ele reprezintă o nominalizare concretă a Moscovei și a Beijing-ul ca actori destabilizatori pentru relația transatlantică. Ele reprezintă și o poziționare din partea României mai clară decât în orice alt document internațional semnat de statul român în ultimii ani, întrucât este cuprins într-un act bilateral semnat sub umbrela unui Parteneriat Strategic pe care statul român îl definește drept parte fundamentală a triadei conceptuale strategice a politicii externe românești.

La fel de important, elementele menționate își au originea într-o repivotare a poziției administrației americane față de Europa, o prioritizare a Europei Centrale și de Est în detrimentul Occidentului.

Administrația lui Donald Trump, președintele american care i-a primit la Casa Albă pe președintele României și pe președintele Poloniei de tot atâtea ori cât a primit-o și pe Angela Merkel și de mai multe ori decât pe orice alt lider din Europa, a vorbit în multiple dăți despre pregătirea pentru o nouă competiție geopolitică cu Rusia și cu China, inclusiv în fief-ul aliaților central și est-europeni, este sarcina principală a politicii externe americane și a avertizat împotriva arsenalului Moscovei și Beijing-ului, de la agresivitate militară și tactici de manipulare, corupție și propagandă în cazul Rusiei la o ”diplomație a datoriei și a investițiilor” în cazul Chinei, exemple recente fiind inaugurarea în Serbia a primei autostrăzi construită de chinezi în Europa sau licitația companiei rusești Rosatom pentru a construi centrala nucleară de la Belene, Bulgaria.

La începutul anului, secretarul de Stat american Mike Pompeo efectua primul său turneu diplomatic în regiunea Europei Centrale și de Est, cuprinzând prima vizită a unui șef al diplomației americane la Budapesta după opt ani, o vizită la Bratislava și un program intens în Polonia, acolo unde a inaugurat alături de omologul său ”Procesul Varșovia”, o inițiativă bilaterală de tip conferință la nivel înalt pentru promovarea păcii și securității în… Orientul Mijlociu, o regiune în care, în mod tradițional, Statele Unite conlucrau îndeaproape cu puterile occidentale, nucleul franco-german și aliatul britanic, aflat în curs de părăsire a blocului european. Tot Varșovia este singura capitală din Europa de Est vizitată de președintele american Donald Trump, în iulie 2017, iar la 1 septembrie 2019 va merge pentru a doua oară în capitala Poloniei, tot atâtea vizite efectuând liderul SUA până acum și la Londra și Paris, nu și în Germania.

Vizita la Budapesta, ”capitala din regiune prietenă Rusiei”, a adăugat un nou gest oficial la ceea Statele Unite au conștientizat tot mai mult în ultimii doi ani, iar administrația Trump și-a asumat ca reparație pe linie de politică externă: prezența americană mai anemică din regiune, refăcută parțial post-Crimeea, a permis Moscovei ”să adâncească disensiunile” între Europa și SUA și i-au făcut pe mulți aliați europeni să fie ”permeabili” intereselor Rusiei și Chinei în regiune. Vizita lui Pompeo în regiune a favorizat ridicarea nivelului de contact politic între administrația americană și partenerii est-europeni, Trump primindu-i la Casa Albă pe premierii Ungariei, Cehiei sau Slovaciei și, din nou, pe președintele Poloniei.

Inclusiv materialul publicat de Washington Post în ajunul întâlnirii dintre președinții Statelor Unite și România – Lista oaspeților lui Trump la Casa Albă favorizează Bucureștiul și Varșovia în detrimentul Parisului și Berlinului – este înscris în aceeași logică și reprezintă o recapitulare a unei dinamici tot mai mult observată în Europa Centrală și de Est, anume plasarea președinților României și Poloniei în top-ul liderilor europeni, chiar și ai lumii, care au efectuat printre cele mai multe vizite la Casa Albă în mandatul lui Donald Trump.

Vizita lui Klaus Iohannis a adâncit contrastul sesizat și de jurnaliștii de la Washington Post, anume că Donald Trump nu s-a întâlnit anul acesta cu Angela Merkel sau Emmanuel Macron sub auspiciile unei vizite bilaterale. Ea a reprezentat pentru Donald Trump și ultima întrevedere cu un lider internațional înainte de summitul G7 din Franța, grup care a funcționat aproape cinci decenii ca o expresie a ordinii internaționale de inspirație occidentală, dar care în ultimii trei ani a fost prins în siajul disputelor între administrația americană și partenerii europeni.

Două dintre cele mai recente astfel de dispute – creșterea dependenței energetice a Europei față de Rusia prin intermediul Nord Stream 2 și riscurile potențiale ale unei cooperări sino-europene în dezvoltarea infrastructurii 5G – reprezintă forma rafinată a atacurilor de campanie electorală cu care Donald Trump a stârnit îngrijorări în Europa sub forma afirmațiilor că ”europenii trebuie să-și plătească contribuția corectă”.

Potențialul parteneriat al Germaniei cu gigantul chinez Huawei pentru implementarea tehnologiei 5G, descris ca un risc de securitate în privința comunicării militare aliate și de fostul comandant al trupelor NATO, a fost la originea unor avertismente făcute la Berlin de șeful diplomației americane, Mike Pompeo transmițându-i Angelei Merkel și omologului său că există riscul ca SUA să și schimbe comportamentul față de aliatul german.

Anterior, însă, tot relațiile dintre Statele Unite și Germania au fost cele afectate și în ce privește arhitectura de securitate energetică în Europa, periclitată de parteneriatul ruso-german în construcția gazoductului Nord Stream 2, o nouă conductă care va lega Rusia de Europa prin Germania și care va ridica nivelul de import de gaz din Rusia la peste 40%. Astfel, reproșurile lui Donald Trump la adresa Germaniei, în particular, și a occidentalilor, în general, vizează următoarea stare de fapt: Statele Unite contribuie financiar și logistic la securitatea euro-atlantică pusă în pericol de noua încordare a forței militare a Rusiei, țară aflată sub incidența sancțiunilor europene, dar cu care marile puteri europene continuă să încheie înțelegeri cu implicații strategice. Numai simpla rememorare a dezacordurilor dintre Trump și Merkel de la summitul NATO, care au avut la origine acest aspect, dovedește cât de adânci sunt temerile unei rupturi transatlantice pe axa Washington – Occident.

În acest sens, Declarația Comună prezidențială dintre liderii român și american nu este nici întâmplătoare și nici o simplă înșiruire a unei imagini de ansamblu. Un detaliu mai puțin observat din timpul întâlnirii de la Casa Albă este că din delegația gazdă a făcut parte și ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, un emisar diplomatic care a înțeles pe deplin rolul României, în calitate de președinție a Consiliului, în adoptarea directivei europene a gazelor naturale, negocieri în urma cărora, alături de Polonia și împotriva Germaniei, a fost găsită o formulă de compromis care întărește normele europene în materie. Deși directiva nu blochează proiectul Nord Stream 2, ea se asigură că țările terțe precum Rusia nu pot ocoli legislația UE.

Și din acest motiv, în comunicatul dat publicității de Casa Albă pentru a celebra Parteneriatul Strategic cu România, este cuprinsă formula ”România s-a opus Nord Stream 2 și altor proiecte de conducte care cresc dependența Europei față de Rusia”. Aceeași rațiune stă și la baza includerii Inițiativei celor Trei Mări în același comunicat, platformă a cărei componentă energetică a fost accentuată în cadrul Summitului I3M de la București, unde a participat și secretarul american al Energiei.

Dinamica de mai sus reprezintă peisajul general complicat în care au fost nuanțate și asumate cele două elemente cu caracter de noutate din Declarația Comună de la Casa Albă. Pe linie bilaterală, ele și-au găsit și două răspunsuri. În domeniul energiei este punerea, în premieră, a semnului egal între securitate energetică și securitate națională, urmată de următoarea frază cheie: ”Resursele de gaze naturale din România au potențialul de a crește prosperitatea statelor noastre, precum și de a întări securitatea energetică a Europei. România și Statele Unite vor analiza modalități de îmbunătățire a climatului investițional în domeniul energiei în beneficiul ambelor țări”.

Poziționarea față de dezvoltarea tehnologiei 5G, consemnată și printr-un memorandum de înțelegere semnat la Washington, poate fi un model pe baza căruia infrastructura noii rețele de internet și conectivitate poate fi construită în Europa Centrală și de Est.

Relația României cu Statele Unite a atins, fără doar și poate, o nouă bornă. Triada conceptuală strategică a politicii externe românești rămâne indubitabil formată din parteneriatul cu SUA și apartenența la Uniunea Europeană și la NATO, Relațiile Statelor Unite cu aliații din regiune sunt privite cu mai mult potențial dinspre Washington decât cele cu mari aliați occidentali. Relațiile europenilor cu SUA, Rusia sau China sunt mai degrabă o sursă de tensiune în interiorul UE, decât generatoare de o abordare parcimonioasă. În fond, până și cele mai sigure ape strategice se dovedesc dificil de navigat.

 

Robert Lupițu este redactor-șef, specialist în relații internaționale, jurnalist în afaceri europene și doctorand în domeniul reasigurării strategice a NATO. Robert este laureat al concursului ”Reporter și Blogger European” la categoria Editorial și co-autor al volumelor ”România transatlantică” și ”100 de pași pentru o cetățenie europeană activă”. Face parte din Global Shapers Community, o inițiativă World Economic Forum, și este Young Strategic Leader în cadrul inițiativelor The Aspen Institute. Din 2019, Robert este membru al programului #TT27 Leadership Academy organizat de European Political Strategy Center, think tank-ul Comisiei Europene.

EDITORIALE

SUA se pregătesc să mute militari americani din Germania în Polonia. Urmează România?

Published

on

© NATO/ Flickr

Vizita la Washington a președintelui polonez a fost prezentată drept un moment strategic definitoriu pentru viitorul relației transatlantice și pentru intențiile Statelor Unite față de securitatea și apărarea Europei. Oportunitatea suplimentării numărului de forțe militare americane pe teritoriul Poloniei, în urma dislocării lor din Germania, a fost tema centrală a unei deplasări oficiale îmbrăcată în fast politic și în logica electorală a proximelor alegeri prezidențiale din Polonia, care se desfășoară duminică și în cadrul cărora Andrzej Duda candidează pentru un al doilea mandat.

Cooperarea dintre SUA și Polonia este cât se poate de solidă, intensificată mult în mandatul actual al administrațiilor americană și polonă. Donald Trump și Andrzej Duda s-au întâlnit de cinci ori în ultimii trei ani, președintele polonez a fost primit de trei ori la Casa Albă, iar una dintre puținele capitale europene vizitate de președintele american a fost Varșovia. La nivel de discurs, amabilitățile la nivel înalt ale acestei sunt de necontestat: Polonia este un aliat transatlantic major în Europa, care a intrat de curând în programul Visa Waiver, care cumpără armament american, Varșovia fiind privită drept lider al Inițiativei celor Trei Mări și un stâlp politic în cooperarea energetică pe care Washington-ul și-o dorește în regiune pentru a slăbi influența Rusiei. Cu toate acestea, substanța acestei vizite nu s-a manifestat pe loc. Nu a fost anunțat niciun plan concret de relocare a unei părți din contingentul militar american aflat în Germania, altul decât că SUA vor transfera soldați în Polonia și că Varșovia va suporta costurile acestor reașezări.

Intenția manifestată de președintele american Donald Trump de a retrage 9.500 de soldați din contingentul militar american amplasat în Germania, generând o reducere la 25.000 a totalului de efective militare SUA de pe teritoriul acestui aliat, a suscitat o nouă dezbatere transatlantică. Vorbim, în primul rând, despre o dorință a președintelui american de a continua să sancționeze faptul că Germania nu își respectă angajamentele financiare în privința bugetului apărării, bugetul militar al Berlinului fiind în continuare sub cota 2% din PIB. Avem, în al doilea rând, o abordare din partea SUA de a disloca prezența sa militară în alte zone, îndeosebi Asia. În al treilea rând, și poate cel mai important pentru noi, avem premisele ca o parte însemnată din acest contingent să fie redistribuit în partea estică a Alianței Nord-Atlantice.

O frază dintre cele rostite de Donald Trump la conferința comună de presă cu Andrzej Duda este importantă în acest sens: “Ne vom reduce forţele din Germania. Unele vor reveni acasă, altele vor merge în alte locuri, iar Polonia va fi unul din locurile acestea din Europa”.

Aici intervine oportunitatea României. Principalii aliați în regiune ai Statelor Unite sunt Polonia și România, ca poli regionali în dimensiunile nordică, respectivă sudică ale flancului estic. Ambele țări au deja o tradiție în a găzdui forțe militare americane și fac parte din clubul ad hoc creat de SUA la summitul NATO de la Londra – “The two percenters/ Cei care alocă 2%” – sub forma unei reuniuni între președintele SUA și liderii țărilor care alocă minim 2% din PIB pentru apărare. De asemenea, România găzduiește prezență militară americană la sistemul antirachetă al NATO de la Deveselu, la Baza Aeriană Mihail Kogălniceanu, la Baza Aeriană Câmpia Turzii, precum și la structurile NATO de pe teritoriul țării noastre, iar o parte însemnată din achizițiile de modernizare a arsenalului militar al țării – rachete Patriot sau HIMARS – sunt cumpărate de la SUA.

Decuplându-ne de cheia electorală a întâlnirii dintre Trump și Duda, reuniune care a urmat anunțului președintelui SUA de a reduce cu aproximativ 30% efectivele militare americane din Germania, România trebuie să continue să pregătească cu minuțiozitate strategică o relocare a unui număr semnificativ de militari SUA din Germania în țara noastră și, implicit, în regiunea Mării Negre.

România a făcut deja pași concreți în această direcție, iar cel puțin cinci aspecte sunt importante în această ecuație.

1. Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 concepută de președintele Klaus Iohannis și care își urmează cursul aprobărilor în Parlament, afirmă că pre-eminența SUA în fața Chinei la nivelul sistemului internațional de putere este un element cheie pentru interesul național al României, definește Rusia ca principală amenințare și statuează drept obiectiv important creșterea prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul țării noastre.

2. Ministerul Apărării Naţionale a cerut luna trecută încuviinţarea Parlamentului pentru a lansa procedurile de achiziţie necesare extinderii, upgradării şi modernizării infrastructurii Bazei aeriene Mihail Kogălniceanu, o investiție care este estimată la peste 2 miliarde euro, prin care baza va putea găzdui 10.000 de militari aliaţi și va deveni cea mai mare bază militară a NATO din Europa de Est. Anterior, detaliile extinderii acestei baze importante pentru poziția geostrategică a României au fost discutate de ministrul apărării naționale cu omologul său american și cu locţiitorul preşedintelui Comitetului Întrunit al şefilor Statelor Majore ale Armatei SUA. De asemenea, anul trecut, Comitetul Executiv Româno-American a discutat despre planurile de extindere a bazelor aeriene de la Mihail Kogălniceanu şi Câmpia Turzii. În același context, secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, argumenta zilele trecute într-o videoconferință cu jurnaliști români că baza de la Kogălniceanu este ideal plasată geografic şi strategic pentru elemente expediționale și pentru proiecția militară a SUA în Orientul Mijlociu și în alte zone.

3. România se află în curs de înființare a Corpului Multinațional de Divizie Sud-Est de la Sibiu, o nouă structură de comandă NATO ce va funcționa în țara noastră și care a fost aprobată ca propunere din partea României în anul 2018, atunci când NATO a adoptat cel mai mare plan de reîntărire a apărării colective “Readiness Initiative”, prin intermediul căruia 30 de escadrile aeriene, 30 de nave de lupte și 30 de brigăzi mecanizate pot fi desfășurate în maxim 30 de zile oriunde este nevoie pe teritoriul Alianței.

4. Un raport recent al think tank-ului american CEPA arată că România este centrul de greutate al posturii NATO de descurajare regională pe flancul estic și are nevoie consolidări militare semnificative prin îmbunătățirea infrastructurii rutiere și feroviare și completarea arhitecturii regionale de comandă și control aliat.

5. Declarația adoptată de președinții Donald Trump și Klaus Iohannis în cadrul întâlnirii lor din august 2019 evocă palierul cooperării militare, în vreme ce două rezoluții adoptate recent de Senatul SUA și de Camera Reprezentanților pentru a marca 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice încurajează Guvernul Statelor Unite să facă în continuare demersuri pentru a determina o prezență crescută a NATO în România, adaptată la evoluția amenințărilor din regiunea Mării Negre.

Continue Reading

EDITORIALE

Capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene și cum o evităm înainte de a fi prea târziu

Published

on

© EC - Audiovisual Service

Conceptul autonomiei strategice a Uniunii Europene a revenit pe orbita politică a mediului decizional european în urmă cu patru ani, o dată cu adoptarea Strategiei Globale a Uniunii Europene, un document a cărui lansare a coincis cu referendumul privind Brexit și, câteva luni mai târziu, cu alegerea lui Donald Trump la Casa Albă.

Consemnată ca ambiție în materie de apărare și securitate europeană, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost o temă în vogă și în alte două instanțe: finalul anilor 1990 după războaiele din Balcani și invazia din Irak în anul 2003. Ambele momente au avut ca efect direct alterarea relației transatlantice.

Mai întâi, autonomia strategică europeană și-a găsit locul în Declarația de la Saint Malo din 1998, semnată de președintele francez Jacques Chirac și prim-ministrul britanic Tony Blair, document cunoscut pentru faptul că a enunțat ambiția creării unei politici de securitate și apărare comune, care să includă și o forță militară europeană capabilă și autonomă.

Efectul răsunător al acestei ambiții a venit de la celălalt capăt al Atlanticului de Nord sub forma unui avertisment asumat de secretarul de stat al SUA de la acea vreme, Madeleine Albright, care a formulat teza celor “3D”: autonomia militară europeană nu trebuie să producă decuplarea de NATO, duplicarea acțiunilor euro-atlantice și discriminarea țărilor europene care nu fac parte din Uniunea Europeană, dar sunt state membre al Alianței Nord-Atlantice.

În 2003, când Germania și Franța s-au opus invaziei militare a SUA în Irak, relațiile transatlantice au cunoscut un nou moment febril, aspect consemnat și de unul dintre cei mai influenți diplomați germani și europeni, Wolfgang Ischinger, la acea vreme ambasadorul Germaniei la Washington. Și acest moment a incitat dezbaterea despre o autonomie strategică europeană.

Până la izbucnirea pandemiei cu noul coronavirus, autonomia strategică a Uniunii Europene a fost definită în marea sa parte drept un concept de operare cu ambițiile europene în materie de apărare, deși principalele crize de securitate care s-au manifestat în vecinătatea Uniunii Europene ultimul deceniu – anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia, noua postură militară și nucleară a Federației Ruse sau războiul din Siria – și-au găsit răspunsuri și acțiuni descurajatoare cu sprijinul NATO și al SUA. Conceptul a fost ranforsat în multiple rânduri de președintele francez Emmanuel Macron, un aspirant al suveranității europene, al unei Europe care își ia destinul în propriile mâini (o frază preluată de la Angela Merkel și afirmată ca efect al instalării lui Donald Trump la Casa Albă) și cu predilecție către independența strategică europeană (o sintagmă asumată și de ministrul de Externe al Germaniei în zorii viitoarei președinții germane a Consiliului UE).

Auto-poziționată drept o Comisie geopolitică, Comisia Europeană condusă de Ursula von der Leyen a construit o arhitectură interesantă în subordinea comisarului european din partea Franței, Thierry Breton, adunând sub umbrela domeniului de piață internă obiectivele revigorării industriale europene, inclusiv a industriei apărării și dezvoltarea unei politici spațiale a UE.

Pandemia COVID-19 a adus însă noi sensuri ideii de autonomie strategică europeană. Unele chiar necesare, precum reducerea dependenței excesive de liniile de producție care compun un lanț de aprovizionare cu valoare strategică și care provin din state terțe ce nu împărtășesc de cele mai multe ori aceleași valori occidentale. Pe scurt, atitudinea cu care China a gestionat această pandemie – de la izbucnirea ei, la blocarea accesului la informații prin lipsa de transparență și la instrumentalizarea acestei crize izbucnite și în Europa prin promovarea unei “imagini de donator global” combinate cu acțiuni de dezinformare, cenzură și presiuni diplomatice la UE – a venit ca un “late warning” pentru Europa. Din această perspectivă, discuțiile despre autonomie strategică în domenii critice precum sănătatea sau dimensiunea industrială europeană sunt fundamentale. Relocarea/ repatrierea și desfacerea procesului global de producție pentru a preveni, în primul rând, monopolul în domenii vitale sunt o pre-condiție pentru atingerea autonomiei strategice.

În paralel, relația transatlantică și-a urmat traseul deteriorant, cu mici excepții care țin de legătura tot mai puternică și mai vizibilă între SUA și Europa de Est (a se vedea Inițiativa celor Trei Mări) și de consolidarea NATO. Jumătatea occidentală europeană, cu o tradiție mai veche în relația transatlantică decât partea răsăriteană din interiorul UE, alimentează conversația privind autonomia strategică europeană cu un dublu profil de comunicare: analitic și politic.

Analitic, președintele Franței, ministrul de externe al Germaniei sau Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate oferă argumente și justificări pertinente conform cărora decizia administrației americane de a nu mai practica jocul multilateral global, de a nu mai acționa necondiționat ca jandarm ordinii internaționale postbelice, au accelerat destructurarea ordinii occidentale, creând un vid de putere. În fapt, aceasta este o ciocnire de viziuni teoretice în care Uniunea Europeană, fondată pe scheletul valorilor liberale postbelice și creată în spiritul multilateralismului și cooperării, nu asimilează noua viziune aplicată a Statelor Unite, care în ciuda compatibilității valorilor democratice cu partenerii europeni au declanșat, după instalarea administrației Trump, o reîntoarcere la principiile realismului politic, așa cum este statuat în Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017. Aceeași strategie subliniază că SUA își regândesc politicile din ultimele două decenii, ele urmând a se baza pe presupunerea că o confruntare a rivalilor și includerea lor în instituțiile internaționale și în comerțul global le-ar transforma în actori benigni și parteneri de încredere.

Politic însă, prin invocarea autonomiei strategice europene sau a libertății de acțiune în Europa, utilizând ca raționament noua abordare de la Washington și livrând acest argument în același pachet cu atitudinea de “competitor strategic” din partea Chinei, Uniunea Europeană riscă să alunece într-o capcană de proporții istorice. O capcană care poate transforma ideea autonomiei strategice europene într-o vulnerabilitate.

Anterior acestui articol, proiectam capcana autonomiei strategice a Uniunii Europene sub forma principalei temeri pe care acest concept a determinat-o încă de la apariție, anume o consolidare a pilonului european al apărării în urma căreia o anumită generație politică ar putea decide decuplarea din perspectivă militară și de securitate de SUA.

O Europă suverană și autonomă din punct de vedere strategic este văzută însă diferit în funcție de capitalele europene unde pui întrebarea sau soliciți o definiție. Autonomia strategică în virtutea asigurării unei reziliențe sporite la orice fel de crize, inclusiv pandemice, este o exigență legitimă. Autonomia strategică în privința apărării europene, de pildă, trebuie realizată numai în deplină complementaritate cu NATO, iar în întreaga sa accepțiune trebuie să evite o decuplare majoră în relația transatlantică.

În linia acestei dezbateri intră și afirmațiile șefului diplomației europene, Josep Borrell, privind presiunea la care poate fi supusă Uniunea Europeană pentru a alege o tabără între SUA și China, pe fondul “sfârșitului sistemului global condus de SUA” și zorilor “secolului asiatic”.

Opțiunea exprimată de înaltul diplomat european, sub auspiciile unei reuniuni virtuale a diplomației germane, este reprobabilă, mai ales din pricina funcției de reprezentare care articulează această poziție. În primul rând, ea creditează ideea unui Război Rece între China și SUA pe care Beijingul încearcă să o promoveze pentru a provoca Statele Unite și pentru a-i contesta poziția globală. În al doilea rând, faptul că un important lider UE își pune întrebarea ce tabără ar trebui să aleagă Europa într-o competiție globală între SUA, aliatul tradițional care a contribuit decisiv la reconstrucția Europei postbelice și care a facilitat unificarea Vestului cu Estul prin câștigarea Războiului Rece, și China, pe care înseși documentele europene o definesc ca “rival sistemic și competitor strategic”, diluează ambiția de autonomie strategică, proiectează o gândire de actor secundar cu ambiții reduse și alterează relația transatlantică. În al treilea rând, viziunea șefului diplomației europene nu este împărtășită în aceeași formă și nici în aceeași intensitate de statele membre care compun Uniunea Europeană.

Declarațiile lui Josep Borrell pot avea o gravitate similară pentru relația transatlantică precum “moartea cerebrală a NATO” invocată de Emmanuel Macron. Ele reprezintă o falsă dilemă și o întreținere artificială a unei teme care transformă discuția despre autonomia strategică europeană în vulnerabilitatea strategică europeană. Presiunea pe care șeful diplomației europene o evocă este întocmai această capcană, iar aceasta trebuie epuizată rapid din spațiul ideilor politice occidentale.

Presiunea de a alege o tabără este inexistentă, deopotrivă analitic și politic. În sensul teoretic al relațiilor internaționale, o astfel de presiune se resimte numai atunci când o amenințare din partea ambelor blocuri care încearcă să modeleze sistemul internațional. Și, pe cale de consecință, manifești un comportament de balansare, pentru refacerea balanței de putere, sau un comportament de aliniere, prin care te lipești de actorul care contestă ordinea și urmărește să își satisfacă pretențiile hegemonice.

Statele Unite au împins starea relațiilor internaționale într-o nouă eră a competiției strategice și a luptei pentru balanța de putere pentru a stăvili ascensiunea Chinei, care a profitat de avantajele ordinii globale girate de SUA și de Europa, și pentru a evita un cuplaj Moscova – Beijing, în care două puteri mari, dar inferioare Statelor Unite, pot răsturna actorul dominant al relațiilor internaționale, mai ales că acesta din urmă nu își poate sincroniza pașii cu aliatul său tradițional, Europa. Cine contestă ordinea globală bazată pe reguli? Din punct de vedere al valorilor pe care ea este bazată, această ordine este criticată și vulnerabilizată de Rusia și de China.

Din punct de vedere politic, administrația americană a desfășurat o serie de acțiuni – suspendarea înțelegerilor nucleare cu Rusia, suspendarea finanțării OMS pe fondul unor acuzații de mușamalizare a informațiilor furnizate de China privind pandemia – care au contestat repere ale ordinii internaționale din ultimii 70 de ani, însă în egală măsură, Statele Unite au cerut în dese rânduri aliaților europeni să se ralieze eforturilor de apărare a lumii occidentale, fie că facem referire la infrastructura 5G, la dependența energetică față de Rusia sau la strategiile de dezinformare împotriva Occidentului pe care atât Washington-ul, cât și toate capitalele UE, le experimentează.

Este drept că o tranziție către o nouă ordine globală are accente difuze. În ciuda tensiunilor politice pe care președintele american Donald Trump a ales să le alimenteze în raport cu partenerii europeni, angajamentul SUA pentru relația transatlantică nu a fost știrbit precum este pus la îndoială exclusiv pe fondul afirmațiilor excentrice ale liderului de la Casa Albă. Angajamentul american pentru securitatea europeană, dovedit și în ultimii trei ani, și pentru valorile transatlantice comun împărtășite – democrație, stat de drept, justiție, demnitate umană – trebuie să elimine orice dubiu și orice presiune precum cele expuse de șeful diplomației europene. Iar Josep Borrell, în calitate de Înalt Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, are datoria să valorifice rolul Uniunii Europene ca actor global pe baza Strategiei Globale care statuează, inter alia, un parteneriat transatlantic solid cu NATO și cu SUA.

Autonomia strategică a Uniunii Europene are, în continuare, nevoie de o definire și de un câmp clar de acțiune. Autonomia strategică occidentală, deopotrivă europeană și euro-atlantică, construită pe lecțiile învățate în urma acestei pandemii ar trebui să fie un punct central al dezbaterii transatlantice pentru ca tranziția către o nouă ordine globală să nu altereze nici securitatea euro-atlantică și nici unitatea europeană. Însă o autonomie strategică europeană construită pe aceleași valori comune pe care este fondată și relația transatlantică, dar fără o relație solidă cu SUA, riscă să transforme Europa într-un muzeu istoric căruia îi treci pragul doar pentru a revizita principiile relațiilor internaționale.

Continue Reading

EDITORIALE

Editorial. Președintele CoR Apostolos Tzitzikostas, mesaj de Ziua Europei: “Viitorul și redresarea UE depind de regiunile, orașele și satele sale”

Published

on

© EPP CoR/ Twitter

de Apostolos Tzitzikostas, președintele Comitetului European al Regiunilor

Pandemia de COVID-19 pune la grea încercare Uniunea Europeană, dar ne și reamintește cât de legați suntem unii de alții. Ea a obligat toate nivelurile de guvernanță – instituțiile UE, guvernele naționale, administrațiile regionale, orașele, satele – să colaboreze și a scos în evidență câtă încredere le acordăm miilor de primari, președinți de regiuni și consilieri pentru a ne proteja comunitățile. Trebuie să învățăm din această lecție, astfel încât să ne putem redresa, și să regândim actuala structură a guvernanței UE, în beneficiul viitorului nostru.

Ceea ce reiese limpede este că Europa bidimensională de acum – care gravitează în jurul Bruxelles-ului și a capitalelor naționale – și‑a demonstrat limitele, și că UE trebuie să treacă printr-o transformare fundamentală, conferind administrațiilor locale și regionale rolul de partener pe care îl merită cu prisosință, scrie Apostolos Tzitzikostas într-un editorial pentru CaleaEuropeană.ro ocazionat de Ziua Europei, celebrată în acest an la 70 de ani de la Declarația Schuman.

În ciuda disensiunilor existente, UE a mobilizat fonduri de o amploare fără precedent pentru combaterea șomajului, asigură stocuri de echipamente medicale și pune credite la dispoziția IMM‑urilor. Bineînțeles, Uniunea ar trebui să depună și mai multe eforturi și să adopte măsuri suplimentare în materie de prevenire, precum și măsuri bugetare și fiscale.

Mai ales în vremuri de criză, cetățenii vor să se simtă și să fie protejați. Ei își doresc să îi asculte pe reprezentanții care le sunt cel mai aproape și vorbesc în limba lor, să facă schimb de măsuri concrete și de informații reale. Cetățenii vor să afle cum și unde pot cumpăra măști; întreprinzătorii doresc să știe când își pot relua activitatea; lucrătorii vor să știe când pot reveni la locul de muncă, iar copiii când se pot întoarce la școală. Pacienții doresc să știe ce pot cumpăra în farmacii sau unde pot să apeleze la serviciul de sănătate cel mai adecvat.

Este clar că o guvernare centralizată nu poate răspunde tuturor provocărilor generate de o astfel de situație de urgență. Salvarea vieților omenești și a economiilor noastre este sinonimă cu sprijinirea tuturor autorităților locale și regionale. Contribuția acestora a fost, este și va fi esențială pentru stoparea pandemiei, garantarea serviciilor de bază și de sănătate, protejarea locurilor de muncă, sprijinirea IMM‑urilor și pregătirea terenului pentru refacerea economică și socială.

În prezent, avem nevoie de un plan european ambițios de redresare, care să îi ajute pe cei aflați în prima linie a acestei crize și care să răspundă nevoilor regiunilor, orașelor și satelor din întreaga Europă. Acesta va trebui să vină în sprijinul tuturor comunităților. Circumstanțele excepționale din prezent necesită măsuri și resurse excepționale. O modalitate de a finanța planurile de redresare a UE, despre care se discută pe larg, este de a mări capacitatea de investiții a bugetului UE până la 2 000 de miliarde EUR, prin creșterea plafonului contribuțiilor naționale, de la nivelul actual de1,2 % la 2 %. Acest lucru ar face disponibilă o sumă suplimentară de 1 000 de miliarde EUR sub formă de garanții, mobilizând mii de miliarde în sprijinul UE, al guvernelor naționale, al regiunilor și al orașelor.

De asemenea, ar revigora politica regională a UE – politica de coeziune –, care reduce inegalitățile și îmbunătățește reziliența regiunilor, orașelor și satelor pretutindeni în Europa. Se impune o solidaritate efectivă cu toți cei care au fost afectați de criză, care să meargă mână în mână cu responsabilitatea. Este nevoie ca toate nivelurile de guvernanță – european, național, regional și local – să rămână unite, în interesul cetățenilor noștri.

Toate noile măsuri și următorul buget pe termen lung al UE trebuie să țină seama de experiențele autorităților locale și regionale. Ele se vor dovedi indispensabile pentru reconstruirea economiilor noastre, pentru punerea în aplicare a tranziției ecologice și a inovării sociale, astfel încât niciun teritoriu și niciun cetățean să nu fie abandonat.

Prin urmare, fondul de redresare al UE trebuie să contribuie la abordarea nevoilor liderilor locali din Europa. El trebuie să instituie un mecanism european de urgență în materie de sănătate și să creeze un Centru de coordonare al UE pentru pandemie. Uniunea trebuie să acorde împrumuturi și subvenții directe, pentru a ajuta autoritățile locale și regionale să compenseze pierderile de venituri fiscale. Ea trebuie să accelereze digitalizarea serviciilor publice, să instituie un program de ajutor pentru IMM-uri și să elaboreze un plan de sprijinire a zonelor rurale.

Cooperarea în vederea refacerii după o calamitate nu este ceva nou pentru UE. La urma urmei, comunitatea europeană a națiunilor a apărut pentru a ne proteja de război, iar politica europeană s-a conturat în ritmul impus de statele-națiune. Acesta a fost un proces de sus în jos.

De data aceasta, democrația europeană își poate reveni mai repede prin adoptarea unei abordări inverse. Trebuie să construim comunități reziliente peste tot în Europa, arătând cât de puternică este cooperarea europeană. Un milion de politicieni aleși la nivel regional și local pe tot cuprinsul Europei oferă servicii vitale cetățenilor și comunităților lor. Constatăm că, atunci când votează în sate, în orașe, pentru parlamentele naționale și pentru Parlamentul European, cetățenii se pronunță în favoarea reînnoirii democrației. Liderii locali și regionali sunt esențiali pentru reînnoirea Uniunii Europene.

La 70 de ani de la punerea temeliilor Uniunii Europene în care trăim astăzi, administrațiile locale și regionale nu trebuie privite doar ca rădăcinile UE, ci și ca un pilon al acesteia. Dacă nu ar fi existat această criză, am fi petrecut ziua de 9 mai – Ziua Europei – în dezbateri despre viitorul UE. În schimb, iată-ne vorbind despre prezentul Uniunii, deoarece toți europenii au nevoie acum mai mult ca niciodată de Europa. Criza generată de COVID-19 nu reprezintă sfârșitul proiectului european, ci mai curând prilejul de a repune Europa pe baze noi. Pentru că noi toți suntem Europa!

Mulțumesc membrilor delegației României pentru implicarea în reprezentarea intereselor cetățenilor europeni în regiunile, orașele și localitățile pe care le conduc.

Robert Sorin NEGOIȚĂ – Primarul Sectorul 3 București

Adrian Ovidiu TEBAN – Primarul Orașului Cugir

Alin-Adrian NICA – Primarul Comunei Dudeștii Noi

Csaba BORBOLY – Președintele Consiliului Județean Harghita

Daniela CÎMPEAN – Președintele Consiliului Județean Sibiu

Decebal FĂGĂDĂU – Primarul Municipiului Constanța

Emil BOC – Primarul Municipiului Cluj – Napoca

Emil DRĂGHICI – Primarul Comunei Vulcana-Băi

Gabriela Florica TULBURE – Primarul Orașului Seini

Ion PRIOTEASA – Președintele Consiliului Județean Dolj

Ionel ARSENE – Președintele Consiliului Județean Neamț

Mariana GÂJU – Primarul Comunei Cumpăna

Marius Horia TUTUIANU – Președintele Consiliului Județean Constanţa

Marius Ioan URSĂCIUC – Primarul Orașului Gura Humorului

Victor MORARU – Președintele Consiliului Județean Ialomiţa


Apostolos Tzitzikostas, guvernatorul regiunii Macedoniei Centrale din Grecia și membru al celui mai mare grup politic din CoR, grupul Partidului Popular European (PPE – CoR), a fost ales drept noul președinte al Comitetului European al Regiunilor la 12 februarie 2020. El este membru al CoR din anul 2007.


Nota redacției: Editorialul președintelui Comitetului European al Regiunilor a fost trimis pentru publicare către CaleaEuropeană.ro, iar viziunea exprimată reprezintă poziția autorului.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending