Connect with us

EDITORIALE

Credibilitatea de tara? Hai sa va spun doua vorbe despre asta

Published

on

dan-dimaDragi prieteni,

Am fost extrem de bucuros sa constat ca in noaptea dintre 2013 si 2014 cineva si-a adus aminte de credibilitatea tarii. O spun pentru ca, din pacate, in afara de acele cateva fotografii postate pe Facebook, politicienii romani nu s-au mobilizat la mai mult in comunicarea cu dumneavoastra.

Presedintele Traian Basescu, insa, a spus-o – isi doreste credibilitate pentru Romania.

Nu de putine, ba chiar de foarte, foarte multe ori aici pe blog, in diverse reuniuni in tara sau in strainatate am vorbit mult despre “credibilitate” ca fiind alaturi de “buna reputatie”, pietrele de temelie pentru alcatuirea unei “identitati cu adevarat competitive a tarii”.

Unii m-au criticat, bunii mei prieteni “brendisti”, pentru aceasta precautie excesiva amea, insa, tin sa intaresc seria de argumente pe care le-am dat si in “Noua Practica Diplomatica – Diplomatia Publica”, adaugand ca nici o forma de branding sau re branding al unei tari, natiuni, regiuni etc nu sta in picioare si nu dureaza in timp daca nu se sprijina pe elementul central, consider eu, credibilitatea respectivului actor international.

Sigur ca in mod simplist am spus, la un moment dat, ca atributele “credibilitate” si “reputatie” se pot traduce prin – fac ceea ce spun ca fac si respectiv, fac bine ceea ce mi-am asumat sa fac, dar daca ne propunem cu seriozitate sa aflam cum putem deveni credibili ca tara, trebuie sa aprofundam aceste concepte ceva mai temeinic.

Folosesc aceasta ocazie pentru a le spune cititorilor mei de pe blog si acelora pasionati de managementul perceptiei externe a tarilor ca elementul “credibilitate” – “creating credibility” este subiectul unor studii pe care statele lumii le fac si din care trag concluzii de mai bine de 50 de ani, iar acest proces a ajuns sa fie intr-adevar ridicat la rang de arta in ultimii 25 de ani, de cand perceptia externa joaca un rol atat de important intr-o lume libera si democratica, o lume a sanselor egale.

“Credibilitatea de tara” in scolile mari ale lumii este explicata ca fiind un atribut care depinde in mod direct de “legitimitate” si “raspundere” – credibilitatea fiind un atribut care se proiecteaza in ochii celorlalti actori internationali, care actori, se presupune ca ar trebui sa aiba incredere in subiectul nostru, la randul lui, el fiind un jucator sau un actor international.

Inainte de a intra in explicitarea elementelor care influenteaza credibilitatea externa a tarii, v-as ruga sa atribuiti singuri la liniile teoretice eventuale evenimente din istoria recenta a Romaniei, intrucat eu n-o voi face pentru o anumita etica a igienei de rationament. Asadar orice aspecte care va suna oarecum cunoscute, sunt intamplatoare, eu voi exemplifica cu cazuri concrete din alte tari.

Legitimitatea  – element care influenteaza credibilitatea statului, a tarii, este atributul actorului international de a fi acceptat si acceptabil intr-un anumit context international, particular sau general, de catre ceilalti actori. Este atributul de a fi considerat “potrivit”, altfel spus, un actor international a carei actiune este justificabila si justificata in termeni de valori, norme, legi etc si nu in ultimul rand un actor care vine, prin actiunea sa, in intampinarea asteptarilor societatii lui si a celorlalte societati, in intampinarea asteptarilor celorlalti actori internationali.

Raspunderea – celalalt constituent al credibilitatii, se refera la OBLIGATIA actorului international, a subiectului nostru, de a se supune in  mod corect aprecierii celorlalte parti implicate – societatea lui, alte societati, alti actori internationali. Este obligatia actorului international de a primi aprecierea si premiul, critica si pedeapsa corespunzatoare actiunilor sale. Putem spune, prin urmare, ca atunci cand masuram gradul de raspundere (va suna cunoscut??) masuram de fapt gradul de onestitate al actorului international fata de ceilalti actori si de ce nu, in prima sau ultima instanta, fata de noi.

Candva am spus ca a opera cu instrumentele diplomatiei publice este la fel de complicat si reclama la fel de multa responsabilitate si expertiza precum neuro – chirurgia. Diplomatia publica nu este un lucru simplu – atunci cand faci managementul perceptiei externe, pentru o anumita tara, mai intai deschizi frontul credibilitatii.

Sigur ca noi analizam aici credibilitatea din perspectiva limitata a diplomatiei publice, dar cred ca trebuie sa va atrag atentia ca atunci cand manevrezi cu credibilitatea unei tari, manevrezi de fapt cu legitimitatea  si cu disponibilitatea ei de a raspunde in fata propriilor cetateni si in fata celorlati actori internationali, insa mai presus de orice, manevrezi cu functionarea ei, cu criteriile de selectie pentru leadership ului ei si cu capacitatea ei de a strange resurse cu care sa se dezvolte si care sa ii asigure progresul.

Poate ca de un asemenea tratament nu va avea parte niciodata “pacientul” Romania, desi, va marturisesc ca mi-ar fi tare greu sa accept asa ceva, insa acele state, acele tari si acele natiuni pe care le admirati si spre care va indreptati prvirea observand ca sunt intr-o zona de perceptie pozitiva, favorabila, utila lor si centrala, in acest mod au abordat problematica perceptiei si pe aceste proceduri isi consolideaza in fiecare zi si in fiecare secunda legitimitatea si raspunderea, adica tocmai credibilitatea in plan extern.

Acum, statele pierd credibilitate uneori, sau ar fi mai corect sa spun ca anumite state pierd constant credibilitate, atat in mod direct cat si indirect, insa factorii care distrug cel mai consistent elementul de credibilitate sunt coruptia guvernamentala si abuzul la bunele practici in afaceri. Pentru a se intelege corect cum anume se poate pierde credibilitate in mod indirect, va voi spune ca din esecul ENRON, perceptia care s-a format la final a fost aceea ca statul care ar fi trebuit sa vegheze ca acel derapaj sa nu se intample a esuat. Iata deci cat de sensibil este factorul credibilitate, prin legitimitate si raspundere, la momente care se petrec factual departe de actul de guvernare, departe de stat si totusi cu un grad de contagiune atat de mare. Asa poate va este mai simplu sa calificati efectul devastator al evenimentelor care se petrec aproape de actul de guvernare sau chiar in interiorul aparatului de guvernare.

De asemenea, consider ca este important sa va spun ca pe directia legitimitatii, actorul international este deosebit de sensibil la legitimitatea leadership ului sau – altfel spus, inca nu am reusit sa determin un actor international credibil condus de un leadership nelegitim. Mai mult,  atat pe directia legitimitatii dar si a raspunderii, actorul international sufera prejudicii de credibilitate consistente atunci cand supraliciteaza angajamente (cand promite, evident, fara acoperire) si atunci cand deschide mai multe fronturi decat poate duce. Daca ar fi sa traduc aceasta in termeni populari romanesti un astfel de actor este mincinos sau pur si simplu prost – deci oricum, insa nu credibil.

Asa cum spuneam, credibilitatea actorului international este sensibila la felul in care actorul vine sau nu in intampinarea asteptarilor celorlalte parti implicate – atat pe directia legitimitatii dar si a raspunderii sale fata de ceilalti actori. Asadar, sursa de credibilitate trebuie cautata intre referentialele asteptarilor propriei societati si a asteptarilor celorlalti actori internationali. A fi credibil, din acest punct de vedere, nu inseamna a face altceva decat s-ar cuveni sa faci sub argumentul ca “nu ai fost acolo cand s-a produs evenimentul”… (daca vi se pare cunoscut) si nici a fi strident. Daca vorbesti mai mult sau mai tare, nu inseamna ca esti mai credibil.

Desi legitimitatea si raspunderea joaca un rol aproape egal in evolutia credibilitatii unui stat, totusi, in spatiul nostru “raspunderea” trebuie sa faca faca fata unor provocari suplimentare. A te lasa in mod cinstit la aprecierea celorlalti si a considera si a-ti asuma aceasta raspundere tine de educatie, de onestitate, de conduita morala a leadership ului decidentilor din fruntea actorului international, iar viteza cu care se deruleaza astazi evenimentele pare sa fie un factor care nu ajuta deloc raspunderea leadership ului fata de societatea actorului si deci de raspunderea actorului fata de ceilalti actori internationali.

Nu as vrea sa intelegeti de aici ca se admite …din graba, o anumita specie de indulgenta – din contra, atrag atentia ca desi conditiile sunt sau ipotetic ar fi aceleasi oriunde in lume, exista state care reusesc sa fie credibile si state carora lucrul acesta nu le iese deloc.

Asa cum spuneam anterior, raspunderea leadeship ului actorului international este un punct determinant pentru credibilitatea actorului in sine, asadar pentru un management corect, trebuie ca leadership ul actorului international sa isi stabileasca de la bun inceput si foarte onest felul in care se face responsabil in fata propriei societati, si in fata fiecarui tip de actor international prezent si implicat – altfel spus, trebuie sa existe o strategie a raspunderii. In absenta unei astfel de strategii, este foarte posibil ca o raspunderea excesiva, factuala sau mimetica, ce se angreneaza (deruleaza) cu un anumit tip de actor coparticipant, sa favorizeze in final o pierdere de credibilitate pentru actorul nostru (adica pentru tara). Este cazul exercitiului unei anumite raspunderi excesive fata de publicul extern in defavoarea celui intern sau invers, precum si raspunderea excesiva fata de o categorie de actori internationali in defavoarea altei categorii.

In toata aceasta ecuatie a echilibrului pentru credibilitate, trebuie gestionata relatia intre trei puncte interdependente:

–          Legitimitatea actorului si suportul pe care il primeste pentru a exista

–          Valorile pe care le realizeaza

–          Capacitatea reala de realiza valori

Daca actorul nostru, prin leadership ul sau, nu reuseste sa isi raspunda relativ usor la toate intrebarile legate de aceste trei elemente si legatura dintre ele, atunci legitimitatea lui, rostul de a exista, nu mai exista.

Toate aceste aspecte si altele, sper la fel de interesante, la nivel teoretic, se vor regasi in cea de-a doua lucrare a mea pe care o voi publica in luna martie 2014 – IDENTITATEA COMPETITIVA A ROMANIEI SI A TARILOR DIN EST.

Asadar, dragii mei, ma bucur ca s-a facut recurs la credibilitatea tarii, insa atrag atentia ca operatiile de credibilizare nu au nimic in comun cu publicitatea si cu atat mai putin cu mesajele care vizeaza scopuri electorale. De aceea, imi este relativ greu daca nu cumva imposibil sa imi imaginez ca in anul 2014, cand avem de strabatut doua serii electorale , guvernarea va avea timp de credibilizarea tarii in plan extern. Cu toate acestea, va asigur ca sunt nu numai interesat dar si ingrijorat de felul in care evolueaza credibilitatea noastra, stiind cu oarecare exactitate ce anume o influenteaza din punct de vedere tehnic.

DAN DIMA, Expert diplomatie publica

EDITORIALE

Edificiul politicii externe a României, pus sub asediu. Care sunt implicațiile strategice ale anulării vizitei Regelui Iordaniei la București

Published

on

© Administrația Prezidențială

Aparent, anularea vizitei Regelui Abdullah al II-lea al Iordaniei în România și, implicit, a itinerariului său politico-economic face parte doar din seria eșecurilor diplomatice pe care am decis să le inaugurăm anul trecut cu vizita premierului Japoniei la București când, într-un moment de maximă importanță pentru relația bilaterală, Shinzo Abe nu a găsit un omolog cu care să dialogheze posibilitățile avansării legăturii strategice economice dintre Tokyo și București.

Diferența este însă una majoră: dacă obiectivele vizitei premierului japonez în România au fost parțial salvate prin manifestarea intenției clare de a ridica relația bilaterală la nivel de parteneriat strategic, anularea vizitei Regelui Iordaniei reprezintă un eșec pentru a cărui reparare numai comunitatea diplomatică a României poate evalua ce presupune un asemenea efort în termeni de durată, context politico-strategic și oportunități de refacere a credibilității.

Am putea părea tentați să nu alocăm un interes sporit vizitei unui șef de stat dintr-o țară din Orientul Mijlociu în condițiile în care ne-am dezvoltat apetitul spre a tresări doar când ne referim la aliații apropiați și de talie majoră, precum liderii SUA, Franței, Germaniei sau Marii Britanii. Am putea fi ignoranți și să nu facilităm o legătură logică între vârtejul declanșat de la Washington (culmea!) privind tema mutării ambasadei României în Israel, de la Tel Aviv la Ierusalim, și decizia Regelui Iordaniei de a contramanda vizita sa în România. Dar, dacă am face aceste lucruri, ar însemna să ne batem joc de un întreg eșafodaj construit de diplomația română și la care actorii politici s-au raliat – până mai ieri – pentru a servi intereselor de politică externă ale țării.

Implicațiile anulării vizitei Regelui Iordaniei în România sunt, pe termen scurt și foarte scurt, de ordin politic și mediatic, însă pe termen lung, am putea asista la implicații strategice care posedă un risc major de zdruncinare a politicii externe a României. În același registru, asistăm la o tendință de instrumentalizare nocivă a Parteneriatului Strategic cu Statele Unite.

În fond, de ce este atât de importantă Iordania în această ecuație?

Geopolitic, Regatul Hașemit al Iordaniei este piesa de stabilitate la o intersecție-mozaic a unor puteri regionale (Israel, Arabia Saudită, Egipt), a unor state eșuate sau în curs de reconstrucție (Siria, Irak), a unor state-santinelă ale terorismului (Liban) și a unor conflicte nesoluționate care pot prolifera, într-un moment, o dezordine care să exceadă cadrul zonal.

Cu o politică externă pivotală și echilibrată – de tip ”occidental”, dar înțelegătoare cu specificul sensibil al regiunii cu scopul de a reface bunăstarea acesteia -, Amman-ul a acționat în ultimii 25 de ani ca un ”honest broker” constructiv în relațiile dintre statele din Orientul Mijlociu, în de la convenirea unui pact de neagresiune la semnarea unui tratat de pace cu Israelul în 1994, dând semnalul unei deschideri spre stabilizare a regiunii.

Cu o ancorare internațională și de securitate care se intersectează cu arhitectura euro-atlantică, Iordania deține statutul de partener major non-NATO al SUA și face parte din cadrul de parteneri ai Alianței Nord-Atlantice de peste două decenii.

Dincolo de o sumară definire a politicii externe iordaniene într-un câmp geopolitic specific, Iordania este un actor relevant și prin prisma personalității Regelui Abdullah al II-lea. Monarh al Regatului Hașemit al Iordaniei din 1999, Abdullah al II-lea este un lider influent în regiune și un reper politic major pentru actorii internaționali. Apreciat în mai multe rânduri ca fiind cea mai influentă personalitate musulmană, Regele Iordaniei este unul dintre invitații tradiționali ai Conferinței pentru Securitate de la Munchen, forumul anual informal în care liderii lumii dezbat arhitectura și evoluția sistemului de securitate internațională.

Un amănunt mai mult decât relevant și care conectează elementele cuprinse în discursul premierului României de la Washington la decizia Regelui Iordaniei de a renunța la vizita în România este titlul pe care monarhul Regatului Hașemit al Iordaniei îl deține încă din 1924: prin această tradiție, liderul Familiei regale a Iordaniei – Regele însuși – este custodele locurilor sacre ale creștinilor și musulmanilor din Ierusalim.

Este dificil de luat în calcul că România și diplomația sa, prin implicarea tradițională în Orientul Mijlociu, ar omite un asemenea detaliu și ar putea considera că declarații precum cele ale premierului nu vor rămâne fără consecințe.

O vizită cu implicații strategice anulată de ignoranță. Potențiale ramificații

Decizia președintelui României de a-și anula, în 2017, vizita la Kiev din cauza legii educației din Ucraina care defavoriza minoritățile din această țară a avut un caracter dezaprobator și de sancțiune politico-diplomatică într-un context în care relația dintre Klaus Iohannis și Petro Poroșenko se prezentase în dese rânduri ca fiind foarte solidă, iar România s-a implicat în acțiunile NATO de sprijinire a Ucrainei post-anexare a Crimeei.

În aceeași cheie trebuie interpretată decizia similară a Regelui Abdullah al II-lea, un efect imediat, direct și palpabil al discursului prim-ministrului Viorica Dăncilă de la Washington.

O parte din argumentele prin care putem înțelege caracterul de sancțiune a acestui discurs rezidă în dinamica politico-diplomatică de pe axa București-Teheran din ultimii ani. În 2015, șeful diplomației iordaniene a fost unul dintre oaspeții speciali de la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, într-un efort de netezire a reafirmării intereselor României în regiunea Orientului Mijlociu, un efort care în 2016 era marcat de solicitarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru ca Ministerul Afacerilor Externe să elaboreze o strategie actualizată a României în Orientul Mijlociu, luând în calcul noile dinamici din regiune după acordul nuclear cu Iranul.

În aceeași logică, România s-a numărat printre statele invitate, în 2018, la reuniunea ”Procesului Aqaba” la nivelul miniștrilor Apărării, o platformă de dialog strategic inaugurată de Regele Iordaniei în anul 2015 pentru a spori nivelul de coordonare internațională în lupta împotriva terorismului.

Tot în 2018, în marja Adunării Generale a ONU, președintele Klaus Iohannis și Regele Abdullah al II-lea au dat impulsul politic pentru o vizită a monarhului iordanian în România în 2019, la zece ani de la precedenta vizită, și au pus accentul pentru organizarea celei de-a doua ediţii a Forumului româno-iordanian, eveniment la rândul său anulat.

Adunarea Generală a ONU de anul trecut a fost ultimul moment în care țările candidate pentru un mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU își puteau susține candidaturile la cel mai înalt nivel, de la șef de stat la șef stat sau de guvern, după caz.

Mai mult, reuniunea dintre președintele României și Regele Iordaniei a fost, la momentul respectiv, una dintre cele însemnate întruniri bilaterale pe care șeful statului român le-a avut la New York la lucrările forului onusian pentru a promova candidatura României și ea venea pe un fond de neliniște privind poziția țării noastre în chestiunea Ierusalimului și a mutării ambasadelor. Este de reamintit că decizia Statelor Unite de a-și muta misiunea diplomatică de la Tel Aviv la Ierusalim, recunoscându-l pe cel din urmă drept capitală a Israelului, a devenit motivul unei rezoluții a Adunării Generale a ONU susținută puternic de statele arabe și prin care s-a recomandat țărilor lumii să evite astfel de măsuri. Aceeași Adunare Generală care în luna iunie a acestui an va decide cine vor fi noii membri cu statut nepermanent în Consiliul de Securitate în perioada 2020-2021 și unde România concurează cu Estonia din partea blocului ”Europa de Est”.

Din acest context, rămânem cel puțin cu o întrebare fără răspuns: cine decontează efectele unei eventuale pierderi a cursei pentru Consiliul de Securitate al ONU?

Un element secundar menit să înțelegem implicațiile negative anulării acestei vizite este redat de efortul de reparare sau reducere a prejudiciilor de imagine prin anunțarea oficială a programului pe care Papa Francisc, primul suveran pontif care va vizita România după 20 de ani, îl va avea în țara noastră, în timpul vizitei din perioada 31 mai – 2 iunie.

O scurtă mențiune, în loc de încheiere pentru subiectul care a declanșat această zdruncinare a politicii externe românești: este foarte greu de crezut că un element valoric în plus pentru parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite ale Americii depinde de o decizie ”catalogată” și ”impulsionată” a fi îndrăzneață privind mutarea ambasadei României la Ierusalim. Iar asta dintr-un motiv foarte simplu: establishment-ul american, de la cel mai puțin relevant la cel mai important nivel decizional, se pronunță tranșant cu privire la preferințele sale.

Ni-l putem imagina pe președintele SUA, cel care a cerut Germaniei să oprească construcția Nord Stream 2 și să aloce mai mulți bani pentru apărare, să nu solicite și României o anumită măsură care îl interesează în mod direct? În schimb, solicitările Washington-ului la adresa Bucureștiului au rămas neschimbate, iar un element prin care putem continua să onorăm parteneriatul strategic cu SUA și angajamentul față de aliații noștri – alocarea și cheltuirea a 2% din PIB pentru apărare – își testează, de asemenea, credibilitatea.

În fapt, ceea ce degenerează din goblenul țeșut la Washington privind angajarea României într-o decizie de politică externă fără a deține elementele care permit acțiunea cu pricina și pus sub sancțiune de un stat respectat din cea mai volatilă regiune a lumii este tocmai tendința unei bucăți a puterii să instrumentalizeze Parteneriatul Strategic cu SUA într-un scop nociv, altul decât cel consemnat în orientarea de politică externă a României.

Continue Reading

EDITORIALE

“5+1” concluzii după Conferința de Securitate de la München: SUA vor să dicteze ritmul global, China refuză acest joc, iar Rusia exploatează sensibilitățile transatlantice

Published

on

© Munich Security Conference

Corespondență de la München

Ediția din acest an a Conferinței de Securitate de la München și-a tras cortina după aproape trei zile în care liderii țărilor lumii au pendulat între apărătorii ordinii internaționale și contestatarii ei. Din zecile de discuri ascultate și relate, dialoguri de la distanță sau răspunsuri la întrebări incomode, am rămas cu câteva concluzii preliminare:

1. Am vizualizat două Americi: una la putere reprezentată de Mike Pence care susține că vede lumea așa cum e, nu cum ne-am dori să fie și care tratează cu fermitate și presiune inclusiv aliații tradiționali; o alta în opoziție înfățișată de Joe Biden și Nancy Pelosi, dispusă să frâneze combinația de “realism – naționalism” și să plaseze alianța transatlantică ca pivot central al relațiilor internaționale Din acest considerent, alegerile din 2020 din SUA vor fi cruciale pentru viitorul arhitecturii ordinii de securitate internațională. Administrația Trump părăsește încăperea actualei ordini la ale cărei temelii Rusia și China lovesc sistematic, pentru a intra într-un nou eșafodaj în care se asigură că va dicta ritmul noii construcții a ordinii internaționale.

2. Am văzut o Chină deloc dispusă să intre direct și deschis într-o competiție globală. Sub pretextul respingerii hegemoniei și politicii de putere, Beijing-ul respinge ieșirea din actualul status quo, semn că actuala incertitudine globală este mediul prielnic pentru avansarea influenței chineze. Inclusiv dorința SUA de a include China într-un viitor acord al armelor strategice, în condițiile suspendării Tratatului privind Forțele Nucleare Intermediare, s-a izbit de un refuz al Beijing-ului: “Acest tratat este bilateral, iar el moare ca un tratat bilateral”, a spus un general chinez la München.

3. Am observat o Rusie iute și concisă pe partitura deja clasică la nivel de discurs și mai concentrată pe reuniuni bilaterale. La München, ministrul de Externe Serghei Lavrov a avut multe reuniuni cu omologi, cu secretarul general al NATO, cu șefa diplomației UE și chiar cu candidatul PPE la șefia Comisiei Europene. Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare este ca și încheiat, cele șase luni date ca termen Rusiei sunt doar o amăgire, ele reprezentând cel mai probabil perioada de repoziționare pentru o nouă cursă strategică. Mai mult, pe fondul animozităților transatlantice, Moscova va continua să aplice o tactică de exploatare a acestor sensibilități.

4. Europa se va întoarce la agenda provocatoare de zi cu zi – Brexit, alianța franco-germană, ofensiva populist-naționalistă – convinsă fiind că opțiunea sa spre multilateralism global și o ordine internațională bazată pe regulile deja cunoscute sunt calea de urmat. În pofida Brexit, britanicii par mai apropiați la nivel de politică externă de europeni mai mult ca niciodată. Angela Merkel a fost ovaționată la München ca lider de facto al ordinii liberale, în ciuda unui discurs care a vorbit despre o Rusie parteneră și a apărat gazoductul Nord Stream, acesta fiind cel puțin un subiect în care Europa nu va vorbi nicicând pe o voce unitară. Provocările Estului nu sunt privite ca fiind ale tuturor, și viceversa, afectând dezideratul unei singure poziții europene în lume. Din această rațiune, rămâne de referință ce a spus Înaltul Reprezentant al UE despre “generozitatea” de a trata marile țări europene ca “puteri mijlocii globale”.

5. La nivelul relației transatlantice, NATO pare să reprezinte unica platformă de cvasi-stabilitate și trebuie evitată fragilizarea sa. Faliile sunt induse atât din exterior, cât și din interior, adâncite inclusiv prin ovaționarea lui Merkel, în contrast cu animarea mai redusă de la discursul lui Pence. Deși prin preconizata retragere din INF, Statee Unite s-au asigurat că din punct de vedere strategic europenii vor strânge rândurile lângă americani, este dificil să ne așteptăm că SUA vor modela întreaga acțiune externă europeană după propriile referințe în ce ține de acordul nuclear cu Iran, conflictul israelo-palestinian sau relațiile comerciale cu China.

6. Prezența României la Conferința de Securitate de la München la nivel prezidențial este mai mult decât binevenită. Ea excede cadrul exercitării președinției Consiliului UE, întrucât triada de politică externă a României, adică SUA-NATO-UE, este la o continuă răscruce. România nu trebuie să își piardă relevanța strategică sau să își consume prestigiul acumulat sub auspiciile securitare pavilionului SUA-NATO și sub cele ale Uniunii Europene. România a punctat, la München, la capitolul relației strategice indispensabile cu Statele Unite. Întrevederea președintelui cu vicepreședintele SUA a venit la finalul unei săptămâni în care vedeta estică în relația cu Washington-ul a fost Polonia, la Varșovia aflându-se atât de secretarul de Stat, cât și vicepreședintele american. Să ne înțelegem România și Polonia nu sunt competitori, ci parteneri strategici bilaterali, parteneri în cadrul UE și NATO și actorii regionali de primă linie în dimensiunea Inițiativei celor Trei Mări. Însă, dacă Germania, Franța sau Marea Britanie nu mai au aceeași capacitate de a influența, individual, relațiile internaționale, cu atât mai mult, România trebuie să adauge consistență parteneriatului cu SUA și să navigheze la fel de consistent atât în UE, cât și în NATO.

“Marele puzzle: Cine va strânge piesele?” rămâne astfel mai mult decât titlul unui raport al Conferinței care de peste cinci decenii oferă claritate realității strategice globale. Rămâne dilema înspre ce fel de arhitectură internațională ne îndreptăm.

Continue Reading

EDITORIALE

”A fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”. Cu ce rămânem după discursul de astăzi al președintelui și candidatului Klaus Iohannis

Published

on

Discursul de astăzi al președintelui României se potrivește mânușă, în sensul că te îndeamnă aproape insațiabil, unei analize pe text de tipul celei pe care discipolii intelectuali ai relațiilor internaționale o fac pentru a înțelege empirismul actorilor ce defilează pe scena globală. Fixat în parametri ai cutumei, continuității și certitudinii, firul narativ al discursului ne oferă o dublă perspectivă, atât pe cea a președintelui, cât și pe cea a candidatului pentru un nou mandat la Cotroceni. A fost, în fond, cel din urmă discurs anual al actualului șef al statului – cel puțin în cadrul primului său mandat – în fața șefilor de misiuni diplomatice acreditați la București.

Dincolo de dubla logică, cea de titular al fotoliului prezidențial, și cea electorală, discursul de astăzi a fost livrat într-o perioadă în care peisajul internațional este puternic reașezat de marii actori ai lumi. Un peisaj în care SUA, principalul partener strategic al României, reconfirmat inclusiv în discurs, duc o politică de contestare a modului de funcționare a alianțelor sale tradiționale, afirmând totodată revenirea la era competiției strategice cu o Rusie agresivă și o Chină practicantă de instrumente versate pentru a-și maximiza poziția globală. Și un peisaj în care Uniunea Europeană, construcția a cărei ”cameră decizională a statelor” – Consiliul UE – este prezidată pentru șase luni de către România, apasă concomitent pedalele de accelerație – vezi Tratatul de la Aachen – și de frână – vezi Brexit, populism, naționalism și întoarcere la abordări discursive de tipul anilor interbelici.

Discursul a debutat cu o remarcă incisivă privind starea de nevroză internă în care este fixată România, președintele poziționându-se drept un ”custode” al balanței și al echilibrului în ceea ce ține de nealterarea cursului european și occidental al României, un curs bazat pe democrație liberală, stat de drept și justiție.

Este, dacă vreți, o reîmprospătare a cărții sale de vizită după ce președintele a primit astfel de susțineri și din partea președintelui Franței sau cancelarului Austriei.

În același registru, este o opțiune strategică: aceea de a debuta un discurs de politică externă cu un cadru de referință intern problematic pentru a putea atinge primul element cheie din discurs, acela de asumare a rolului de ”asigurator” al menținerii căii europene și euro-atlantice a României într-un interval agitat, atât național, cât și european și internațional.

Un al doilea element este dat de așezarea în discurs a priorităților și direcțiilor politicii externe a României. Așa cum era de așteptat, dimensiunea exercitării mandatului de președinție rotativă a Consiliului Uniunii Europene a fost lăsată la urmă. Acest lucru nu ține numai de specificitatea discursurilor liderilor politici, de a păstra spre sfârșitul cuvântărilor componenta cea mai esențială a ideilor transmise, ci și de asumarea unei realități concrete: ocuparea vremelnică, chiar și pentru prima dată, a acestei responsabilități politico-administrative nu poate substitui ancorele indispensabile ale politicii externe care au condus România spre actualul său status quo. Președinția română la Consiliul Uniunii Europene este o responsabilitate ce decurge din apartenența la UE, însă, în egală măsură, este și o consecință a parcursului de politică externă pe care această țară și l-a asumat, treptat, până în 2019, care mai înseamnă și anul 30 de la eliberare, echivalentul celor trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și de la zorii integrării europene și euro-atlantice.

Practic, dincolo de dimensiunea concretă a președinției României la Consiliul UE, așezată separat în discurs la finalul acestuia, elementele cheie aranjate ca jaloane principale ale politicii externe a Bucureștiului care au însoțit discursul președintelui au fost: 1) reafirmarea constantei UE-SUA-NATO ca puncte cardinale ale acțiunii externe a statului român; 2) cooperarea regională cu axele sale Inițiativa celor Trei Mări și formatul București 9; 3) relațiile strategice bilaterale cu accent pe cele cu Franța și cu elementul de noutate numit Japonia și 4) augmentarea profilului internațional al României prin dobândirea unui nou mandat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU și accederea în cadrul OCDE.

Discursul integral al președintelui este disponibil aici. Varianta relatării acestui discurs pe ”capitole” este disponibilă aici.

Formulate și mai sintetic decât atât, președintele a pronunțat triada conceptuală strategică SUA-UE-NATO ca punct de pornire pentru orice realizare majoră din ultimii ani – a se vedea accentul pus pe formatele regionale și parteneriatele strategice bilaterale, cât și pentru perspectiva unor noi borne: câștigarea unui mandat de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU și aderarea la OCDE, un cadru-etalon al modelului de dezvoltăre economice occidentale.

Dacă triada conceptuală menționată este moștenirea pe care fiecare președinte trebuie să o poarte drept stindard al politicii externe a României și să și-o asume fără echivoc ca fiind o condiție prealabilă pentru a exercita această funcție, celelalte jaloane de politică externă sunt realizări (București 9 sau Inițiativa celor Trei Mări) și aspirații (ONU, OCDE). Atât prezidențiale, cât și electorale.

În cele din urmă, cartea pe care a ales să o joace președintele în acest al cincilea său discurs anual susținut în fața ambasadorilor străini acreditați la București este în aceeași notă cu cea etalată și în celelalte alocuțiuni cu pricina: continuitate, pragmatism și consecvență. Deși nu a recurs la această frază care îi aparține, discursul președintelui a fost călăuzit de ideea că ”a fi onest în politica externă e o sursă de putere pe termen lung”.

Continue Reading
Advertisement
Advertisement

Facebook

Advertisement

Trending