Connect with us

EDITORIALE

Dileme

Published

on

Suntem pe finalul celui de-al saselea an, perioada in care am experimentat stadiile unei crize care a lovit puternic in oameni. Si iata, ca dupa 6 ani apar noi riscuri, deficiente si ostacole in calea spre stabilitate si crestere.

Inca din iulie 2013, la summitul de la Berlin avem o pozitie comuna a statelor europene cu privire la somajul in randul tinerilor, ca fiind un obiectiv prioritar. La fel si in noiembrie 2013 la summitul de la Paris. Chiar si zilele trecute si summitul de la Milano s-a inchis fara a livra masuri concrete in eradicarea somajului, in special cel din randul tinerilor. Trei reuniuni soldate cu efect zero.

Potrivit Eurostat, 24.8 milioane de adulti (aproximativ 10.2% din totalul fortei de munca europene) au fost inregistrati ca someri in luna iulie a anului curent, in toate cele 28 de state membre UE. In zona euro, aproximativ 18.4 milioane de persoane au trecut de partea somerilor, in special cei din Grecia si Spania, care au inregistrat cele mai mari procente: 27.2% si respectiv 24.5%. Totodata, in cele doua state, rata somajului in randul tinerilor se mentine la fel de ridicata, atingand chiar 60%.

dobre adrian mariusPoate ca solutia nu sta in masuri tintite catre piata muncii daca, pe de alta parte economia este in cadere libera. Poate, ca a se construi pe un fundament instabil si insuficient consolidat nu duce la rezultate, ci din contra, favorizeaza criza si haosul.

Situatia economica, cu precadere in zona euro este in continuare supusa riscurilor severe. Directorul General al FMI, Cristine Lagarde a declarat recent ca: “Nu sugeram ca zona euro se indreapta spre o recesiune dar spunem ca exista riscuri serioase ca aceasta sa apara daca nimic nu este facut . Dar daca sunt adoptate masuri potrivite, daca tarile cu deficit si cele cu surplus fac ceea ce trebuie sa faca, este evitabila”.

De asemenea, destul de evaziva in explicatii, dar economistul sef al FMI Olivier Blanchard o completeaza subliniind ca zona euro ar putea deveni “problema principala” pentru economia mondiala daca riscurile de deflatie devin realitate in regiune.

Sa simplificam: problema principala a unei crize rezida in focarul ei. Sa devina zona euro un focar de criza si instabilitate economica? Posibil, dar nu probabil din punctul meu de vedere. Recesiune poate, dar haos economic in niciun caz.

Astfel ca, revin la gandurile mele de la inceputurile crizei si sustin inca o data – masurile de crestere economica trebuie sa fie prioritatea schemei de revigorare.

Totusi, trebuie mentionat ca intre timp se fac eforturi de finantare in diverse forme pentru reducerea somajului. Liderii UE au agreat la inceputul acestui an Schema de Garantii pentru Tinerii Europeni, care ajunge la 6 miliarde euro, pentru a combate somajul in randul tinerilor, fara a aveam rezultatele asteptate.

Banca Europeana pentru Investitii, impreuna cu Banca Mondiala si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare au investit in ultimii doi ani peste 33,6 miliarde euro in Europa Centrala si de Sud-Est, peste tinta de 30 miliarde de euro asumata in cadrul unui plan de actiune comun lansat in 2012. Prin acest plan au fost vizate imprumuturi, finatare prin capitaluri proprii si finantarea comertului pentru facilitarea integrarii regionale si a cresterii generate de exporturi, fondurile fiind menite sa sprijine reformele si investitiile in promovarea competitivitatii, crearea de noi locuri de munca si incluziunea sociala.

Sa ne lamurim. Finantarea este importanta dar NU cea mai importanta. Cheia rezolvarii situatiei este data de VIZIUNE.

Aceste doua exemple sunt masurile care alimenteaza o realitate la fel de dificila ca si pana acum. Necesitatea unei alternative viabile a intregului sistem este presiunea momentului si timpul pierdut nu poate fi recuperat decat prin eficienta unui nou sistem.

Raspunsul european la criza suverana din primavara lui 2010 a fost devastator. Initiativele ezitante de salvare nu au facut decat sa intensifice panica, in timp ce programele de austeritate impuse statelor debitoare nu au facut decat sa prabuseasca cresterea si au agravat in loc sa ajute la reducerea datoriei.

Insa corectarea acestor greseli necesita un efort pe termen lung. Pe termen scurt va duce la putina crestere sau nu va genera deloc cresterea si chiar va ingreuna recuperarea. Chiar si investitiile sensibile pe termen lung, precum extinderea surselor de energie regenerabila sau a infrastructurii europene de transport, vor tinde sa creeze locuri de munca doar pe termen mediu. Contributia unor asemenea programe pentru stabilizarea pe termen scurt in statele aflate in criza nu trebuie supraestimate.

Intrebarea centrala care apare acum vizeaza contururile unei noi strategii de crestere. Intrebarea specifica la care trebuie sa raspunda o politica structurala europeana este urmatoarea: in ce sectoare avem nevoie de un input care sa genereze un output mai mare?

In concluzie ce punem in locul austeritatii?

Un nou model de dezvoltare. Il vom numi ca fiind „politica bunastarii intra si intergenerationale”.

 
Autor: Adrian Marius Dobre, Secretar General Fundatia Europeana Titulescu, Secretar General al Fundatiei Institutul Social Democrat “Ovidiu Sincai”

 

 

 

.

EDITORIALE

Editorial. Președintele CoR Apostolos Tzitzikostas, mesaj de Ziua Europei: “Viitorul și redresarea UE depind de regiunile, orașele și satele sale”

Published

on

© EPP CoR/ Twitter

de Apostolos Tzitzikostas, președintele Comitetului European al Regiunilor

Pandemia de COVID-19 pune la grea încercare Uniunea Europeană, dar ne și reamintește cât de legați suntem unii de alții. Ea a obligat toate nivelurile de guvernanță – instituțiile UE, guvernele naționale, administrațiile regionale, orașele, satele – să colaboreze și a scos în evidență câtă încredere le acordăm miilor de primari, președinți de regiuni și consilieri pentru a ne proteja comunitățile. Trebuie să învățăm din această lecție, astfel încât să ne putem redresa, și să regândim actuala structură a guvernanței UE, în beneficiul viitorului nostru.

Ceea ce reiese limpede este că Europa bidimensională de acum – care gravitează în jurul Bruxelles-ului și a capitalelor naționale – și‑a demonstrat limitele, și că UE trebuie să treacă printr-o transformare fundamentală, conferind administrațiilor locale și regionale rolul de partener pe care îl merită cu prisosință, scrie Apostolos Tzitzikostas într-un editorial pentru CaleaEuropeană.ro ocazionat de Ziua Europei, celebrată în acest an la 70 de ani de la Declarația Schuman.

În ciuda disensiunilor existente, UE a mobilizat fonduri de o amploare fără precedent pentru combaterea șomajului, asigură stocuri de echipamente medicale și pune credite la dispoziția IMM‑urilor. Bineînțeles, Uniunea ar trebui să depună și mai multe eforturi și să adopte măsuri suplimentare în materie de prevenire, precum și măsuri bugetare și fiscale.

Mai ales în vremuri de criză, cetățenii vor să se simtă și să fie protejați. Ei își doresc să îi asculte pe reprezentanții care le sunt cel mai aproape și vorbesc în limba lor, să facă schimb de măsuri concrete și de informații reale. Cetățenii vor să afle cum și unde pot cumpăra măști; întreprinzătorii doresc să știe când își pot relua activitatea; lucrătorii vor să știe când pot reveni la locul de muncă, iar copiii când se pot întoarce la școală. Pacienții doresc să știe ce pot cumpăra în farmacii sau unde pot să apeleze la serviciul de sănătate cel mai adecvat.

Este clar că o guvernare centralizată nu poate răspunde tuturor provocărilor generate de o astfel de situație de urgență. Salvarea vieților omenești și a economiilor noastre este sinonimă cu sprijinirea tuturor autorităților locale și regionale. Contribuția acestora a fost, este și va fi esențială pentru stoparea pandemiei, garantarea serviciilor de bază și de sănătate, protejarea locurilor de muncă, sprijinirea IMM‑urilor și pregătirea terenului pentru refacerea economică și socială.

În prezent, avem nevoie de un plan european ambițios de redresare, care să îi ajute pe cei aflați în prima linie a acestei crize și care să răspundă nevoilor regiunilor, orașelor și satelor din întreaga Europă. Acesta va trebui să vină în sprijinul tuturor comunităților. Circumstanțele excepționale din prezent necesită măsuri și resurse excepționale. O modalitate de a finanța planurile de redresare a UE, despre care se discută pe larg, este de a mări capacitatea de investiții a bugetului UE până la 2 000 de miliarde EUR, prin creșterea plafonului contribuțiilor naționale, de la nivelul actual de1,2 % la 2 %. Acest lucru ar face disponibilă o sumă suplimentară de 1 000 de miliarde EUR sub formă de garanții, mobilizând mii de miliarde în sprijinul UE, al guvernelor naționale, al regiunilor și al orașelor.

De asemenea, ar revigora politica regională a UE – politica de coeziune –, care reduce inegalitățile și îmbunătățește reziliența regiunilor, orașelor și satelor pretutindeni în Europa. Se impune o solidaritate efectivă cu toți cei care au fost afectați de criză, care să meargă mână în mână cu responsabilitatea. Este nevoie ca toate nivelurile de guvernanță – european, național, regional și local – să rămână unite, în interesul cetățenilor noștri.

Toate noile măsuri și următorul buget pe termen lung al UE trebuie să țină seama de experiențele autorităților locale și regionale. Ele se vor dovedi indispensabile pentru reconstruirea economiilor noastre, pentru punerea în aplicare a tranziției ecologice și a inovării sociale, astfel încât niciun teritoriu și niciun cetățean să nu fie abandonat.

Prin urmare, fondul de redresare al UE trebuie să contribuie la abordarea nevoilor liderilor locali din Europa. El trebuie să instituie un mecanism european de urgență în materie de sănătate și să creeze un Centru de coordonare al UE pentru pandemie. Uniunea trebuie să acorde împrumuturi și subvenții directe, pentru a ajuta autoritățile locale și regionale să compenseze pierderile de venituri fiscale. Ea trebuie să accelereze digitalizarea serviciilor publice, să instituie un program de ajutor pentru IMM-uri și să elaboreze un plan de sprijinire a zonelor rurale.

Cooperarea în vederea refacerii după o calamitate nu este ceva nou pentru UE. La urma urmei, comunitatea europeană a națiunilor a apărut pentru a ne proteja de război, iar politica europeană s-a conturat în ritmul impus de statele-națiune. Acesta a fost un proces de sus în jos.

De data aceasta, democrația europeană își poate reveni mai repede prin adoptarea unei abordări inverse. Trebuie să construim comunități reziliente peste tot în Europa, arătând cât de puternică este cooperarea europeană. Un milion de politicieni aleși la nivel regional și local pe tot cuprinsul Europei oferă servicii vitale cetățenilor și comunităților lor. Constatăm că, atunci când votează în sate, în orașe, pentru parlamentele naționale și pentru Parlamentul European, cetățenii se pronunță în favoarea reînnoirii democrației. Liderii locali și regionali sunt esențiali pentru reînnoirea Uniunii Europene.

La 70 de ani de la punerea temeliilor Uniunii Europene în care trăim astăzi, administrațiile locale și regionale nu trebuie privite doar ca rădăcinile UE, ci și ca un pilon al acesteia. Dacă nu ar fi existat această criză, am fi petrecut ziua de 9 mai – Ziua Europei – în dezbateri despre viitorul UE. În schimb, iată-ne vorbind despre prezentul Uniunii, deoarece toți europenii au nevoie acum mai mult ca niciodată de Europa. Criza generată de COVID-19 nu reprezintă sfârșitul proiectului european, ci mai curând prilejul de a repune Europa pe baze noi. Pentru că noi toți suntem Europa!

Mulțumesc membrilor delegației României pentru implicarea în reprezentarea intereselor cetățenilor europeni în regiunile, orașele și localitățile pe care le conduc.

Robert Sorin NEGOIȚĂ – Primarul Sectorul 3 București

Adrian Ovidiu TEBAN – Primarul Orașului Cugir

Alin-Adrian NICA – Primarul Comunei Dudeștii Noi

Csaba BORBOLY – Președintele Consiliului Județean Harghita

Daniela CÎMPEAN – Președintele Consiliului Județean Sibiu

Decebal FĂGĂDĂU – Primarul Municipiului Constanța

Emil BOC – Primarul Municipiului Cluj – Napoca

Emil DRĂGHICI – Primarul Comunei Vulcana-Băi

Gabriela Florica TULBURE – Primarul Orașului Seini

Ion PRIOTEASA – Președintele Consiliului Județean Dolj

Ionel ARSENE – Președintele Consiliului Județean Neamț

Mariana GÂJU – Primarul Comunei Cumpăna

Marius Horia TUTUIANU – Președintele Consiliului Județean Constanţa

Marius Ioan URSĂCIUC – Primarul Orașului Gura Humorului

Victor MORARU – Președintele Consiliului Județean Ialomiţa


Apostolos Tzitzikostas, guvernatorul regiunii Macedoniei Centrale din Grecia și membru al celui mai mare grup politic din CoR, grupul Partidului Popular European (PPE – CoR), a fost ales drept noul președinte al Comitetului European al Regiunilor la 12 februarie 2020. El este membru al CoR din anul 2007.


Nota redacției: Editorialul președintelui Comitetului European al Regiunilor a fost trimis pentru publicare către CaleaEuropeană.ro, iar viziunea exprimată reprezintă poziția autorului.

Continue Reading

EDITORIALE

Iulian Chifu: Bătălia publică, subterană și ocultă pentru conducerea lumii de după COVID-19

Published

on

Analiză semnată de Iulian Chifu, președintele Centrului pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning și fost consilier prezidențial

Deși ne aflăm în plină criză de coronavirus, iar în unele state – inclusiv România – lucrurile nu au decolat în direcția unei explozii a numărului de cazuri, au început deja proiecțiile și analizele, dar și dezbaterile, confruntările și acțiunile pentru a planifica modul în care va arăta și cum va fi condusă lumea de după criza pandemică adusă de Covid-19. Cu toate dimensiunile purtării acestei dezbateri – publică, subterană și politică, în spatele ușilor închise, dar și în spațiile discrete și chiar oculte. Iar ieșirea pe scenă a marilor spirite analitice, a personalităților, foștilor politicieni și gânditori care asumă una sau alta din agende, una sau alta din variantele și opțiunile leadership-ului de mâine trădează lansarea competiției și partea vizibilă a icebergului acestei lupte încrâncenate care a pornit.

Agenda lumii de mâine: schimbare tectonică sau continuitate?

Pentru moment, o bază importantă de date lipsește încă pentru a vedea cum iese lumea din actuala criză și ce consecință are asupra multiplelor crize care decurg ca urmare a crizei de coronavirus: imagine și propagandă, sistemul de sănătate, criza economică, criza de guvernanță, criza de leadership, criza democrației. Nu știm încă pe deplin cât durează, cu ce consecințe, cât divide și cât adună omenirea actuala criză pandemică globală.

Dacă toate acestea sunt neclare, pe piață au apărut numeroase narațiuni competitive. Și nu mă refer la cele naționale, cu pledoarii pro-domo, pe care le propun deja unele națiuni care și-au făcut o obișnuință din a încerca să dirijeze dezbaterea prin instrumentarul lor centralizat, prin autocrație și populism, prin fuga după câștiguri de imagine ieftine, propagandă și război informațional, proiectat asupra tuturor celorlalte state ale lumii, în beneficiu propriu – Rusia și China sunt citate cel mai des în această criză. Ci mă refer strict la dezbaterea reală de idei. Cea fundamentală, cu opțiuni diverse, și ele trădând frământări și agende diverse.

Iar aici lucrurile se decantează mai lesne: prima și cea mai importantă dezbatere este cea despre drumul mai departe – globalizare versus naționalism, democrație versus autoritarism, care va fi învingătorul în planul imaginii și atractivității modelului, a eficienței în combaterea pandemiei, cine se va descurca mai bine în criză, care va găsi mai repede leacul și vaccinul la coronavirus. Apoi actuala criză lansează marea dezbatere a eficienței și profesionalismului conducerii statului și apetitul în materie de percepție și imagine în epoca social media – tehnocrație versus populism, fără a ignora, ba din contra, punând în prim plan dezbaterea despre rolul politicului în momentele de criză și nevoia de revenire la legătura cu societatea, îngemănarea cu societate civilă – sindicate, organizații neguvernamentale, patronale și profesionale ale meseriilor, organizații religioase –  și mai ales revenirea la meritocrație, la resursa de cadre și atragerea profesioniștilor în cadrul partidelor și la integrarea profesioniștilor independenți în sistemele administrative și de conducere democratice. 

După cum am văzut, cele mai grave componente ale conglomeratului de crize – pe care, dacă nu le-a generat, le-a amplificat și adus în prim plan criza pandemiei de coronavirus – sunt criza de leadership – național, european, global – și criza democrației – nevoia de perfecționare a democrației în noile condiții ale dezvoltării tehnologice și a efectelor social media. Nu în ultimul rând, avem de a face cu o dezbatere fundamentală în privința lumii de după coronavirus: continuitatea  lumii așa cum o cunoaștem deja sau suprapunerea/accelerarea crizelor trecutului va duce la o schimbare tectonică a lumii așa cum o știm spre o lume pe care nu o vom mai recunoaște.

Opțiunile pentru gestionarul/conducătorul lumii de mâine: stat, organizație, conglomerat nestructurat sau anarhie 

Lucrurile nu au început acum, și lumea deja avea de gestionat aceste crize care veneau, cu  sau fără explozia de coronavirus din Wuhan și răspândirea în lumea întreagă. Doar că COVID-19 le-a accelerat și le-a adus în prim plan. Dezvoltările tehnologice mișcaseră lucrurile pe un spectru distinct demult, dar nimeni nu s-a ocupat de efectele de trend ale acestor schimbări asupra omului, societății, politicului și relațiilor internaționale.

Soluțiile sunt câteva, aceleași și nu trebuie să reinventăm roata, mai ales că nici lumea nu s-a schimbat așa de dramatic peste noapte și nici mintea noastră și a planificatorilor de lângă decidenți nu a evoluat și nu va evolua atât de fantastic în 2-3-5 luni:

  • Lumea G0 – a nimănui, No One’s World – lumea anarhică fără leadership, după retragerea SUA lui Trump dacă nu într-o splendidă izolare, într-o postură mult mai preocupată de sine; – „America first, Great again!” – decât de asigurarea leadeshipului global.
  • Revenirea la lumea cu leadershipul SUA – chiar dacă mai nuanțată, mai schimbată și cu sarcinile mai limitate, cu sau fără actualul președinte, cu sau fără actualul leadership american în funcție.
  • Lumea G2, lumea globalizată după liniile majore ale marilor actori, SUA și China. Dacă se înțeleg. Dacă rivalitățile și perspectiva confruntării se estompează. Dacă colaborează. Dacă China acceptă regulile și le și respectă. Dacă nu cad în război. Sau măcar nu rup comerțul global, polarizându-l în două, cum au pornit să o facă. Slabe șanse! Ar trebui măcar o jumătate de miracol pentru asta, sau o presiune globală majoră.
  • Tripodul SUA-China-UE – care e mai degrabă o ambiție europeană, o asumare vizionară a lui Emmanuel Macron privind rolul global al UE între cei doi mari, echilibrându-i, dar fără resursele și acordul motoarelor economice europene. Din nou, greu de pus probabilități relevante aici, în dreptul acestui scenariu, pe termen scurt și mediu.
  • P5 – grupul statelor membri permanenți ai Consiliului de Securitate, ca lideri ai dezbaterii privind viitorul lumii și gestiunea globalizării. Din nou, cu diferențe foarte mari de calitate, portanță, maniere, valori fundamentale și greutate specifică între actori, și cu divergențe majore între ei. Dar cu o inițiativă deja pe masă – Macron-Trump-Putin. Vedem și liderii acțiunii, și direcțiile ei, dacă această inițiativă se va decanta în fapt.
  • G7(G8) – este un cadru natural de discuție al marilor teme ale lumii, varianta G8 fiind dorința și aspirația Rusiei, care nu se regăsește în categoria celor mai industrializate state ale lumii, dar își dorește rolul global.
  • G20 – un cadru mai larg, și care estompează ambițiile și tendințele politicii de Mare Putere pe care le relevă toate celelalte proiecte de până aici. A fost propus ca și cadru într-o scrisoare publicată ca editorial în The Washington Times de către Mevlut Ceavusoglu, Ministrul de Externe al Turciei. E și asta o pledoarie pro domo, dar are substanța și relevanța sa.

Scenariile leadership-ului Lumii de Mâine: anarhie sau coeziune transatlantică

Analiza noastră a dus la câteva scenarii, niciunul nefiind și probabil, și bun, și salutar în contextul actual. Dar toate aduc în prim plan mai degrabă continuarea/accelerarea globalizării ca proces obiectiv, efectele crizei de coronavirus asupra opțiunilor populiste, naționaliste, izolaționiste, pe care le vom analiza mai jos.

  • Worse case scenario rămâne politica de putere – adică înclinația de folosire a forței, a războiului, a influenței agresive pentru a atinge obiective politice, respectiv politica de Mare Putere – adică tentația Marelui Târg între marile puteri, înclinate spre împărțirea între ele a dominației lumii, ceea ce înseamnă, totodată, multipolarism, sfere de influență și interese privilegiate, pe care să le domine fiecare și pe seama cărora să facă tranzacțiile la masa verde între ele. Din păcate, un scenariu cu mult prea mare probabilitate de a se realiza.
  • Best case scenario rămâne așezarea lumii bazată pe multilateralism, pe supremația dreptului, lumea bazată pe reguli, consensualism în decizii (practic valorile UE extrapolate la nivel global). Pe cât de bun, pe atât de mică probabilitatea unei evoluții pe această direcție în lumea de astăzi și cu liderii politici pe care i-am moștenit pentru a trece lumea actuală prin criza de coronavirus.
  • Cel mai probabil scenariu oscilează între două variante, și acestea pe scara bine-rău: Lumea G0, anarhică, fără leadership, cu rivalități între mari puteri și, de ce nu, războaie posibile, cu ambiții și lideri neadecvați în funcțiile de prim plan și cu abandonarea/marginalizarea profesionalismului și a meritocrației, dar cu alunecări în partitocrație și închiderea sistemelor democratice; sau Leadership transatlantic – dacă se reușește depășirea gestiunii proaste a crizei, populismului, tentația modificării narațiunilor nefavorabile, cu o eventuală schimbare de leadership sau de opțiuni la actorii principali și cu realizarea nevoii coordonării eforturilor globale pe linia statelor civilizate, occidentale, democratice.

Dacă falia transatlantică pe care o forțează mulți se închide, SUA nu va mai fi liderul pe care-l cunoaștem, va avea nevoie de sprijinul general și de legitimitatea dată de contribuția tuturor statelor democratice din comunitatea transatlantică. E simplu, e un drum cunoscut, bătătorit și funcțional, are valori proprii comune la bază, e lesne de reconstruit, poate cu alți lideri, și poate fi catalizată voința și susținerea populației pentru că nevoia este evidenta. 

Din păcate, catalizatorul posibil al unui asemenea scenariu deopotrivă probabil și apropiat de un best case include recursul la varianta dușmanului comun pentru a cataliza toată susținerea, respectiv desemnarea Chinei ca dușman comun! Documentele americane și multe din documentele europene și ale statelor membre ale UE încep să conțină elementele convergente pe o asemenea direcție.

Marile personalități și dezbaterea narațiunilor distincte: soluție națională sau globală la coronavirus?

În diverse diapazoane, cu diferite nuanțe și abordări, în chei proprii sau reflectând pregătirea, interesul și grupurile cărora le aparțin, în prim plan au apărut marile personalități purtătoare ale ideilor alternative. Cu același program, cu aproximativ aceleași evaluări faptice – continuitatea lumii versus ruptura radicală, naționalizarea globalizării versus accelerarea ei, cooperare versus conflict global, autocrații versus democrații liberale – cu toții au trecut în revistă alternative, opțiuni pozitive și negative, alunecări nefavorabile și perspective pozitive. 

Henry Kissinger, fost Secretar de Stat fundamental realist și pragmatic, pe care îl respectă și-l ascultă, cumva, Donald Trump – în măsură în care cineva poate să-l determine pe actualul Președinte al SUA să facă ceva – Richard Haas, Președintele CFR – Council of Foreign Relations al SUA care se luptă cu Gordon Brown – fost premier și ministru al Finanțelor britanic, în vremea crizei economice 2007-2008- în privința celui mai optimist și vocal în susținerea accelerării globalizării de astăzi, ultimul vorbind nu numai de guvernanță, ci de Guvern Mondial (trecând sub tăcere rivalități, conflicte și imposibilități de a integra toți actorii), mergând până la Yuval Harari, autorul israelian cel mai prolific și structurat în zona catastrofelor, distrofiilor și apocalipsei globale pe diferite direcții – preocupat real de efectele controlului global prin artificial intelligence de către Guverne în COVID-19 asupra democrației, libertății și alegerilor individuale – sunt cei mai cunoscuți actori lansați în bătălia narațiunilor pentru viitor. 

Marea dezbatere, unde lucrurile par să se așeze mai degrabă convergent aici, între specialiștii în Relații Internaționale și Securitate globală – chiar dacă specialiștii în medicină, pandemii și modificări societale par a menține opțiunea schimbărilor radicale(Vezi Anthony Fauci, Medicul Șef al Casei Albe) – este cea privind magnitudinea schimbărilor. Decantarea pare să arate, așa cum gândim și noi, că indiferent de magnitudinea schimbării, tendința este de a reveni la ceea ce cunoști, la soluțiile ce au funcționat, ce aplaudai sau considerai soluția cea mai bună, deci o continuitate relativă, cu adaptarea la impactul crizei de coronavirus. Firește, dacă avem de a face cu o criză care durează neîntrerupt 12-18 luni – până la găsirea vaccinului – sau mai mult, dacă tulpina se schimbă și se adaptează oportunist în fiecare sezon, suntem de acord atât cu faptul că criza va dura, cât și că schimbările vor fi fundamentale.

În ceea ce privește naționalizarea globalizării, respectiv creșterea rolului statului, respectiv a funcționării mai eficiente a statelor autoritare, aici abordarea este, de asemenea, unanimă, și arată că, deși primele soluții au fost naționale, totuși soluția finală nu poate fi decât una comună, globală, chiar și pentru simplul fapt că e de ajuns să rămână undeva virusul, și el va reveni peste tot. La problemă globală, soluție globală. Acest lucru nu înseamnă că nu vor exista schimbări în instituțiile globale, care au nevoie de ghidaj și resurse, legitimitate și profesionalizare, pentru a face față cerințelor și rolurilor cu care vrem să le înzestrăm – în primul rând WHO/OMS, Organizația Mondială a Sănătății.

Deci vom avea o globalizare administrată mai bine, nu realizată mai rapid, peste noapte, dar totuși o continuare a globalizării ca fenomen obiectiv mai degrabă decât o naționalizare a globalizării. În același timp, se va discerne o preocupare tot mai mare pe direcția evitării monopolului global al producției de orice fel de către un singur stat, indiferent de rațiunile economice. Și va apărea tot mai mult nevoia creării la nivel național a mecanismelor de susținere a capacităților ce pot face parte dintr-o economie de rezervă, de război, de criză. 

Revenirea profesioniștilor și elitelor consacrate ale societății

Schimbări relevante, masive, se văd și la nivelul instituțiilor naționale și a rolurilor acestora. Însă dezbaterea între legitimitate, credibilitate și profesionalism va aduce în prim plan meritocrația și această criză va arăta deviațiile de natură democratică date, poate, cel puțin într-o măsură substanțială, de evoluțiile tehnologice și de social media. Capacitatea partidelor și guvernelor de natură politică de a aduce în prim plan, direct sau în parteneriat, profesioniștii credibili și elitele consacrate ale societății, care să asume și să îndeplinească rolurile de decidenți și în momente de pace, nu numai de război și criză, va deveni punct de reper și atractivitate sau respingere pentru viitoarele opțiuni ale publicului democrat.

Am lăsat nu întâmplător la final perspectivele de marginalizare a Rusiei, Ungariei, Iranului, Chinei, deopotrivă. Nu din perspectiva lipsei de respect sau a soluțiilor fezabile ce creează nevoia dușmanului comun, cât din eșecul în criză a populismului, autocrațiilor, iliberalismului și naționalismului izolaționist. Frontierele închise nu au protejat pe nimeni, nu străinii au năvălit în țară ci proprii resortisanți. Soluția de a pune pe cineva să aleagă dacă rămâne sau vine în țară ține de spiritul civic și convingere, de rațiune și responsabilitate – dar și posibilități obiective de a trăi în țara gazdă – și mai puțin de impunere, blocaje, constrângeri  asupra propriilor cetățeni.

Dar poate cea mai mare problemă a rămas invalidarea abordărilor triumfaliste, sforăitoare, bombastice și absolute, extremiste în formă și  goale în substanță. De la primele abordări ale Președintelui Trump – “sunt vreo 15 cazuri și dispar” – la cele ale lui Vladimir Putin  – „am rezolvat criza”, afirmație lansată înainte de izbucnirea reală a pandemiei – la vadra de vodcă și sauna lui Lukashenko și plantele tămăduitoare ale lui Berdîmuhamedov(care a interzis cuvântul coronavirus în Turkmenistan), până la Coreea de Nord a lui Kim Jong Un care e păzită cu automatul la frontiere și nu declară nici un caz de infectare – toate s-au dovedit eșecuri prin lipsa soluțiilor. Virusul nu cunoaște nații și frontiere, ci doar oameni, de toate categoriile și culorile, pe care îi infectează. Gândire, pricepere, experiență, expertiză, cunoaștere, știință, nu declarații goale! 

Toate acestea subliniază faptul că a venit Timpul oamenilor serioși. Decenți, fără ambiții de imagine, cu meserii clare la bază, recunoscuți în domeniile lor, care au făcut ceva pentru națiunile lor și pentru domeniile în care activează, care și-au probat deja competențele. Ei trebuie să revină în prim plan, e necesară revenirea la elitele profesionale consacrate – retrase în turnuri de fildeș, alungate de imaginea reprobabilă a vieții politice sau alungați direct de politica de cadre a contributorilor la campanii și lipitorilor de afișe loiali ce populează partidele și conducerile instituțiilor publice.

Clasa politică și elitele profesionale trebuie să se întâlnească undeva la mijlocul drumului. Elitele, profesioniștii, oamenii serioși trebuie să sprijine structura politică a statelor democratice, asumând roluri de decizie, conducere și prim plan, în măsura în care și clasa politică ce asigură legitimitatea și strânge voturi trebuie să deschidă ușa, să atragă și să-și aducă profesioniștii alături. O meritocrație care să echilibreze alunecarea democrației din era social media spre populism și extreme, partitocrații și mai ales abordări excepționaliste sau unipersonale de tip sic volo – c-așa vreau eu!

Continue Reading

EDITORIALE

Angela Merkel, pentru ultima oară la cârma Europei într-un moment în care proiectul european are nevoie de salvare

Published

on

© Council of the European Union

Aflată în curs de ieșire de pe marea scenă europeană și globală, Angela Merkel mai are câteva răspunsuri de dat și amprente de lăsat. Germania a demonstrat deja, prin gesturile de solidaritate către celelalte națiuni membre ale UE, că este liderul de facto al Europei, iar acum Angela Merkel și guvernul său de coaliție se pregătesc să preia de la 1 iulie 2020 președinția Consiliului UE, când vor avea de înfruntat cea mai complexă misiune: salvarea Uniunii Europene dintr-o nouă criză, dar căreia îi sunt atribuite proporțiile celui mai grav moment de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace.

Germania a înțeles cel mai rapid cum să contracareze prin fapte dezinformările și propaganda dinspre Rusia și China. Este a treia cea mai afectată țară din Europa de pandemie și a patra din lume, dar cu decese mai puține și cu un playbook clar în fața crizei. Un singur exemplu: Germania a testat aproape cât Italia și Spania la un loc, țări care combinat au de 2,5 ori mai multe cazuri și de 18 ori mai multe decese.

Tendința dominantă a actualei crizei sanitare este însă raportarea la efectele ei economice și curentul reinventat al mutualizării datoriilor naționale (corona-bondurile) într-un coș comun european. O practică pe care Germania și Angela Merkel au respins-o și după criza din 2008, dar pe care acum Spania, Italia sau Portugalia, sprijinite și de Franța, o solicită cu insistență pentru ca această nouă “putere de foc” și un Plan Marshall de reconstrucție economică să fie puse în funcțiune.

Editorialul scris după alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene – ”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței – pare acum departe ca predicție și înfățișare. Emmanuel Macron a punctat în cursul acestei perioade pe două dimensiuni: cea a solidarității și datoriei morale ca discurs politic atunci când a făcut apel la Germania și la Olanda să renunțe la ideologii fiscale rigide și cea a expunerii sale în presa italiană cu exemplificarea gesturilor de solidaritate dinspre Franța și Germania într-un efort de contracarare a propagandei ruse și chineze, care inseminează discordia și discreditează unitatea europeană în fața pandemiei.

În fond însă, răspunsul salvator va veni, și de această dată, de la Berlin, acolo unde guvernul federal a anunțat injecții financiare de aproape 750 de miliarde de euro, prin diferite scheme de lichidități, garanții sau împrumuturi, numai pentru economia germană.

Cu experiența multiplelor crize pe care le-a avut de înfruntat din 2005 încoace și cu cele creionate mai sus, Germania și Angela Merkel preiau la 1 iulie 2020 președinția rotativă și semestrială a Consiliului Uniunii Europene. Un mandat diluat de putere după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și apariția președintelui permanent al Consiliului European sau puterile sporite al Parlamentului European, însă acestea nu vor reprezenta piedici pentru Berlin. Angela Merkel va fi pentru ultima oară la cârma Europei și o va face în cel mai dificil moment din existența Uniunii Europene

Suntem mulți cei care ne așteptam ca negocierile finale privind viitorul Cadru Financiar Multianual 2021-2027 să aibă loc sub bunele oficii ale președinției germane, însă fără să fi anticipat cineva avalanșa fără precedent a provocării generate de scenariul real al unei pandemii.

Videoconferința Eurogrop-ului (formatul miniștrilor de finanțe din zona euro) care va avea loc marți va reprezenta prima comunicare concretă a țărilor UE cu privire la forma pe care o va avea acest plan de reconstrucție europeană. Predicțiile economice ale FMI sau analize precum cele realizate de Deutsche Bank dau verdictul unei ”recesiuni severe”, iar liderii europeni s-au angajat deja în promisiuni că vor ”face tot ce este necesar” pentru a redresa Europa din această criză socio-economică pe care pandemia, dar și măsurile de relaxare a regulilor bugetare în privința deficitelor, o transformă în realitate.

Această făgăduială va trebui să țină cont de efectele politice pe care le-a generat răspunsul european la criza financiară din 2008: resurecția naționalismelor și avântul curentului populist și anti-european. Într-adevăr, a revenit epoca frazelor metaforice, a cuvintelor mobilizatoare și emoționante, scrise sau rostite de președinți, prim-miniștri sau lideri de instituții europene. Însă dacă elefantul din încăpere – un plan de redresare economică – va primi o rețetă fără solidaritate comună europeană, atunci vom putea aștepta decontul politic la alegerile naționale din anii următori și cu un potențial și indezirabil cutremur electoral european în 2024.

Sigmar Gabriel, fostul ministru de externe german și rival al Angelei Merkel, a spus despre discursul recent al cancelarului către națiunea germană că ”doamna Merkel nu este pasionată de cuvintele mari decât dacă vremurile sunt cu adevărat grele”.

În aceste vremuri complicate, Berlinul și Angela Merkel vor avea, din nou, o alegere dificilă de făcut: aplicarea unor rețete proprii și recuperare mai rapidă a economiei germane sau o distribuție mai echitabilă a poverii între statele Uniunii Europene pentru ca efectele economice, sociale și politice să nu curme destinul comun european.

Conversația politică și decizia pe care Germania va trebui să le faciliteze vor fi însă cu mult mai complexe: (I) viitorul cadru financiar multianual va trebui echipat cu suficiente alocări specifice pentru politicile care dau puls economiilor europene, precum agricultura sau coeziunea, cu o prioritizare a sănătății ca domeniu strategic și vital pentru securitatea europeană, cu redresare industrială și stimulare a producției pentru a reduce dependența de China, toate prin cuplarea inteligentă a noilor priorități la urgențele apărute; (II) și cu un plan de redresare care să vindece faliile Est-Vest și Nord-Sud în loc să le adâncească, fie că vorbim de aprofundarea Mecanismului European de Stabilitate, fie că vorbim de obligațiuni și mutualizarea datoriilor.

În final, cu o anecdotă optimistă din istoria comună europeană: Să nu uităm că, în 2007, în timpul celei mai recente președinții germane a Consiliului (într-un timp când tratatele acordau mai multe puteri președinției Consiliului UE) a fost netezit terenul pentru semnarea Tratatului de la Lisabona, actul de funcționare al Uniunii Europene și în prezent și ale cărei tratative au fost extrem de complexe și marcate de blocarea tentativei unui Tratat Constituțional.

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending