Connect with us

EDITORIALE

Credibilitatea de tara? Hai sa va spun doua vorbe despre asta

Published

on

dan-dimaDragi prieteni,

Am fost extrem de bucuros sa constat ca in noaptea dintre 2013 si 2014 cineva si-a adus aminte de credibilitatea tarii. O spun pentru ca, din pacate, in afara de acele cateva fotografii postate pe Facebook, politicienii romani nu s-au mobilizat la mai mult in comunicarea cu dumneavoastra.

Presedintele Traian Basescu, insa, a spus-o – isi doreste credibilitate pentru Romania.

Nu de putine, ba chiar de foarte, foarte multe ori aici pe blog, in diverse reuniuni in tara sau in strainatate am vorbit mult despre “credibilitate” ca fiind alaturi de “buna reputatie”, pietrele de temelie pentru alcatuirea unei “identitati cu adevarat competitive a tarii”.

Unii m-au criticat, bunii mei prieteni “brendisti”, pentru aceasta precautie excesiva amea, insa, tin sa intaresc seria de argumente pe care le-am dat si in “Noua Practica Diplomatica – Diplomatia Publica”, adaugand ca nici o forma de branding sau re branding al unei tari, natiuni, regiuni etc nu sta in picioare si nu dureaza in timp daca nu se sprijina pe elementul central, consider eu, credibilitatea respectivului actor international.

Sigur ca in mod simplist am spus, la un moment dat, ca atributele “credibilitate” si “reputatie” se pot traduce prin – fac ceea ce spun ca fac si respectiv, fac bine ceea ce mi-am asumat sa fac, dar daca ne propunem cu seriozitate sa aflam cum putem deveni credibili ca tara, trebuie sa aprofundam aceste concepte ceva mai temeinic.

Folosesc aceasta ocazie pentru a le spune cititorilor mei de pe blog si acelora pasionati de managementul perceptiei externe a tarilor ca elementul “credibilitate” – “creating credibility” este subiectul unor studii pe care statele lumii le fac si din care trag concluzii de mai bine de 50 de ani, iar acest proces a ajuns sa fie intr-adevar ridicat la rang de arta in ultimii 25 de ani, de cand perceptia externa joaca un rol atat de important intr-o lume libera si democratica, o lume a sanselor egale.

“Credibilitatea de tara” in scolile mari ale lumii este explicata ca fiind un atribut care depinde in mod direct de “legitimitate” si “raspundere” – credibilitatea fiind un atribut care se proiecteaza in ochii celorlalti actori internationali, care actori, se presupune ca ar trebui sa aiba incredere in subiectul nostru, la randul lui, el fiind un jucator sau un actor international.

Inainte de a intra in explicitarea elementelor care influenteaza credibilitatea externa a tarii, v-as ruga sa atribuiti singuri la liniile teoretice eventuale evenimente din istoria recenta a Romaniei, intrucat eu n-o voi face pentru o anumita etica a igienei de rationament. Asadar orice aspecte care va suna oarecum cunoscute, sunt intamplatoare, eu voi exemplifica cu cazuri concrete din alte tari.

Legitimitatea  – element care influenteaza credibilitatea statului, a tarii, este atributul actorului international de a fi acceptat si acceptabil intr-un anumit context international, particular sau general, de catre ceilalti actori. Este atributul de a fi considerat “potrivit”, altfel spus, un actor international a carei actiune este justificabila si justificata in termeni de valori, norme, legi etc si nu in ultimul rand un actor care vine, prin actiunea sa, in intampinarea asteptarilor societatii lui si a celorlalte societati, in intampinarea asteptarilor celorlalti actori internationali.

Raspunderea – celalalt constituent al credibilitatii, se refera la OBLIGATIA actorului international, a subiectului nostru, de a se supune in  mod corect aprecierii celorlalte parti implicate – societatea lui, alte societati, alti actori internationali. Este obligatia actorului international de a primi aprecierea si premiul, critica si pedeapsa corespunzatoare actiunilor sale. Putem spune, prin urmare, ca atunci cand masuram gradul de raspundere (va suna cunoscut??) masuram de fapt gradul de onestitate al actorului international fata de ceilalti actori si de ce nu, in prima sau ultima instanta, fata de noi.

Candva am spus ca a opera cu instrumentele diplomatiei publice este la fel de complicat si reclama la fel de multa responsabilitate si expertiza precum neuro – chirurgia. Diplomatia publica nu este un lucru simplu – atunci cand faci managementul perceptiei externe, pentru o anumita tara, mai intai deschizi frontul credibilitatii.

Sigur ca noi analizam aici credibilitatea din perspectiva limitata a diplomatiei publice, dar cred ca trebuie sa va atrag atentia ca atunci cand manevrezi cu credibilitatea unei tari, manevrezi de fapt cu legitimitatea  si cu disponibilitatea ei de a raspunde in fata propriilor cetateni si in fata celorlati actori internationali, insa mai presus de orice, manevrezi cu functionarea ei, cu criteriile de selectie pentru leadership ului ei si cu capacitatea ei de a strange resurse cu care sa se dezvolte si care sa ii asigure progresul.

Poate ca de un asemenea tratament nu va avea parte niciodata “pacientul” Romania, desi, va marturisesc ca mi-ar fi tare greu sa accept asa ceva, insa acele state, acele tari si acele natiuni pe care le admirati si spre care va indreptati prvirea observand ca sunt intr-o zona de perceptie pozitiva, favorabila, utila lor si centrala, in acest mod au abordat problematica perceptiei si pe aceste proceduri isi consolideaza in fiecare zi si in fiecare secunda legitimitatea si raspunderea, adica tocmai credibilitatea in plan extern.

Acum, statele pierd credibilitate uneori, sau ar fi mai corect sa spun ca anumite state pierd constant credibilitate, atat in mod direct cat si indirect, insa factorii care distrug cel mai consistent elementul de credibilitate sunt coruptia guvernamentala si abuzul la bunele practici in afaceri. Pentru a se intelege corect cum anume se poate pierde credibilitate in mod indirect, va voi spune ca din esecul ENRON, perceptia care s-a format la final a fost aceea ca statul care ar fi trebuit sa vegheze ca acel derapaj sa nu se intample a esuat. Iata deci cat de sensibil este factorul credibilitate, prin legitimitate si raspundere, la momente care se petrec factual departe de actul de guvernare, departe de stat si totusi cu un grad de contagiune atat de mare. Asa poate va este mai simplu sa calificati efectul devastator al evenimentelor care se petrec aproape de actul de guvernare sau chiar in interiorul aparatului de guvernare.

De asemenea, consider ca este important sa va spun ca pe directia legitimitatii, actorul international este deosebit de sensibil la legitimitatea leadership ului sau – altfel spus, inca nu am reusit sa determin un actor international credibil condus de un leadership nelegitim. Mai mult,  atat pe directia legitimitatii dar si a raspunderii, actorul international sufera prejudicii de credibilitate consistente atunci cand supraliciteaza angajamente (cand promite, evident, fara acoperire) si atunci cand deschide mai multe fronturi decat poate duce. Daca ar fi sa traduc aceasta in termeni populari romanesti un astfel de actor este mincinos sau pur si simplu prost – deci oricum, insa nu credibil.

Asa cum spuneam, credibilitatea actorului international este sensibila la felul in care actorul vine sau nu in intampinarea asteptarilor celorlalte parti implicate – atat pe directia legitimitatii dar si a raspunderii sale fata de ceilalti actori. Asadar, sursa de credibilitate trebuie cautata intre referentialele asteptarilor propriei societati si a asteptarilor celorlalti actori internationali. A fi credibil, din acest punct de vedere, nu inseamna a face altceva decat s-ar cuveni sa faci sub argumentul ca “nu ai fost acolo cand s-a produs evenimentul”… (daca vi se pare cunoscut) si nici a fi strident. Daca vorbesti mai mult sau mai tare, nu inseamna ca esti mai credibil.

Desi legitimitatea si raspunderea joaca un rol aproape egal in evolutia credibilitatii unui stat, totusi, in spatiul nostru “raspunderea” trebuie sa faca faca fata unor provocari suplimentare. A te lasa in mod cinstit la aprecierea celorlalti si a considera si a-ti asuma aceasta raspundere tine de educatie, de onestitate, de conduita morala a leadership ului decidentilor din fruntea actorului international, iar viteza cu care se deruleaza astazi evenimentele pare sa fie un factor care nu ajuta deloc raspunderea leadership ului fata de societatea actorului si deci de raspunderea actorului fata de ceilalti actori internationali.

Nu as vrea sa intelegeti de aici ca se admite …din graba, o anumita specie de indulgenta – din contra, atrag atentia ca desi conditiile sunt sau ipotetic ar fi aceleasi oriunde in lume, exista state care reusesc sa fie credibile si state carora lucrul acesta nu le iese deloc.

Asa cum spuneam anterior, raspunderea leadeship ului actorului international este un punct determinant pentru credibilitatea actorului in sine, asadar pentru un management corect, trebuie ca leadership ul actorului international sa isi stabileasca de la bun inceput si foarte onest felul in care se face responsabil in fata propriei societati, si in fata fiecarui tip de actor international prezent si implicat – altfel spus, trebuie sa existe o strategie a raspunderii. In absenta unei astfel de strategii, este foarte posibil ca o raspunderea excesiva, factuala sau mimetica, ce se angreneaza (deruleaza) cu un anumit tip de actor coparticipant, sa favorizeze in final o pierdere de credibilitate pentru actorul nostru (adica pentru tara). Este cazul exercitiului unei anumite raspunderi excesive fata de publicul extern in defavoarea celui intern sau invers, precum si raspunderea excesiva fata de o categorie de actori internationali in defavoarea altei categorii.

In toata aceasta ecuatie a echilibrului pentru credibilitate, trebuie gestionata relatia intre trei puncte interdependente:

–          Legitimitatea actorului si suportul pe care il primeste pentru a exista

–          Valorile pe care le realizeaza

–          Capacitatea reala de realiza valori

Daca actorul nostru, prin leadership ul sau, nu reuseste sa isi raspunda relativ usor la toate intrebarile legate de aceste trei elemente si legatura dintre ele, atunci legitimitatea lui, rostul de a exista, nu mai exista.

Toate aceste aspecte si altele, sper la fel de interesante, la nivel teoretic, se vor regasi in cea de-a doua lucrare a mea pe care o voi publica in luna martie 2014 – IDENTITATEA COMPETITIVA A ROMANIEI SI A TARILOR DIN EST.

Asadar, dragii mei, ma bucur ca s-a facut recurs la credibilitatea tarii, insa atrag atentia ca operatiile de credibilizare nu au nimic in comun cu publicitatea si cu atat mai putin cu mesajele care vizeaza scopuri electorale. De aceea, imi este relativ greu daca nu cumva imposibil sa imi imaginez ca in anul 2014, cand avem de strabatut doua serii electorale , guvernarea va avea timp de credibilizarea tarii in plan extern. Cu toate acestea, va asigur ca sunt nu numai interesat dar si ingrijorat de felul in care evolueaza credibilitatea noastra, stiind cu oarecare exactitate ce anume o influenteaza din punct de vedere tehnic.

DAN DIMA, Expert diplomatie publica

EDITORIALE

”Macroleon”: Bine ați venit în Europa franco-germană a președintelui Franței

Published

on

© Twitter

Proiectul Uniunii Europene își datorează existența, în mod neîndoielnic, deciziei franco-germane de a îngropa securea sângeroasă a celor două războaie mondiale și de a-și da mâna reconcilierii politice și istorice.

După decenii umilitoare în istoria bilaterală – fie că vorbim de încoronarea împăratului german Wilhelm I în Sala Oglinzilor de la Versailles, de capitularea Germaniei prin Armistițiul de la Compiègne din 1918, urmată de un nou gest umilitor înfăptuit de Germania nazistă prin semnarea Armistițiului de Compiègne din 1950 care consfințea ocupația germană în Franța și determina instituirea regimului de la Vichy – liderii Franței și Germaniei, fie ei Charles de Gaulle și Konrad Adenauer, Valéry Giscard d’Estaing și Helmut Schmidt, Francois Mitterand și Helmut Kohl, au adus relația franco-germană în epicentrul integrării europene.

Puterea franceză gaullistă, demonstrată prin blocarea inițiativei-pionier a comunității europene de apărare, Criza scaunului gol din 1966 și chiar prin retragerea din structurile militare ale NATO, a pierdut însă, treptat, teren politic prin prisma ponderii economice tot mai însemnate a Germaniei, reunificată în cele din urmă în 1990, pentru ca la finalul secolului trecut fostul cancelar german Helmut Kohl să fie apreciat drept ”cancelarul integrării europene”. Însăși o anecdotă mărturisită de Jean-Claude Juncker la funeraliile lui Kohl, primele și singurele funeralii europene, dezvăluia cum Helmut Kohl a salutat cu lacrimi în ochi decizia extinderii Uniunii Europene spre Est.

Compromisul franco-german, atestat în 1963 prin ”spiritul de la Elysee” și reînnoit chiar în ianuarie 2019 prin ”spiritul de Aachen, îi are ca protagoniști, în prezent, pe Angela Merkel și Emmanuel Macron. Însă pentru prima dată în ultimele două decenii, timp în care numărul cancelariei de la Berlin s-a aflat pe ”apelare rapidă”, asistăm la o resetare a preferințelor.

Apărut ca un outsider în spectrul fragmentat al politicii franceze, Emmanuel Macron a reușit în 2017 ceea ce puțini credeau: a avansat în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale, când pentru prima dată din 1958 niciun candidat al stângii sau dreptei tradiționale nu s-a aflat în turul secund al scrutinului prezidențial, și a învins-o pe candidata extremei-drepte Marine Le Pen la o distanță consistentă.

Însăși celebrarea victoriei de răsunet pentru întreaga Franță și Europă a fost aparte. Acompaniat acustic de imnul Uniunii Europene, președintele ales Macron și-a făcut apariția pe scena de pe esplanada Muzeului Luvru, injectându-și alura politică în construcție cu optimism european și spirit reformist pentru Uniunea Europeană.

Doi ani mai târziu, Emmanuel Macron și-a văzut o mare parte din ambițiile în derulare politică. Țările UE aparținând eurozonei au găsit o formulă acceptabilă și mai puțin provocatoare de tensiuni a unui instrument de competitivitate, denumire generică pentru un așa-zis buget al statelor ce dețin moneda euro. Cooperarea în materie de apărare europeană, ironic sau nu blocată de Franța în anii 1950, a devenit temă de avangardă pentru Renașterea Europeană propusă de președintele francez, sub emblema a ceea ce Macron a numit ”Inițiativa Europeană de Intervenție”, o forță militară formată din zece state UE dispuse să acționeze împreună în situații de criză și care a defilat demonstrativ de Ziua Națională a Franței, ceremonie dedicată apărării europene.

Momentul cu cea mai ridicată inflexiune a venit însă după alegerile europene din 23-26 mai. Clasată pe locul al doilea la alegerile europarlamentare din Franța după formațiunea lui Marine Le Pen, lista Renaissance sponsorizată politic de Emmanuel Macron și formată din patru partide a reușit cu cei 21 de eurodeputați aleși să coalizeze o nouă mișcare în Parlamentul European – grupul Renew Europe – construită pe scheletul grupului ALDE european și devenită a treia forță politică din hemiciclu.

În paralel, președintele francez a fost un actor central în toate punctele cheie ale negocierilor dintre liderii europeni pentru desemnarea șefilor instituțiilor europene: de la respingerea categorică a bavarezului creștin-social Manfred Weber la înfăptuirea ”planului de la Osaka” cu Frans Timmermans în pole position pentru șefia Comisiei Europene și până la aplicarea principiului opus Spitzenkandidat – cel al ”iepurelui din joben” – și propunerea, ca atare, a unui pachet cu ministrul german al Apărării Ursula von der Leyen ca succesoare a lui Jean-Claude Juncker.

Pachetul de nume prin care Germania Angelei Merkel a dat primul german președinte al Comisiei Europene după 52 de ani este o creație fidelă a puterii de broker a lui Emmanuel Macron.

Liderul de la Elysee și-a asumat câteva obiective majore în acest proces, toate bifate: de la impunerea unui echilibru de gen la o balanță politică ca atare. Ursula von der Leyen, singurul om politic care a făcut parte din toate guvernele Angelei Merkel, a fost propusă în fruntea Comisiei Europene de către Emmanuel Macron.

Născută la Bruxelles, cu un profil european și cu controverse privind contractele ei de consultanță, von der Leyen, al cărui nume a fost prea puțin speculat în perioada negocierilor, a apărut ca soluție pentru a risipi toate opozițiile și a genera compromisul:

1) membră a CDU, cel mai mare partid național din PPE, formațiunea care a câștigat cele mai multe mandate în Parlamentul European;

2) o germancă francofilă care semna recent la Paris, în prezența lui Macron, acordul cadrul Franța – Germania – Spania pentru construcția avionului european de luptă al viitorului;

3) o înfrângere politică a sistemului Spitzenkandidat față de care Emmanuel Macron și-a manifestat adversitatea;

4) facilitarea culoarului pentru a nominaliza un reprezentant al Franței la șefia Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde fiind propusă tot de Emmanuel Macron;

 5) echilibrarea politică în cazul celorlalte poziții: șefia Consiliului European și poziția de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Și acest ultim punct a fost agreat cu profunda implicare a lui Emmanuel Macron. Viitorul președinte al Consiliului European, Charles Michel, este un apropiat al lui Macron și face parte din ALDE european, formațiune care în Parlamentul European activează împreună cu eurodeputații Renaissance susținuți de președintele francez. În ce privește postul de Înaltul Reprezentant, socialistul Josep Borrell va călca pe urmele primului ÎR Javier Solana, tot spaniol, iar numele lui a fost agreat tot după o negociere între Macron și premierul spaniol.

Tranzacționarea politică negociată de Emmanuel Macron și-a aflat deznodământul în plenul Parlamentului European. Însă, oricât de blamată ar fi această tranzacționare, ea s-a desfășurat în litera tratatului. Pe scurt, Consiliul European a propus un candidat la șefia Comisiei Europene, iar Parlamentul European a supus votului această propunere.

Fragilitatea majorității din jurul Ursulei von der Leyen, doar 383 de voturi ”pentru”, dintr-un minim necesar de 374, a fost resimțită încă din discursul și dezbaterea acesteia cu membrii Parlamentului European. Asumarea fără echivoc a priorităților convenite de liderii europeni în Agenda Strategică a Uniunii Europene, angajarea politică în promisiuni față de toate cerințele marilor grupuri politice care îi puteau asigura majoritatea au pălit în fața premierei istorice: prima femeie aleasă președintă a Comisiei Europene.


Puteți citi pe larg despre evoluția negocierilor privind alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene aici.

Cu toate acestea, votul obținut de von der Leyen favorizează zorii unei noi epoci politice pentru Uniunea Europeană.  Ursula von der Leyen este o apropiată a Angelei Merkel și provine din PPE, însă alegerea ei este, în egală măsură, o victorie a tandemului Renew Europe – Emmanuel Macron, ea fiind asumată ca atare.

Compoziția politică a votului pentru Ursula von der Leyen – PPE, Renew Europe și parțial S&D – poziționează PPE-ul Angelei Merkel și Renew Europe-ul lui Emmanuel Macron drept principalele forțe care au legitimat-o democratic pe președinta aleasă a Comisiei Europene. Iar discursul Ursulei von der Leyen a fost o sinteză între refacerea armoniei în PPE și preluarea obiectivelor politice ale Renew Europe și ale socialiștilor europeni care, în ultimă sau în primă instanță, sunt și obiectivele lui Emmanuel Macron și ale liderilor socialiști și liberali din Consiliul European. Fie că vorbim despre Conferința pentru viitorul Europei, care își are originea în convențiile cetățenești propuse de Emmanuel Macron, despre egalitatea de gen în viitoarea Comisie Europeană, despre acțiunea climatică și ținta transformării Europei în primul continent neutru din punct de vedere al emisiilor de gaze, despre consolidarea apărării europene, toate ne duc cu gândul la viziunea președintelui francez pentru reformarea Uniunii Europene.

Tot o sinteză a fost și reacția președintelui francez la alegerea Ursulei von der Leyen în fruntea Comisiei Europene: ”Astăzi Europa are chipul dumneavoastră”.

Iar chipul Ursulei von der Leyen este conturat de următoarele coordonate: o francofilă germancă, născută la Bruxelles, cu o tradiție de familie europeană în mod veritabil, cu cea mai mare experiență executivă în guvernul celui mai longeviv lider european al utimilor 20 de ani și cu o asumare explicită a îndeplinirii cerințelor liderilor europeni și ale majorității care a votat-o în Parlamentul European.

”Es lebe Europa, vive l’Europe, long live Europe!”

Continue Reading

EDITORIALE

Tranzacționarea Europei după votul cetățenilor ei

Published

on

de Dan Cărbunaru

Preocupați de pericolul tranșării sorților Europei între SUA, China și Rusia, astăzi vedem actorul global tranzacționat la el acasă. După ce 200 de milioane de europeni au ieșit la vot, cel mai mare procent de cetățeni dispuși să arate ce vor de la viitorul Uniunii în ultimii 20 de ani, logicul câștigător al alegerilor, cap de listă al PPE, Manfred Weber, a fost făcut sandviș între Consiliul European și Parlament. Din capul său spart, precum Atena din Zeus, a ieșit zeița (ministrul) Apărării din aceeași Germanie, Ursula von der Leyen.

Algoritmul scris de Maron și Merkel a aruncat la coș ultimii cinci ani scurși de la inaugurarea complicatei proceduri de selecție a Președintelui Comisiei Europene din rândul liderilor care au deschis listele familiilor lor politice. Parlamentul European a devenit aparent notarul care parafează dealul din Consiliul European, Estul privește din afară distribuția puterii în UE – după ce polonezul Buzek și Tusk ținuseră un relativ echilibru de reprezentare geopolitică în Parlamentul și Consiliul European.

Italia rămâne cu Președinția Parlamentului, mutată de la populari la socialiști, iar Spania primește poziția de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă și Apărare. Belgianul promovat de Macron ajunge Președinte al Consiliului European iar franțuzoaica Lagarde, PPE, e agreată să vină în fruntea Băncii Centrale Europene. Fondatorii sunt mulțumiți, au preluat explicit responsabilitățile puterii în Uniune, după ce ani de zile au încercat să modifice mecanismele de luare a deciziei și transformarea lor în majorități în locul unanimității care ar fi blocat devenirea blocului comunitar.

Acest scenariu, aproape complet scris, nu a ajuns la final. Verzii, pe care candidatul socialiștilor, Timmermans, încercase să îi coopteze în coaliția progresistă anti PPE, nu se regăsesc în aranjamentul PPE-SD-Renew Europe. Majoritatea noului trident al puterii care înlocuiește binomul PPE-SD are aritmetica de partea sa, dacă toți cei peste 400 de membri ai săi vor vota în bloc, la Strasbourg, săptămâna viitoare, pentru Von der Leyen. Această majoritate ar putea închide algoritmul scris de  Macron și Merkel, în locul celui prezentat de  capii de listă la alegerile europene. După eșecul adoptării Tratatului Constituțional, ar fi următorul major pas înapoi al Uniunii.

Vom vedea ce se va întâmpla în următoarele zile. Dacă nu vom avea o majoritate necesară propunerii franco-germane, jocurile s-ar putea relua. Spietzenkandidatul ar putea reveni ca o trimitere la transparentizarea proceselor electorale europene, la legitimitatea celor care ocupă funcții publice. Frumusețea democrației europene este departe de a se fi epuizat, chiar dacă marile puteri poartă încă în ADN chemarea istoriei scrise cu forța.

Continue Reading

EDITORIALE

Cum influențează anunțul lui Klaus Iohannis de a nu intra în cursa pentru președintele Consiliului European lupta pentru putere de la vârful UE. Trei scenarii pentru summitul special din 30 iunie

Published

on

©️ Administrația Prezidențială

Corespondență din Bruxelles

Precizările președintelui Klaus Iohannis, care a declarat sâmbătă la Sibiu că este ”Președintele României și vreau să rămân Președintele României și nu al Consiliului European”, nu au fost menite doar să pună capăt speculațiilor privind viitorul politic al șefului statului, care și-a anunțat încă de la debutul președinției române a Consiliului – care, apropo, se încheie mâine, 30 iunie – candidatura pentru un nou mandat de președinte.

Clarificările sale, dublate de cele mai recente scenarii apărute în presa occidentale ca urmare a consultărilor dintre liderii marilor țări europene prezente la Summitul G20 și de declarațiile Angelei Merkel, vin să limpezească apele și înspre deznodământul bătăliei între Angela Merkel și PPE, PES, liberali și Emmanuel Macron privind numirile în pozițiile cheie de la vârful instituțiilor europene.

Președintele Klaus Iohannis (PPE) era sondat printre favoriți pentru a ocupa poziția de președinte al Consiliului European, alături de prim-ministrul Croației Andrej Plenkovic (tot PPE). În cărți au mai fost vehiculați și prim-miniștri liberali ai Belgiei și Olandei, însă cei cinci ani cu polonezul Donald Tusk în fruntea instituției ar putea să genereze un fel de cutumă pentru ca această funcție, în principal de reprezentare internațională și de mediere între lideri, să fie mai curând deschisă pentru un lider estic. Argumentul capătă pertinență, mai ales că negocierile dintre lideri nu s-au purtat exclusiv în versiunea procesului Spitzenkandidat pentru șefia Comisiei Europene, ci asupra unui pachet de nume pentru toate instituțiile aflate în joc și care să reflecte 1) paritatea de gen, 2) poziția geografică, 3) demografia și 4) afilierea politică.

Săptămâna trecută, după ce deznodământul agendei privind numirile a fost convocarea unui nou summit pe 30 iunie și anunțul lui Emmanuel Macron de lichidare a procedurii Spitzenkandidat prin argumentul neîntrunirii unei majorități în jurul unui astfel de candidat, am evaluat două scenarii privind finalul acestor tratative: 1) PPE insistă cu candidatura lui Manfred Weber și derivatele acestei asumpții, 2) PPE își asumă eșecul procedurii Spitzenkandidat și urmările acestui studiu de caz.

Însă, cu o zi înainte de summitul special din 30 iunie în care sunt puse speranțele ”ieșirii unui fum alb” din clădirea Europa, anunțul președintelui Klaus Iohannis și declarația cancelarul german Angela Merkel prin care nu renunță la aplicarea procedurii Spitzenkandidat, ne conferă câteva ipoteze de lucru.

Poziția cheie și cea care are potențialul de a debloca aceste negocieri rămâne funcția de președinte al Comisiei Europene pentru care minim 16 șefi de stat sau de guvern care reprezintă 65% din populația UE trebuie să cadă de acord, iar Parlamentul European să asigure o majoritate de minim 376 de membri pentru acel candidat propus de Consiliul European.  În noul Parlament, o astfel de majoritate, cu condiția ca ea să fie formată din forțele pro-europene, este posibilă doar între PPE (181 de mandate), S&D (154 de mandate) și Renew Europe (108) sau Verzii (75). Cuplând aceste detalii cu cele patru criterii menționate anterior, rămânem cu trei scenarii pentru ziua de 30 iunie:

1) PPE insistă cu Manfred Weber – este scenariul cel mai îndepărtat de izbândă, fiind greu de crezut că o majoritate a liderilor europeni s-ar fi răzgândit în privința lipsei de experiență a candidatului german. Afirmația Angelei Merkel privind șansa păstrării procesului Spitzenkandidat este cea care mă determină să păstrez scenariul deschis, deși îi recunosc caracterul utopic. La momentul actual, acest scenariu ar echivala cu extinderea negocierilor și convocarea unui nou summit.

2) Salvarea procedurii Spitzenkandidat – în acest scenariu, unica variantă pare a fi Frans Timmermans, candidatul socialiștilor europeni și a doua putere politică din Parlamentul European. Afirmația Angelei Merkel de la Osaka cu privire la acest aspect ar putea, în egală măsură, să însemne un semnal pentru negociere și pentru formarea unei coaliții cu socialiștii europeni și cu oricare dintre celelalte două forțe politice pro-europene (Renew Europe și/sau Verzii). O coaliție doar cu Verzii ar aplica o lovitură liberalilor europeni și lui Emmanuel Macron, însă voturile acestora sunt necesare pentru a-l trece pe Timmermans de Consiliul European acolo unde Polonia și Ungaria vor încerca să formeze o minoritate de blocaj. Cu Timmermans în fruntea Comisiei Europene, întregul proces de numiri s-ar putea încheia astfel:

  • Comisia Europeană – Frans Timmermans (PES);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (Croația – cel mai recent stat membru, tot PPE, fiind familia politică cu cele mai multe mandate) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța (președintele Emmanuel Macron fiind extrem de interesat de dezvoltarea unui buget al zonei euro, dar și de avansarea reformelor fiscal-bugetare în UE), Germania (actualul șef al Bundesbank) sau Finlanda (unde guvernul social-democrat are două propuneri);
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – PPE sau ALDE/ Renew Europe;

Din perspectiva criteriilor stabilite, dar și a procedurii Spitzenkandidat, acesta pare și cel mai plauzibil scenariu, iar unica opțiune pentru a cvasi-respecta criteriul de gen este numirea unei femei ca șefă a diplomației europene, deja o tradiție după un deceniu cu Catherine Ashton și Federica Mogherini în această poziție.

3) PPE decide să-l înlocuiască pe Manfred Weber – acesta este scenariul în care apare numele negociatorului șef pentru Brexit Michel Barnier, membru al PPE. De asemenea, majoritatea liderilor europeni și șefilor de grupuri din Parlamentul European au indicat că nu se opun unui președinte al Comisiei Europene din partea PPE, atât timp cât acesta nu este Manfred Weber. Cu Barnier sau orice alt candidat PPE acceptat de o majoritate a Consiliului European și a Parlamentului European, pachetul de numiri ar putea să se concretizeze astfel:

  • Comisia Europeană – Michel Barnier (PPE și compatriot al președintelui Franței);
  • Parlamentul European – Manfred Weber (PPE – consolare politică) sau Guy Verhofstadt (ALDE/ Renew Europe);
  • Consiliul European – Andrej Plenkovic (PPE) sau Mark Rutte/ Charles Michel (ALDE/ Renew Europe);
  • Banca Centrală Europeană – Franța, Germania sau Finlanda
  • Înaltul Reprezentant al UE/ vicepreședinte al Comisiei Europene – Frans Timmermans (PES)

Cel din urmă scenariu, deși plauzibil prin prisma renunțării la procedura candidaților cap de listă, nu restrânge opțiunile în termeni precizați de cele patru criterii – gen, geografie, demografie, afiliere politică – ci extinde variabilele de negociere. Astfel, este aproape imposibil ca PPE să conducă mai mult de două instituții, motiv pentru care ar trebui negociat rapid un schimb în ce privește culoarea politică a viitorilor lideri ai Parlamentului European și Consiliului European. De asemenea, la nivelul acestui scenariu există deopotrivă riscul să nu se regăsească nicio femeie.

Puteți citi pe larg despre negocierile pentru funcțiile de top din UE aici.

Donald Tusk spunea că în timpul discuțiilor de la Osaka dintre liderii europeni nu ”va ieși fum alb”, asemenea simbolismului cu care este anunțată alegerea unui nou Papă. Însă ne putem aștepta ca în noaptea din 30 iunie spre 1 iulie să iasă fum alb de la Bruxelles? Cert este șefii de stat sau de guvern sunt așteptați ca la summitul extraordinar din 30 iunie să cadă de acord asupra unei soluții pentru ieșirea din această criză generată de două reuniuni anterioare și negocieri politice pe multiple planuri fără succes, evitând o perpetuare a acesteia în contextul în care noul Parlament European se va reuni în sesiune plenară de constituire în perioada 2-4 iulie, când își va alege și conducerea.

 

Continue Reading

Facebook

Advertisement
Advertisement

Trending