Connect with us

EDITORIALE

Internaţionalizarea capitalului autohton

Published

on

adrian marius dobre AMDÎnainte de toate, pentru a putea vorbi despre internaţionalizarea capitalului autohton trebuie să putem vorbi de capitalul autohton. De existenţa acestuia şi de gradul său de dezvoltare. Ba chiar mai mult, despre cultura capitalului autohton. Nu de alta, dar să avem ce internaţionaliza.

Este deja o axiomă slabă capitalizarea afacerilor româneşti, atomizarea lor, lipsa acută a finanţării din care derivă – un management slab, tehnologii învechite, lipsa banilor necesari procesului de inovare, canale de distribuţie şi aprovizionare rudimentare de cele mai multe ori, promovarea inexistentă sau oricum ineficientă, flux mare de personal, etc, – atomizarea acestora, lipsa unei voci coerente şi viguroase care să le reprezinte interesele în relaţia cu instituţiile statului şi, de ce nu, cu marile corporaţii, etc.

Fiecare dintre aceste vulnerabilităţi merită şi necesită o analiză în sine, dar adevărul este că ele există şi împreună formează atributele capitalului autohton ale acestui moment.

În continuare, ca un exponent al capitalurilor autohtone, ne vom referi la IMM-uri deoarece întreprinderile mari sunt în cvasi-totalitatea cazurilor sucursale sau filiale ale companiilor multinaţionale care îşi urmăresc politicile proprii de dezvoltare impuse de compania mamă, sau companii româneşti cu capital majoritar de stat unde discuţia despre internaţionalizare devine superfluuă.

Aşadar, rămânem la mult discutatele, lăudatele şi deopotrivă blamatele noastre IMM-uri. Aş fi vrut să scriu veşnicele, dar gândindu-mă la frecvenţa cu care dispar, m-am răzgândit rapid.

Care sunt de fapt IMM-urile care produc valoare? Conform indicatorilor, dintre întreprinderile mici şi mijlocii, cele care produc valoarea adăugată cea mai mare este constituită de segmentul întreprinderilor mijlocii. Iar acest fapt ne relevă cu uşurinţă o strategie viitoare dedicată creşterii segmentului IMM-urilor în ansamblu: să sprijinim focalizat întreprinderile mijlocii pentru a le ajuta să intre în segmentul celor mari şi, concomitent pe cele mici pentru a accede în segmentul celor mijlocii. Astfel creştem întregul.

În mod evident nu le-am adus în discuţie pe cele mari, dar motivul este simplu. Ele nu prea există.

Deci, dacă am dori să internaţionalizam capitalurile autohtone, la care capitaluri în mod explicit ne putem referi? Singura opţiune firească rămân astfel întreprinderile mijlocii.

Ce înseamnă de fapt internaţionalizarea capitalurilor?

Internaţionalizarea capitalului unei companii reprezintă actul de voinţă al acesteia de a se angaja în bătăliile pieţei externe, cu asumarea beneficiilor şi a riscurilor majore rezultate din această decizie.

Este adevărat, dacă acest trend sau această tendinţă devine prezentă într-un cadru mai larg al economiei, atunci „actul de curaj” nu mai este doar al lor.  El devine astfel al economiei în ansamblu. Din acel moment putem vorbi de fapt de internaţionalizarea capitalurilor autohtone sau a economiei româneşti – ca abordare holistică.

Dintre toate cele şase forme de internaţionalizare cunoscute în teoria şi practica de specialitate : exportul, proiectele la cheie, licenţierea, francizarea, societăţile mixte şi filialele deţinute integral, în mod cert favorită, mai ales în acest stadiu de dezvoltare al economiei româneşti, este exportul.

O a doua candidată cu şanse bune de reuşită, mai ales pe zona Orientului şi a fostelor republici sovietice, „stan-urile”, o reprezintă societăţile mixte. Structura capitalului din ţările gazdă, impunerile şi limitările legislative şi politice, precum şi cultura economică a ţărilor respective potenţează această soluţie ca fiind una cu mari şanse de câştig.

Revenind la exporturi, este important de precizat că majoritatea companiilor şi-au început sau îşi încep expansiunea la nivel global prin intermediul exporturilor. Ulterior, dacă constată că piaţa client este suficient de promiţătoare, dezvoltă filiale deţinute integral, făcând astfel investiţii directe (greenfield investment sau brownfield investment) sau investiţii de portofoliu. Evident, cu profitul obţinut din export.

Care este cadrul care ar trebui să trezească interesul companiilor mijlocii româneşti pentru internaţionalizare, chiar plecând de la exporturi?

Sunt câteva coordonate majore: nivelul de dezvoltare, stabilitatea sau expunerea la riscuri, capitalizarea prin finanţare, informaţiile şi sprijinul instituţional.

Internaţionalizarea capitalului sau a întreprinderii este o etapă de dezvoltare a parcursului său. Este momentul în care compania a avut un parcurs intern bun şi simte nevoia să îşi întindă aripile, simte nevoia de oxigen. Segmentul de piaţa internă pe care activează nu îi mai ajunge. Vede, înţelege şi urmăreşte beneficiile internaţionalizării. Este prosperă.

În mod evident nu acesta este stadiul diverselor companii româneşti, care în aceşti ani se zbat să supravieţuiască, nu să prospere.

Este necesar deci să le aducem în stadiul în care să îşi dorească internaţionalizarea.

În momentul în care o întreprindere decide să înceapă bătălia pe alte pieţe îşi asumă prin această opţiune o multitudine de riscuri: comerciale, industriale, politice, s.a. Aceste riscuri însumate vor plana asupra companiei ca un nor de incertitudini. Aceasta este de fapt una din provocările majore ale acestui proces.

Pentru a şi le putea asuma, este necesar ca mediul economic naţional din care provine compania (în speţă românesc) să fie lipsit de riscuri majore şi incertitudini.

Este aproape imposibil pentru o companie să accepte un mediu investiţional riscant atât la nivel intern cât şi la nivel extern, în mod simultan.

Orice proces de internaţionalizare presupune costuri semnificative. Pentru personal calificat suplimentar, cercetarea pieţei, întocmirea analizelor, realizarea contactelor, achiziţii suplimentare de stocuri, distribuţie, depozitare, comunicaţii şi, nu în cele din urmă, costul creditelor comerciale.

Toate aceste costuri trebuie a fi finanţate în condiţii decente pentru companii, pentru că altfel ele devin o barieră de netrecut în calea companiilor, iar internaţionalizarea rămâne la stadiul de frumoasă intenţie.

Un capitalul autohton, firav cum este cel românesc, nu are nici o şansă să iasă pe arena internaţională dacă nu primeşte sprijin instituţional şi informaţii de calitate pertinente şi în timp util.

Aceasta este unul dintre motivele pentru care pledez pentru înfiinţarea unui Minister de Comerţ Exterior, care să includă în cadrul său un Institut de Cercetare în domeniul comerţului exterior, puternic şi bine finanţat.

Un sistem de tip evantai al Camerelor de Comerţ Bilaterale Româneşti legate într-o strânsă conexiune cu Ministerul Comerţului Exterior şi cu ambasadele României, care vor asigura flexibilitate şi o penetrare mai bună a mediului economic extern.

Acelaşi Minister, care să aibă structuri operaţionale departamentale în fiecare ambasadă românească din lume, cu obiective şi sarcini extrem de bine definite, urmărite, cuantificate şi monitorizate.

În mod cert acest sistem extern trebuie perfect sincronizat cu sistemele interne: asociaţii ale producătorilor, importatorilor, exportatorilor, asociaţii ale IMM-urilor, alte Camere de Comerţ Bilaterale, organizaţii patronale, forumuri ale oamenilor de afaceri români, camere de comerţ regionale, etc.

Acest plan poate părea unul foarte vast şi prea ambiţios, dar este singurul care va funcţiona vreodată.

Sistemul care va ajuta capitalul românesc să iasă la scenă deschisă va fi unul cu o abordare globală şi integratoare, dar cu soluţii personalizate pentru fiecare companie în parte. Acesta este de altfel şi cel mai eficient mod din punct de vedere al costurilor şi al optimizării rezultatelor.

În economie nu există miracole. Există viziune şi acţiune continuă. O acţiune care se raportează la infinitatea lucrurilor mărunte ce trebuie făcute şi îmbunătăţite permanent, lucruri ce schimbă însă viaţa corpului economic şi social şi împlinesc viziunea.

Concluzionând, ca să putem vorbi de internaţionalizarea capitalurilor româneşti trebuie mai întâi să creăm o cultură a acestor capitaluri, a antreprenoriatului. Trebuie mai apoi să le sprijinim să devină prospere şi „însetate” de orizonturi mari. Să le asigurăm un mediu stabil, să creăm condiţiile să fie finanţate şi să le oferim un sistem integrat care să le susţină.

Sistemul care le va ajuta să iasă în lume, să devină prospere, să repatrieze profiturile, să acceadă la management modern, să investească în inovaţie, să poată plăti salariile oamenilor înalt calificaţi, să crească numărul locurilor de muncă, să cumpere tehnologie, să creeze branduri româneşti, etc.

Internaţionalizarea capitalurilor autohtone se proliferează astfel ca fiind o soluţie pentru ieşirea din subdezvoltare şi sărăcie.

 

Autor: Adrian Marius Dobre, Secretar General Fundatia Europeana Titulescu, Secretar General al Fundatiei Institutul Social Democrat “Ovidiu Sincai”

 

 

 

 

 

.

Continue Reading
Advertisement
Click to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

EDITORIALE

Europa în primul rând

Published

on

Dan Cărbunaru

Pentru cei urcați în ultimul vagon, din mers, cu ușile strânse la spate, Europa este prima și ultima șansă. Europa în primul rând este pentru români realitatea fiecărei zile de când această țară de la marginea Uniunii a arătat că își dorește să îi fie mai bine. 

Pe 26 mai, românii sunt îndemnați să iasă la vot pentru alegerile europene. Două sunt alegerile pe care le avem de făcut: să mergem la vot și să alegem cu cine votăm. Țara este ruptă între bogați și săraci, între oraș si sat, între Est și Vest, între Nord și Sud. N-avem toalete la sate, internet peste tot și nici autostrăzi. Dar am recuperat spectaculos, de la 39 la 63 la sută din media UE a PIB-ului de cap de locuitor, cea mai mare creștere dintre statele noului bloc intrat în UE. Am rămas fără aproape 5 milioane de muncitori, majoritatea tineri, care produc aproape 100 de miliarde de euro PIB pentru țările europene în care au plecat să lucreze și trimit acasă vreo 5 miliarde anual. Am ajuns la 200 de miliarde de euro PIB anual, de la 48 de miliarde de dolari în 1989. Avem cel mai mare laser din lume, la Măgurele, construit cu bani europeni, devenit simbol al reușitei românești în Europa. Din cele 53 de miliarde de euro – bani europeni intrați în România, dacă scădem contribuția noastră la bugetul european – cam 16 miliarde de euro, tot rămân câteva  zeci de miliarde de euro. 

De unde această frustrare, această nepăsare, acest cocktail care ne poate arunca la periferia susținerii democratice a proiectului european, cu o jumătate de populație care deja crede că nu  e bine în NATO și UE? 

Transportul public, școlile, spitalele, canalizarea, autostrăzile, sunt gropi săpate tot mai adânc între dorința de a avea o viață mai bună acasă și rezultatul administrării banului public – național și european. Politicienii care exploatează aceste nemulțumiri și le decontează în direcția Bruxelles fac o eroare gravă sau generează intenționat ostilitate în direcția din care României îi vin, de fapt, soluțiile de recuperare a decalajului de dezvoltare. Pentru că discursul nașionalist sau anti-european practicat în capitale occidentale se bazează pe emoții de conjunctură, de tip frica față de refugiați, teama de a-ți pierde locul de muncă etc, în timp ce într-o țară precum România, să legi nemulțumirile față de calitatea vieții fix de sursa îmbunătătirii sale aruncă sprijinul acestui popor departe de singura șansă reală de conectare la bunstare și pace pe filiera parteneriatului cu Occidentul.

Europa, în primul rând. NATO, în primul rând. Am intrat sub această umbrelă protectoare prin voință populară, consens politic și mai ales prin sângele vărsat la mii de kilometri distanță de eroi români cu uniforma Armatei române, pe front deschis de aliați în Irak sau Afganistan. Sacrificiul lor a stat la temelia marilor decizii de apoi. 

A ieși din casă și a merge la vot este o dovadă că viața lor nu s-a stins în  zadar. Că prețuim libertatea, șansa la bunăstare. Europa, în primul rând, înseamnă, din punctul meu de vedere, să fii patriot, să înțelegi că astăzi a fi patriot nu înseamnă să te bați cu cel de lângă tine, ci să lucrezi alături de el pentru un bine comun. Forța Europei unite este dată de patrioții care merg la vot și susțin pacea și bunăstarea, în locul conflictelor găunoase și discursurilor patriotarde. 

Continue Reading

EDITORIALE

#NATO70ani: Când istoria îți surâde și ești parte a jurământului ”Toți pentru unul și unul pentru toți”. De la Washington la Londra și mai departe până la centenarul Alianței

Published

on

La 4 aprilie 1949, 12 state de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, acompaniate de valori democratice, de amintirea fragedă a sângeroasei conflagrații mondiale de la începutul deceniului și de tendința de balansare a amenințării totalitariste sovietice, semnau Tratatul de la Washington punând bazele a ceea astăzi numim ”cea mai puternică alianță politico-militară din istorie”.

Factual, sintagma de mai sus poate fi probată printr-o cronologie abundentă în detalii și evoluții, de la prima membrană a unității transatlantice la dezacorduri între aliați așa cum asistăm și în prezent sau de la sfârșitul Războiului Rece și justificarea existenței și extinderii NATO ca o promisiune a democrației liberale și pentru întărirea cooperării între America de Nord și o Europă mai mare și unită. O promisiune care, din 2004, a cuprins și România, parte a celui mai mare val de aderare din istoria septuagenară a Alianței.

Momentul celor 70 de ani de la înființarea NATO coincide în spiritul internațional cu o senzație cronică că edificiul transatlantic este mai fragil ca oricând, în pofida faptului că Alianța Nord-Atlantică este cel din urmă ring de dans în care europenii și americanii își mai potrivesc pașii, nu la fel de natural și fără efort ca în alte perioade ale istoriei septuagenare a NATO, dar conștienți că principiul apărării colective trebuie să posede o indivizibilitate mai mare decât tensiunile, sperăm noi, vremelnice.

Pare, de asemenea, că argumentăm contra-istoriei atunci când analizăm temători riscul unei rupturi și disoluții transatlantice la 70 de ani de NATO, contribuind involuntar sau intenționat la propagarea unui curent anti-euro-atlantic. Așa cum aliații au depășit divergențele privind Criza Suezului în 1956, momentul dificil al retragerii Franței din structurile militare aliate în 1966 sau ”coalițiile de voință” în războiul din Irak în 2003, așa putem cumpăni asupra ideii că dezacordurile majore privind chestiunea cheltuielilor militare nu va provoca un clivaj care să meargă până la dispariția NATO. Sub aceleași considerente, tensiunile euro-atlantice ce au prins avânt între Statele Unite și Germania pe fondul partajării echitabile a responsabilităților, divergențe ce au împins summitul de la Bruxelles de la anul trecut într-o reuniune cu scântei între Donald Trump și câțiva aliați europeni strânși în jurul Angelei Merkel, nu sunt nici pe departe comparabile cu semnalul dat de Franța în anii ’60, în plin Război Rece și în anii sensibili post-criza rachetelor din Cuba, prin retragerea din structurile militare aliate.

Diminuarea apetitului SUA de a garanta securitatea europeană, dublat de dorința europenilor de a pune bazele unei apărări comune, este o reașezare firească într-o nouă paradigmă a competiției globale în care revenirea la competiția dintre marile puteri ocupă arena politică a lumii. Dar această reașezare nu trebuie privită cu o greutate echivalentă cu trecerea în anexă a rolului providențial pe care SUA l-au avut în refacerea Europei sau a solidarității care a oferit puterea exemplului că principiul ”că un atac împotriva unui aliat este un atac împotriva tuturor” din Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă nu este doar o frază într-un text de drept internațional fără o forță juridică și practică probată.

La fix șapte decenii de la apariția NATO – o alianță politico-militară creată ”to keep the Americans in, the Germans down and the Soviets out” –  întrunește 29 de state membre și a trecut printr-o serie de provocări și clipe de răscruce care i-au atestat ceea ce putem numi ”flexibilitate în adaptare” pentru a putea răspunde amenințărilor pe care aliații le-au avut de înfruntat, de la balansarea ideologică împotriva Uniunii Sovietice la dilema existenței NATO post-Război Rece, un capitol care nu a însemnat ”sfârșitul istoriei”, ci 30 de ani mai târziu regăsește Alianța Nord-Atlantice într-o dublă postură de apărare și descurajare în raport cu Federația Rusă, în același timp în care câmpul de amenințări s-a extins considerabil.

La Washington, 29 de state membre, cu 17 mai mult decât acum 70 de ani și cu România între ele, sunt reprezentate de miniștrii lor de Externe la o reuniune specială cu caracter aniversar, simbolic și istoric.

Acesta este și momentul de debut al călătoriei spre cea de-a 100-a aniversare a Alianței Nord-Atlantice. De ce 100? Pentru că dă un caracter imuabil aserțiunii că ne referim la cea mai puternică alianță politico-militară din istorie” De ce această călătorie? Pentru că supraviețuirea NATO, dincolo de setul de valori și de istoria comună pe care se bazează relația transatlantică, revendică o condiție: ca cei din jurul mesei euro-atlantice să nu piardă niciodată sensul acestei Alianțe și să nu-i perturbe silueta, una capabilă să se regenereze prin flexibilitate în adaptare pentru a face față amenințărilor. Acele tipuri de amenințări care, de pildă, sunt suficient de abile pentru a ocoli angajamentul ”blindat” al Articolului V și pentru care NATO dezvoltă noi seturi de măsuri.

Căderea regimurilor comuniste și sfârșitul Războiului Rece în urmă cu trei decenii sau periclitarea liniei de stabilitate militară și strategică dintre NATO și Rusia în acest deceniu au arătat că abilitatea strategică de a anticipa necesită o continuă upgradare.

Conceptul strategic de la Lisabona din 2010, creat într-o lume în care Rusia juca (sau mima) rolul de partener sau în care amenințările cibernetice și potențialul malign al tehnologiei nu erau alarmante și nu creau dificultatea în a defini cine este agresorul, are nevoie de o revizuire.

Suspendarea de către SUA a obligațiilor ce decurg din Tratatul privind forțele nucleare intermediare ca urmare a încălcării repetate de către Rusia a acestui acord refac o parte din decupajul strategic al anilor Războiului Rece în care riscul unei noi curse a înarmărilor cu Europa la intersecția declarativă a ”mușchilor strategici” are nevoie de răspunsuri și evaluări.  Vom asista la un repeat al competiției care a dus Uniunea Sovietică în colaps? Avem un adversar rațional la Moscova? Va fi această teamă de tipul unei distrugeri reciproc asigurată un catalizator pentru a frâna divergențele între aliați pe chestiuni ce țin de energie, climă sau comerț de dragul binelui comun și al supraviețuirii? Trebuie ca Alianța să se repoziționeze și să își articuleze postura spre noi actori – China – sau regiuni – Oceanul Arctic?

Toate acestea, inclusiv călătoria al cărei start îl dau cele 29 de țări aliate (în curând 30), au un răspuns cuprinzător, el fiind o prefață memorabilă a acestei aniversări: 

”America a fost coloana vertebrală a alianței noastre și a fost fundamentală pentru securitatea europeană și pentru libertatea noastră. Nu am avea o Europă pașnică și prosperă pe care o vedem astăzi, fără sacrificiul și angajamentul Statelor Unite. NATO a fost bună pentru Europa. Și NATO a fost bună pentru Statele Unite. Puterea unei națiuni nu este măsurată doar prin dimensiunea economiei sale. Sau numărul soldaților săi. Dar și prin numărul prietenilor săi. Și prin NATO, Statele Unite au mai mulți prieteni și aliați decât orice altă putere. (…) Se pun întrebări de pe ambele părți ale Atlanticului despre puterea parteneriatului nostru. Ne-am depășit dezacordurile în trecut și trebuie să ne depășim și acum diferențele, pentru că vom avea nevoie și mai mult de Alianța noastră în viitor”.

(Jens Stoltenberg, primul secretar general al NATO care s-a adresat Congresului SUA, 3.04.2019, la 70 de ani de la crearea ”edificiului” transatlantic)

Reînnoirea jurămintelor transatlantice trebuie să înceapă la Washington. Ce punct de reînnoire mai potrivit pentru o Alianță care are de partea sa puterea istorică a simbolurilor? Acel simbol de a se întoarce la origini, întrucât miniștrii de Externe se reunesc în aceeași sală în care a fost semnat Tratatul Nord-Atlantic din 4 aprilie 1949. Același simbol, întrucât în decembrie șefii de stat sau de guvern se vor întruni la Londra, gazda primului sediu al Alianței. Un simbol recent precum organizarea summitului din 2016 la Varșovia, capitala unde cu 25 de ani era dizolvat Pactul de la Varșovia, organizația politico-militară controlată de Uniunea Sovietică pentru a se opune NATO. Și o serie de simboluri care stau alături aliaților, zi de zi, în incinta sediului NATO: un fragment din Zidul Berlinului, care a căzut în 1989 dând semnalul sfârșitului Războiului Rece, și un memorial dedicat victimelor atacurilor teroriste de la 11 septembrie în urma cărora a fost activat pentru prima și singura dată Articolul V al Tratatului NATO privind apărarea colectivă, bazat pe principiul ”toți pentru unul și unul pentru toți”.

La mulți ani, NATO!

Puteți citi pe larg despre
Aniversarea a 70 ani de la înființarea NATO
Aniversarea a 15 ani de la aderarea României la NATO

Continue Reading

EDITORIALE

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București

Published

on

© Administrația Prezidențială

Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaic a unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țesut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Continue Reading
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending