Europa comunică intens în aceste zile. Victoria lui Joe Biden la alegerile prezidențiale americane și perspectiva înlăturării din Biroul Oval a lui Donald Trump, întărită prin animozitățile fără perdea între liderul în exercițiu al SUA și aliații europeni, au stârnit un apetit puternic pentru inovație strategică în rândul liderilor Uniunii Europene, fie cei instituționali, fie cei ai guvernelor și statelor membre.
Privită asemenea stilului caracteristic al Europei, și anume diferit de la capitală la capitală, era Joe Biden la Casa Albă produce efecte înainte de a fi instalată. Schimburile de amabilități, scrisori și convorbiri telefonice între principalii lideri europeni, de la președintele Franței la cancelarul Germaniei, și președintele ales al SUA, arată o Europă dornică să ofere impuls, ritm și o nouă agilitate relației transatlantice, însă de pe partituri ușor diferite, oferind imaginea unei fisuri a cuplului franco-german în optica de relaționare cu aliatul transatlantic de peste Ocean.
Interviul acordat de președintele francez Emmanuel Macron pentru Le Grand Continent și intitulat sugestiv “Doctrina Macron” pentru a exprima mai impunător ambițiile liderului de la Elysee expuse în celebrul său discurs de la Sorbona din septembrie 2017 a avut rolul de a calibra poziția acestuia în câmpul relațiilor transatlantice și în egală măsură de a o reconfirma.
Calibrarea evocată ține de faptul că atât Emmanuel Macron, cât și Donald Trump și-au preluat mandatele prezidențiale aproape concomitent, cu un decalaj de câteva luni, reuniunea liderilor NATO din mai 2017 fiind, în acest sens, prima înfățișare între Trump și Europa, dar și între cei doi președinți. În acest răstimp, Macron a fost singurul lider vest-european din UE care a avut o relație cordială cu Donald Trump, ambii făcând schimb de vizite de stat, cu Trump participând la parada națională de Ziua Franței și cu Macron adresându-se Congresului SUA. Mai mult, după un summit G7 tensionat în Canada, în anul 2018, pe fondul tensiunilor crescânde între SUA și ceilalți parteneri democratici, summitul G7 din 2019, găzduit de președintele francez, era pre-configurat în incertitudine pe fondul acelorași tensiuni. În schimb, imaginea de final, cu Emmanuel Macron predându-i ștafeta președinției G7 lui Donald Trump, a pus capăt unui summit în care liderul de la Casa Albă nu a incitat spiritele și coliziunea politică cu aliații din G7. Plasată deasupra acestei relaționări “de la egal la egal”, între doi președinți, a stat și proiecția liderului american că Uniunea Europeană este un dușman și că Germania este țapul ispășitor pentru relațiile comerciale dezavantajoase cu Europa și pentru nerespectarea burden sharing-ului de 2% în cadrul NATO, motive pentru care Germania a fost vizată de multe decizii ale administrației americane (sancțiuni pentru Nord Stream 2, retragere parțială de trupe). În acest sens, calibrarea lui Macron are legătură cu prospecțiunile viitoare. Președintele francez, care mai are un an și jumătate până la încheierea acestui mandat, își dorește să fie principalul interlocutor din Uniunea Europeană în relația cu Washington-ul, iar acest statut îi poate fi amenințat având în vedere relațiile apropiate între Washington și Berlin în era Obama, când Joe Biden era vicepreședinte, inclusiv sub aspectul relațiilor personale cu Angela Merkel, ultimul lider european cu care Barack Obama s-a întâlnit înainte de finalul mandatului său, predându-i simbolic ștafeta leadership-ului transatlantic.
Reconfirmarea poziției lui Macron transcende alura politică personală și vizează direct Europa. Prin dezambiguizarea conceptului de suveranitate europeană și transpunerea sa mai curând înspre calea “autonomiei strategice a UE” și cu țintă directă în obținerea independenței strategice, președintele francez amplifică dezbaterea pe care europenii o poartă înainte de a se angaja cu noua administrație americană. Fără echivoc, administrația Biden se așteaptă ca Uniunea Europeană și aliații europeni să ridice ștacheta asumărilor în termeni de contribuții militare, financiare, resurse și soluții în spiritul alianței transatlantice, însă aceasta nu va împinge Europa spre o decuplare de SUA, idee care a activat astfel de profeți în această eră vremelnică Donald Trump. Fără îndoială, Emmanuel Macron este unul dintre cei lideri care cred în Europa și în unitatea ei și a cărui ambiție poate servi drept forță motrice pentru o Europă mai autonomă și mai puternică, însă tocmai această insistență riscă să-l decalibreze pe președintele francez.
Peste acest interviu s-a așezat și formula îndrăzneață cu care au operat miniștrii de externe francez și german, Jean-Yves Le Drian și Heiko Maas, într-un editorial trilingv la Paris, Berlin și Washington și în care numele de cod “New Deal” pe arena transatlantic ține ca argument pentru multiplii de “re”: resetare, refacere, reparare, relansare.
Cu un ton mult mai moderat și mai echilibrat, cei doi șefi ai diplomațiilor franceză și germană nu au eludat ideea autonomiei strategice europene, dar au pus accentul pe căile de colaborare în raport cu “rivalul sistemic” numit China, cu Iranul și cu alte regiuni complicate ale lumii, cu schimbările climatice sau cu reformarea Organizației Mondiale a Sănătății. Apelul este, într-un fel, o completare a îndemnului formulat de șeful diplomației europene, Josep Borrell, de repornire a “motorului” transatlantic sau pledoariei Ursulei von der Leyen ca alianța transatlantică să devină coloana vertebrală a unei noi alianțe globale.
În timp ce Jean-Yves Le Drian, fost ministru al apărării în timpul președinției lui Francois Hollande, este un apropiat al lui Emmanuel Macron, social-democratul german Heiko Maas s-a remarcat prin poziții critice la adresa lui Donald Trump, în timpul căruia SUA au renunțat la poziția de “jandarm al lumii”, dar și prin întreținerea unei dezbateri strategice în Germania cu privire la umbrela de securitate nucleară furnizată de SUA și care își găsește susținători în rândul Uniunii Creștin-Democrate a cancelarului Angela Merkel și a ministrului apărării Annegret Kramp-Karrenbauer.
Aici intervine echilibristica Germaniei, țara care asigură președinția Consiliului Uniunii Europene. Claritatea și predictibilitatea strategică din gândirea politică a Angelei Merkel precedă momentul alegerii lui Joe Biden în funcția de președinte al SUA. În zorii preluării președinției Consiliului UE, cancelarul Merkel a respins o autonomie strategică a UE în detrimentul NATO, îndemnându-i pe liderii din UE să opereze cu o imagine globală care arată clar motive convingătoare că europenii trebuie să rămână implicați în cadrul comunității de apărare transatlantice. Este un mesaj pe care Angela Merkel și creștin-democrații germani îl susțin cu asiduitate
Această buclă de aserțiuni cu veleități strategice din partea liderilor vest-europeni se închide de unde a început: Doctrina Macron.
În expunerile sale din interviul pentru Le Grand Continent, președintele francez a găsit răgazul necesar să își exprime dezacordul față de poziția ministrului apărării german Annegret Kramp-Karrenbauer, care în ajunul alegerilor prezidențiale americane a făcut un apel pentru susținerea relațiilor transatlantice, vorbind despre “nevoia strategică copleșitoare” pentru o puternică cooperare transatlantică și susținând că Europa rămâne dependentă de protecția militară americană.
Ceea ce Macron a utilizat ca element pentru a-și ranforsa chemarea pentru independența europeană “pentru noi înșine”, a primit replică din partea ministrului apărării german. Pe scurt, ideea autonomiei strategice a UE merge prea departe dacă încurajează iluzia că putem garanta securitatea Europei fără NATO și SUA.
Aceste fricțiuni denotă nevoia unei clarificări în interiorul Uniunii Europene cu privire la o asumare comună a definiției privind o autonomie strategică, altminteri va funcționa ca retorică și va eșua în faza implementării, lasând Europa între un apetit pentru putere și un apendice al puterilor.
În Noua Europă, estul Uniunii Europene și al NATO, perspectiva unei administrații Joe Biden este asumată distinct în funcție de capitală. Însă, dacă dăm la o parte retorica abrazivă a premierului Ungariei privind statul de drept sau jocul politic nediplomatic al premierului Sloveniei care nu a aflat că Donald Trump a pierdut alegerile, observăm cum destinul geopolitic, abundat de provocări, oferă și oportunități pentru România.
Indiferent de culoarea partizană a administrației de la Casa Albă, Parteneriatul Strategic cu România a progresat: lansat sub președintele democrat Bill Clinton, consolidat prin aderarea României la NATO în timpul președintelui republican Georghe W. Bush, asumat ca declarație comună prezidențială și dublat printr-un acord de amplasare a scutului antirachetă NATO pe teritoriul României în perioada președintelui democrat Barack Obama și întărit printr-o cooperare încrucișată politică, militară și economică sub președintele republican Donald Trump. Coincidența politică va determina ca aniversarea celor zece ani de la semnarea Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic să se petreacă sub administrația Joe Biden, care în 2011 era vicepreședintele SUA.
Acestea sunt elemente cunoscute și des repetate, însă ele sunt reperele prin care România este abilitată să contribuie fundamental la relansarea relațiilor transatlantice.
Un lucru nu s-a schimbat de la instalarea administrației Trump și va rămâne cu noi și sub administrația Biden: până și cele mai sigure ape strategice au devenit dificil de navigat, în timp ce oceanul geopolitic este sub cod de furtună.
Aceste realități reclamă gândire strategică, anticipare și acțiune politică pro-activă, iar ele sunt necesare pentru ca alianța transatlantică să redevină coloana vertebrală a ordinii internaționale.
